ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3334/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 02 decembrie 2008, reclamanții N.L. și N.T. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, SC H.N. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: - obligarea la plata prețului la valoarea de circulație a apartamentului nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998, invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; - obligarea la plata prețului la valoarea de circulație a apartamentului nr. 4 situat în București, C.V.

nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; - obligarea la plata sumei estimative de 4950 Ron (49.000.000 lei vechi), actualizată, reprezentând îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, în temeiul art. 48 alin. (3), (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată. În subsidiar, au solicitat: - obligarea pârâților la plata sumei de 16.810, 29 RON, actualizată (168102941 lei ROL), reprezentând prețul apartamentului nr. 24 situat în București, C.V.

nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1; - obligarea la plata sumei de 1420,12 RON, actualizată (14.201.219 lei vechi), reprezentând prețul apartamentului nr. 4 situat în București, C.V., nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1; - obligarea la plata cheltuielilor de judecată, onorariu de expert și onorariu de avocat. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, art. 1337 și urm. C. civ. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA privind restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 și nr. 5002/30949 din 13 august 1997. Reclamanții N.L.

și N.T. au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat că, în ceea ce privește restituirea prețului la valoarea de circulație privind apartamentele nr. 4 și 24, își întemeiază capetele de cerere pe dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 și înțeleg să se judece în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, iar în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata îmbunătățirilor aduse apartamentului nr. 24, își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 48 alin. (1), (3) și art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, în acest sens, înțelegând să se judece în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în subsidiar, cu Municipiul București. Pârâtul Municipiul București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii precizatoare și cerere de chemare în garanție a numiților S.I.M.

și S.R.G., întemeiată pe prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, considerând că aceștia sunt cei care pot răspunde pentru plata valorii îmbunătățirilor necesare și utile solicitate de către reclamanți. Prin întâmpinarea sa, chematul în garanție S.I.M. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive privind cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva sa și a fratelui decedat S.R.G. A menționat că în prezent este coproprietarul imobilului alături de fiul său S.Ș.D., ca urmare a decesului și dezbaterii succesiunii fratelui S.R.G.. În ceea ce privește valoarea îmbunătățirilor, acesta a considerat că sunt cheltuieli voluptorii și nu cheltuieli necesare și utile, pentru care să răspundă, în plus, intervenind și amortizarea acestora prin folosirea imobilului fără drept.

Prin încheierea din 03 iunie 2009 Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție SC H.N. SA, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă pe capătul privind prețul actualizat, a unit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București prin Primar General și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție S.I.M. cu fondul cererii. Față de valoarea imobilului în litigiu, la termenul din data de 17 decembrie 2009 reclamanții au invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei.

Prin încheierea din data de 04 februarie 2010 Judecătoria Sectorului 5 București a respins excepția necompetenței materiale, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere privind prețul de circulație al apartamentelor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Municipiului București pe capătul de cerere privind îmbunătățirile, ca neîntemeiat, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere privind îmbunătățirile, a constatat ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H.N. SA, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție S.I.M.

pe cererea de chemare în garanție, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia. Prin încheierea din data de 01 aprilie 2010, instanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a chematului în garanție S.R.G. și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție S.I.M. În această fază procesuală au fost administrate probe cu înscrisuri și a fost atașat Dosarul nr. 7570/302/2009 de la Judecătoria Sectorului 5 București, în care, pe calea asigurării de dovezi a fost administrată expertiza de specialitate în construcții prin expertul A.V., la 23 iulie 2009, fiind constatat prețul de piață pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, la suma de 62 658 euro și prețul de piață pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V.

nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, la suma de 93921 euro. Același expert A.V., la 2 martie 2010, în actualul dosar, a constatat că prețul de piață pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, este de 62 658 euro, iar prețul de piață pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, este în suma de 93921 euro. Prin Sentința civilă nr. 6314 din 30 septembrie 2010 Judecătoria sectorului 5 București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții N.L. și N.T., a obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 62 658 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 24 din C.V.

nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, și a sumei de 93921 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de preț de piață pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, a respins capătul privind contravaloarea prețului actualizat formulat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiat, a respins capătul privind contravaloarea îmbunătățirilor pentru apartamentul nr. 24, ca neîntemeiat, a obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 1900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în garanție a numiților S.I.M.

și S.Ș.D., cerere formulată de reclamanta-pârâtă Municipiul București și a obligat chemații în garanție la plata către pârâtul Municipiul București a sumei de 2236 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloare cheltuieli necesare și utile (îmbunătățiri). Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General și chemații în garanție S.I.M. și S.Ș.D. La termenul din data de 16 martie 2011, reclamanții au reiterat în fața instanței de apel excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei de către judecătorie, în susținerea căreia au arătat că valoarea obiectului litigiului este de 658.680 lei, conform raportului de expertiză specialitatea construcții.

Prin Încheierea din 18 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția necompetenței materiale a judecătoriei de soluționare a cauzei, ca inadmisibilă, pentru considerentul conform căruia, această excepție a fost invocată și în fața instanței de fond, fiind soluționată printr-o încheiere interlocutorie care putea fi atacată cu apel, iar reclamanții nu au exercitat apel, motiv pentru care excepția nu mai poate fi invocată în apel, chiar dacă este o excepție absolută. Prin Decizia civilă nr. 466A din 25 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General și a respins acțiunea ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în garanție a chemaților în garanție S.Ș.D. și S.I.M., ca rămasă fără obiect. A înlăturat obligația pârâtului Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței de fond. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții N.L. și N.T. Prin Decizia civilă nr. 101R din 20 ianuarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 12232/302/2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de recurenții reclamanți N.L. și N.T. împotriva Deciziei civile nr. 466A din 25 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 12232/302/2008, în contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice și cu intimații chemați în garanție S.Ș.D.

și S.I.M. și a casat decizia civilă recurată, în sensul că urmare a admiterii apelurilor declarate de apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General și apelanții chemați în garanție S.I.M. și S.Ș.D. împotriva Sentinței civile nr. 6314 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, a anulat sentința civilă și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul București. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 19 martie 2012 sub nr. 12021/3/2012. La data de 29 iunie 2012, reclamanții N.L. și N.T. au formulat cerere de renunțare la judecata următoarelor capete de cerere introductivă, completatoare și precizatoare depuse la judecata inițială pe fond a cauzei: 1. obligarea la plată către aceștia a sumei estimative de 4950 RON (49.000.000 lei vechi), actualizată, reprezentând îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 24 situat în București, C.V.

nr. 87 - 89, scara C, mansarda, sector 1, în temeiul art. 48, alin. (3), (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; 2. obligarea la plată către aceștia a sumei de 16.810,2 RON, actualizată (168102941 lei vechi) reprezentând prețul apartamentului nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansarda, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plată în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București; 3. obligarea la plată către aceștia a sumei de 1420,12 RON, actualizată (14.201.219 lei vechi) reprezentând prețul apartamentului nr. 4 situat în București, C.V.

nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București. Precizează, totodată, că renunțarea la judecata capătului de cerere privind îmbunătățirile în contradictoriu cu Municipiul București determină și rămânerea fără obiect și interes a cererii de chemare în garanție a pârâtului S. de către Municipiul București. La aceeași dată de 29 iunie 2012 reclamanții N.L. și N.T.

au formulat cerere precizatoare, în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: 1. obligarea acestuia la plată către reclamanți a prețului - la valoarea de circulație a apartamentului nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 desființat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; 2. obligarea acestuia la plata către reclamanți a prețului - la valoarea de circulație a apartamentului nr. 4 situat în București, C.V.

nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997, desființat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; 3. obligarea la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorarii de expert și de avocat. Cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și (3) raportat la art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 ce modifica Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 351 din 19 februarie 2013 Tribunalul București, secția V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanți, a obligat Ministerul Finanțelor Publice să le plătească reclamanților N.L.

și N.T., suma de 62.658 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 și suma de 93.921 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, precum și suma de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și, pe cale de consecință, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la filele 52-56 din Dosarul nr. 12232/302/2008, formulată de Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, împotriva chematei în garanție SC H.N. SA, cu sediul în București, str. A., nr. 7, Sectorul 1. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții N.L.

și N.T. au cumpărat apartamentul nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansarda, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 în conformitate cu Legea nr. 112/1995 și au achitat integral prețul apartamentului, actul juridic nefiind desființat. Apartamentul nr. 4, situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 a fost cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 în temeiul Legii nr. 112/1995 de către defuncta P.S., în calitate de fost chiriaș. Conform Certificatului de moștenitor nr. 52 din 24 iunie 2004 eliberat de NP E.C. de pe urma defunctei P.S., decedată la 09 iunie 2004, se constată că reclamanții N.L.

și N.T. sunt moștenitorii defunctei P.S., astfel că sunt îndreptățiți să culeagă drepturile acestei autoare. Prin Sentința civilă nr. 8973 din 05 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, instanța a constatat nulitatea titlului de preluare în proprietatea statului a imobilului situat în București, C.V. nr. 87 - 89, sector 1 formulată de reclamanții S. Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în recurs, a fost admis recursul și, pe fond, a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamanților S. dispunându-se lăsarea întregului imobil (inclusiv a apartamentelor nr. 24 și 4) în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților-moștenitori ai fostului proprietar deposedat.

Reclamanții N.L. și N.T. au fost evacuați din ambele apartamente, conform actelor de executare silită ce au făcut obiectul dosarelor nr. 158/2008 și, respectiv nr. 309/2008, constituite la BEJ "R.I.C.". Astfel, sunt în ipoteza în care, contractele de vânzare-cumpărare cu nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 și nr. 5002/30949 din 13 august 1997 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, deși nu au fost anulate, fiind încheiate conform legii, au fost lipsite de efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare. Tribunalul a constatat că sunt întemeiate susținerile reclamanților, în sensul că, contractele lor au fost desființate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.

În aceste condiții, contractele de care se prevalează, au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și au făcut obiectul comparării de titluri - ca acte valide - operațiune în urma căreia au fost desființate întrucât s-a acordat prioritate titlului moștenitorilor fostului proprietar. În temeiul art. 50 alin. (2 1 ) și (3) raportat la art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 ce modifică Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptații la restituirea prețului la valoarea de piață a apartamentelor din litigiu conform expertizei tehnice de specialitate în construcții administrată în cauză. Din raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul inginer A.V., se reține că valoarea de piață a apartamentului nr. 24 din C.V.

nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 este de 62.658 euro, iar prețul de piață al apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, este de 93.921 euro. Tribunalul a constatat că în cazul de speță este un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dreptul comun, iar conform principiului "specialia generalibus derogant", sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2001, potrivit cărora, "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995". Nu este vorba, așadar, în acest caz, despre o răspundere civilă contractuală, bazată pe culpă, calitatea procesuală pasivă a instituției pârâte fiind dată de lege și nu stabilită prin contractul încheiat între părți, astfel că dispozițiile de drept comun invocate de către reclamanți nu sunt aplicabile în cauză.

Ministerul Finanțelor Publice, vine să gestioneze obligația Statului Român, referitor la răspunderea specială pentru evicțiune stabilită prin dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum, prin aceeași instituție, a gestionat fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care s-a vărsat prețul plătit de reclamanți în 1997 - 1998, la cumpărarea locuințelor din fondul locativ de stat. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 50 alin. (2), (2 1 ) și 3 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a făcut distincție între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii și contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către foștii chiriași, în funcție de această distincție, cumpărătorul evins, având dreptul la valoarea de piață a imobilului sau la restituirea prețului plătit actualizat.

În condițiile în care, nu s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva foștilor chiriași-cumpărători și a reclamanților-moștenitori ai cumpărătoarei P.S., iar prin hotărârile judecătorești citate de reclamanți, instanțele au reținut buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor, tribunalul constată că reclamanții au dreptul la restituirea valorii de piață a imobilelor, nefiind vorba despre contracte încheiate cu eludarea legii [art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001]. Tribunalul a constatat că este astfel îndeplinită și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piață a imobilului, chiar dacă contractul nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum prevede dispoziția legală.

În consecință, Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată, astfel că admițând-o a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilelor, astfel cum a fost stabilită în contradictoriu și cu această instituție, prin raportul de expertiză întocmit de către expertul ing. A.V., respectiv, la suma de 62.658 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 și la suma de 93.921 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1. Conform art. 274 C. proc.

civ., Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să le plătească reclamanților suma de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert și onorariu pentru avocat. Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la Dosarul nr. 12232/302/2008, formulată de Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, împotriva chematei în garanție SC H.N. SA, București, privind restituirea comisionului de 1%. S-a reținut că chemata în garanție SC H.N. SA, București, a acționat în calitate de mandatar al P. Mun. București, în baza mandatului a prestat servicii, nu a depășit limitele mandatului acordat astfel că i se cuvine comisionul de 1% din prețul de vânzare a celor două apartamente ce fac obiectul prezentului litigiu, fiind neîntemeiată cererea de restituire a comisionului de 1% din valoarea de piață a imobilelor.

Chemata în garanție nu a realizat o îmbogățire fără justă cauză, astfel că nu are obligația de restituire a comisionului, cu atât mai mult cu cât, încasarea s-a făcut potrivit legii iar cele două contracte de vânzare-cumpărare nu au fost desființate. Împotriva acestei sentințe, la data de 02 septembrie 2013, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a declarat apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 18 octombrie 2013. Curtea a încuviințat o nouă expertiză tehnică în apel, având ca obiective stabilirea valorii de piață a imobilelor, expertiză întocmită de expert A.I.

Prin Decizia civilă nr. 202 A din 15 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Sentinței civile nr. 351 din 19 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți N.L. și N.T. și cu intimata pârâtă SC H.N. SA. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 43.265 euro, în echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 24 din București, C.V.

nr. 87 - 89, sc. C, mansardă, sector 1, și suma de 55.443 euro, în echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 4 din București, C.V. nr. 87 - 89, sc. C, et. 1, sector 1 - valori stabilite conform raportului de expertiză întocmit de expert A.I. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Cheltuielile avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar constând în onorariu de expert în cuantum de 1000 lei vor rămâne în sarcina statului, conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat următoarele: În mod corect prima instanță a apreciat că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunțării sentinței.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50 1 din același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("prețul de piață") rezultă că singura rațiune acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist.

De asemenea, față de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speță, sunt vădit neîntemeiate susținerile apelantului privind regulile din materia evicțiunii conform dreptului comun - Codul civil care ar trebui avute în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite cumpărătorilor deposedați de imobil. Curtea a constatat că, astfel cum se reține din textul legal mai sus-menționat, o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate.

Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - (noțiune care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie și "ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2 1 ) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009) - se impune ca instanța să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, numai la restituirea prețului actualizat [art. 50 alin. (1)]. Prin urmare, instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului respectiv cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, deși contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate. Or, în cauza de față, tribunalul a reținut corect că prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis recursul și, pe fond, a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamanților S. dispunându-se lăsarea întregului imobil (inclusiv a apartamentelor nr. 24 și 4) în deplina proprietate și liniștita posesie a reclamanților-moștenitori ai fostului proprietar deposedat.

Ca urmare, intimații-reclamanți în speță - în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 prin care aceștia au cumpărat apartamentul nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sectorul 1, și, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 prin care autoarea lor a cumpărat apartamentul nr. 4, situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et.

1, sectorul 1, nu au fost anulate/constate nule - au fost evacuați din ambele apartamente, conform actelor de executare silită ce au făcut obiectul dosarelor nr. 158/2008 și respectiv nr. 309/2008 constituite la BEJ "R.I.C.". Trebuie observat că din considerentele deciziei arătate rezultă că instanța care a pronunțat-o a reținut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecății, apreciindu-se totodată că, nefiind învestită cu o acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor, nu pot fi luate în discuție aspectele legate de buna-credință a cumpărătorilor, "care conduce la menținerea actelor încheiate cu respectarea acestui principiu", astfel încât, cu atât mai mult aspectele invocate de apelant referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor imobilelor apartamente, intimații-reclamanți în speță, nu pot fi primire în cadrul prezentei analize.

În ceea ce privește criticile vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în prima fază a procesului, Curtea, în aplicarea art. 295 C. proc. civ., conform căruia instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, a dispus completarea probatoriului administrat în cauză cu o nouă expertiză tehnică privind evaluarea celor două apartamente - criticile de apel formulate de apelant referitoare la stabilirea despăgubirii de către prima instanță pe baza expertizei din dosar nefiind necesar a mai fi deci analizate separat prin această decizie.

Curtea a înlăturat totuși susținerile apelantului referitoare la îmbogățirea fără justă cauză a intimaților prin indemnizarea acestora din urmă la valoarea de piață actuală a imobilelor, cu toate că prețul de achiziție achitat de cumpărători a fost mult inferior valorii de piață de la acel moment, fiind evident că aceste afirmații sunt contrare textului legal incident raportului juridic dedus judecății mai sus-menționat.

Curtea constată din această perspectivă că finalitatea normei speciale incidente în materia stabilirii acestor despăgubiri cuprinsă în Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 a fost, în ipoteza de față, aceea de a se asigura celor deposedați de un "bun" (în sensul Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene relevante), deținut anterior conform unor titluri de proprietate valabile, o despăgubire reală și efectivă, echivalentă cu valoarea de piață a bunului respectiv la momentul stabilirii acestor dezdăunări. Analizând în continuare concluziile raportului de expertiză întocmit în faza devolutivă a apelului prin prisma apărărilor formulate de părți în cauză, Curtea a reținut că expertul judiciar a evaluat imobilele la momentul efectuării expertizei la suma de 43.265 euro și, respectiv, 55.443 euro.

Aceste valori sunt inferioare celor reținute de tribunal (instanță care a avut în vedere valori din anul 2009), fiind stabilite pe baza unor oferte recente ce reflectă mai bine situația existentă pe piața imobiliară, în condițiile în care, cum deja s-a arătat mai sus, criteriul legal de determinare a despăgubirilor datorate celor deposedați de imobil este "prețul de piață" al acestuia. Curtea a mai constatat că ultimul motiv de apel, legat de stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată, nu este fondat, ținând seama că la fond pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții în fața reclamanților, fiind deci incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ., astfel încât, în mod corect, tribunalul a obligat pârâtul căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată față de reclamanți.

Dreptul de a cere restituirea integrală a cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții, neavând nicio legătură cu reaua-credință ori neglijența acesteia din urmă, cum eronat se susține prin cererea de apel. În consecință, omologând noul raport de expertiză tehnică din apel, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a constatat că se impune admiterea apelului și schimbarea parțială a sentinței atacate numai în privința cuantumului despăgubirilor care trebuie să reflecte valoarea reală actuală a imobilului, astfel încât pârâtul a fost obligat la plata sumelor menționate anterior, sume ce vor fi achitate în lei, conform cursului oficial al Băncii Naționale a României.

Curtea a făcut, totodată, aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, având în vedere ajutorul public acordat intimaților-reclamanți prin încheierea din 13 martie 2014 pentru plata părții acestora din onorariul expertului stabilit în faza apelului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții N.L. și N.T. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice București. 1. Recurenții-reclamanți N.L. și N.T. au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 263.583 lei (62.658 euro reprezentând prețul - la valoarea de circulație a apartamentului nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 determinat prin Raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing.

A.V. - în Dosarul nr. 7570/302/2009 privind asigurarea de dovezi atașat dosarului de față; obligarea acestuia la plata sumei de 395.097 lei (93.921 euro) reprezentând prețul - la valoarea de circulație a apartamentului nr. 4 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 determinat prin Raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. Acriș Vaier - în Dosarul nr. 7570/302/2009 privind asigurarea de dovezi atașat dosarului de față. Recurenții-reclamanți critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive: - Hotărârea recurată este lipsită în mod vădit de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care s-a admis apelul Ministerul Finanțelor Publice - art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Instanța de apel, în mod cu totul părtinitor, a admis apelul Ministerului Finanțelor Publice fără să indice o singură normă de drept pe care instanța de fond a încălcat-o atunci când a pronunțat sentința în baza raportului de expertiză aflat la dosar și întocmit în condițiile legii. În apel se invocă doar dispozițiile art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanța are dreptul să administreze probe în apel, omițându-se cu vădită rea-credință să se țină cont de dispozițiile imperative ale art. 292 C. proc. civ., cu care acesta trebuie coroborat, așa cum se exprimă însăși norma, și care impune condițiile limitative ale administrării de noi probatorii în apel.

Conform acestor norme legale, procedurale instanța de apel trebuia să observe împrejurarea certă, necontestată, referitoare la faptul că, în primă instanță, nici după efectuarea expertizei în 2009 în fața Judecătoriei Sectorului 5 și nici în fața Tribunalului București, Ministerul Finanțelor Publice nu a avut niciun fel de obiecțiune cu privire la concluziile raportului de expertiză. Astfel, în fața judecătoriei, acesta a fost citat de instanță la toate termenele privind efectuarea expertizei și respectiv discutarea eventualelor obiecțiuni, însă a ales să nu prezinte nicio obiecțiune, deși a fost reprezentat prin consilier juridic pe parcursul procesului. Deși legal citat, acesta a înțeles să nu uzeze de dreptul său, ceea ce reprezintă propria culpă și, firesc, îi este exclusiv imputabilă.

În al doilea rând, în fața tribunalului, pentru a-i da posibilitate să-și formuleze punctul de vedere, instanța a citat Ministerul Finanțelor la două termene cu mențiunea de a depune întâmpinare prin care să precizeze punctul de vedere cu privire la situația de fapt și de drept precum și la raportul de expertiză, însă această instituție a rămas în pasivitate. În aceste condiții, instanța de apel, admițând cererea de refacere a expertizei în construcții formulată de pârât în apel, era absolut obligată să-și motiveze decizia invocând temeiurile legale ce au stat la baza acesteia și în mod vădit legea încălcată de tribunal. Din contră, instanța de apel, invocând art. 295 C. proc.

civ., a precizat în mod clar faptul că nu mai consideră necesar să analizeze criticile formulate de apelant: "(...) criticile de apel formulate de apelant referitoare la stabilirea despăgubirii de către prima instanță pe baza expertizei din dosar nefiind necesar a mai fi deci analizate separat prin această decizie." Motivarea oricărei decizii pronunțate de o instanță este de esența dreptului la un proces echitabil așa cum a fost statuat în toate hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului ce s-au pronunțat asupra acestei chestiuni. Faptul că instanța a admis administrarea unei probe nu înseamnă că este ținută de ea la pronunțarea hotărârii dacă aceasta presupune încălcarea dispozițiilor legale și drepturilor procedurale ale părților adverse.

Cu atât mai mult pentru a da o hotărâre este imperativ să se întemeieze pe o normă legală ceea ce nu se regăsește în considerente cu privire la acest motiv de apel pentru care s-a și admis apelul. Recurenții reclamanți critică, de asemenea, momentul la care se calculează despăgubirile, susținând că valoarea de piață a imobilului deposedat se stabilește la momentul evaluării de către instanță care este intrinsec legat de momentul formulării cererii de chemare în judecată - sfârșitul lui 2008 în speță. În consecință, corect a procedat instanța de fond în momentul în care a admis acțiunea validând expertiza tehnică evaluatorie efectuată în cauză în anul 2009 când a fost promovată și judecată cererea reclamanților.

2. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice critică decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: Hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligației în sarcina Ministerului Finanțelor Publice de plată a sumelor reprezentând prețul de piață pentru apartamentele în litigiu, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

În cauza de față nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât instanța de fond, cât și cea de apel au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice, admițând cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, întrucât instituția pârâtului nu poate fi obligată la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamanți în baza contractelor de vânzare cumpărare mai sus amintite. O altă critică privește valoarea reținută în raportul de expertiză, sens în care se arată că în mod eronat a fost omologat de către instanță, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție. Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieței.

Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și ofertă aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată la 30% . Prin urmare, în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind exagerat ca reclamanții să încaseze în anul 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996. Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în față legii. Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că sunt fondate, pentru considerentele ce succed: Structurând criticile formulate de recurenții reclamanți N.L.

și N.T. instanța de recurs constată că un prim motiv de critică vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., invocate ca temei al încuviințării probei privind efectuarea unei expertize tehnice evaluatorii în apel, la solicitarea apelantului pârât în cauză. În speță, Curtea de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, a dispus completarea probatoriului administrat în cauză cu o nouă expertiză tehnică evaluatorie pentru stabilirea valorii de piață a celor două apartamente în litigiu, evaluare ce va fi făcută la momentul efectuării expertizei.

Instanța de recurs nu poate primi criticile potrivit cărora, curtea, admițând cererea de refacere a expertizei formulată de apelantul pârât era absolut obligată să-și motiveze decizia invocând temeiurile legale ce au stat la baza acesteia și în mod vădit legea încălcată de prima instanță cu ocazia întocmirii primului raport de expertiză în cauză, deoarece, pe de o parte, instanța de apel a motivat temeinic măsura luată prin încheierea de încuviințare a probei de la termenul din 16 ianuarie 2014, iar pe de altă parte, se apreciază că instanța de apel are facultatea nu numai să primească probele deja făcute la prima instanță, dar și să le repete sau să le completeze dacă crede necesar. În condițiile art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de apel va încuviința toate probele, dacă ele privesc motivele de apel cu care a fost sesizată, după cum, textul de lege menționat reglementează posibilitatea administrării de probe noi în apel, independent de vreo culpă a părții în primă instanță. Deși este exact că toate procedurile doveditoare făcute la prima instanță vor putea fi din nou făcute în apel, nu este mai puțin adevărat, însă, că problema admiterii sau neadmiterii acestor noi probe este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanței de recurs. Instanța de apel a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză, iar modul în care aceasta procedează în privința încuviințării probelor nu fi supus controlului judiciar în recurs.

O altă critică vizează momentul la care s-a raportat instanța de apel în stabilirea sumei solicitată cu titlu de despăgubiri cuvenită cumpărătorilor evinși, și care, în opinia recurenților reclamanți, este intrinsec legat de momentul formulării cererii de chemare în judecată - sfârșitul lui 2008 în speță. Instanța de apel a statuat că stabilirea sumei trebuie să se facă prin raportare la valoarea de circulație pe care imobilul o avea la momentul producerii evicțiunii, moment care a fost apreciat ca fiind data judecății cauzei. Omologând astfel ultimul raport de expertiză efectuat în apel, Curtea a constatat că se impune admiterea apelului declarat de pârât și schimbarea parțială a sentinței atacate numai în privința cuantumului despăgubirilor, care trebuie să reflecte valoarea reală actuală (de piață) a apartamentelor în litigiu, la momentul întocmirii raportului de expertiză.

Invocând dispozițiile art. 295 C. proc. civ., instanța de apel a precizat în considerente că nu a mai apreciat necesar să analizeze criticile formulate de apelantul pârât referitoare la stabilirea despăgubirii de către prima instanță pe baza expertizei din primul dosar de fond, însă, nu a oferit niciun criteriu legal pentru exercitarea controlului judiciar asupra acestei statuări.

Acordarea în defavoarea recurenților reclamanți deposedați de bun a unor valori inferioare celor reținute de tribunal (instanță care a avut în vedere valori din anul 2009), fără a motiva, în concret, criteriile reținute în stabilirea cuantumului despăgubirilor la data efectuării raportului de expertiză în apel, de ce aceasta este considerată data producerii evicțiunii, ci nu o alta, și de ce corespunde exigențelor legale suma stabilită în raport cu criteriile din ultimul raport de expertiză, conduce la lipsa considerentelor pentru care instanța a acordat despăgubiri în cuantumul stabilit prin hotărârea atacată. Nepronunțându-se asupra acestor aspecte, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive, pronunțându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse judecății.

Motivarea este o condiție esențială, iar dacă în motivare nu sunt cuprinse toate argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluția dată, hotărârea este nemotivată și atrage motivul de casare bazat pe nemotivare, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Lipsa motivării face imposibilă exercitarea controlului judiciar, iar pe de altă parte, nu satisface cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza Albina împotriva României). Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătorești.

În acest sens, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de apel să stabilească valoarea de piață a imobilelor în litigiu în raport de momentul producerii evicțiunii și să arate motivat care este acest moment, pentru a permite părților litigante să se convingă că s-a făcut dreptate, că judecătorul a examinat probele administrate și și-a format convingerea în sensul soluției date, ceea ce trebuie să-i permită părții să aprecieze șansele de succes ale unui recurs, în lumina art. 6 din Convenția Europeană și jurisprudenței constante a instanței de contencios european.

În examinarea recursului pârâtului, Înalta Curte constată că prima critică relativă la greșita menținere a obligației în sarcina Ministerului Finanțelor Publice de plată a sumelor reprezentând prețul de piață pentru apartamentele în litigiu, este neîntemeiată, întrucât legitimarea procesuală pasivă a recurentului pârât rezultă ope legis, și, față de legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecății, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală în cauză. Calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice se justifică în temeiul legii, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Raportat la aceste dispoziții legale, participarea în proces a Ministerului nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

O altă problemă de drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care face vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", text de lege ce are în vedere, atunci când reglementează plata prețului de piață, existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. Or, așa cum s-a reținut în speță, prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis recursul și, pe fond, a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamanților S. dispunându-se lăsarea întregului imobil (inclusiv a apartamentelor nr. 24 și 4) în deplina proprietate și liniștita posesie a reclamanților-moștenitori ai fostului proprietar deposedat abuziv de imobil.

Ca urmare, recurenții reclamanți - în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 prin care aceștia au cumpărat apartamentul nr. 24 situ