ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3334/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3334/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Deliberând,
în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 02
decembrie 2008, reclamanții N.L. și N.T. au chemat în judecată pe pârâții
Municipiul București, SC H.N. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să
dispună:
-
obligarea la plata prețului la valoarea de circulație a apartamentului nr. 24
situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, achitat în
baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16
aprilie 1998, invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007,
definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă;
-
obligarea la plata prețului la valoarea de circulație a apartamentului nr. 4
situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, achitat în
baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997
invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și
irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă;
-
obligarea la plata sumei estimative de 4950 Ron (49.000.000 lei vechi),
actualizată, reprezentând îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 24 situat în
București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, în temeiul art. 48 alin.
(3), (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată.
În
subsidiar, au solicitat:
-
obligarea pârâților la plata sumei de 16.810, 29 RON, actualizată (168102941
lei ROL), reprezentând prețul apartamentului nr. 24 situat în București, C.V.
nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1;
-
obligarea la plata sumei de 1420,12 RON, actualizată (14.201.219 lei vechi),
reprezentând prețul apartamentului nr. 4 situat în București, C.V., nr. 87 -
89, scara C, et. 1, sector 1;
-
obligarea la plata cheltuielilor de judecată, onorariu de expert și onorariu de
avocat.
În
drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 112/1995, Legea
nr. 10/2001, art. 1337 și urm. C. civ.
Pârâtul
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin
care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și cerere de chemare
în garanție a SC H.N. SA privind restituirea comisionului de 1% încasat de
aceasta la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5386/19293 din 16
aprilie 1998 și nr. 5002/30949 din 13 august 1997.
Reclamanții
N.L. și N.T. au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat că, în ceea
ce privește restituirea prețului la valoarea de circulație privind
apartamentele nr. 4 și 24, își întemeiază capetele de cerere pe dispozițiile
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 și înțeleg să se judece în
contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, iar în ceea ce privește
capătul de cerere referitor la plata îmbunătățirilor aduse apartamentului nr.
24, își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 48 alin. (1), (3) și art. 45
din Legea nr. 10/2001 republicată, în acest sens, înțelegând să se judece în
contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în
subsidiar, cu Municipiul București.
Pârâtul
Municipiul București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
cererii precizatoare și cerere de chemare în garanție a numiților S.I.M. și
S.R.G., întemeiată pe prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
modificată prin Legea nr. 1/2009, considerând că aceștia sunt cei care pot
răspunde pentru plata valorii îmbunătățirilor necesare și utile solicitate de
către reclamanți.
Prin
întâmpinarea sa, chematul în garanție S.I.M. a invocat excepția lipsei
calității procesuale pasive privind cererea de chemare în garanție îndreptată
împotriva sa și a fratelui decedat S.R.G. A menționat că în prezent este
coproprietarul imobilului alături de fiul său S.Ș.D., ca urmare a decesului și
dezbaterii succesiunii fratelui S.R.G.. În ceea ce privește valoarea
îmbunătățirilor, acesta a considerat că sunt cheltuieli voluptorii și nu
cheltuieli necesare și utile, pentru care să răspundă, în plus, intervenind și
amortizarea acestora prin folosirea imobilului fără drept.
Prin
încheierea din 03 iunie 2009 Judecătoria Sectorului 5 București a admis
excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție SC H.N.
SA, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului
Român prin Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că Ministerul Economiei și
Finanțelor are calitate procesuală pasivă pe capătul privind prețul actualizat,
a unit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului
București prin Primar General și excepția lipsei calității procesuale pasive a
chematului în garanție S.I.M. cu fondul cererii.
Față
de valoarea imobilului în litigiu, la termenul din data de 17 decembrie 2009
reclamanții au invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei.
Prin
încheierea din data de 04 februarie 2010 Judecătoria Sectorului 5 București a
respins excepția necompetenței materiale, ca neîntemeiată, a admis excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe
capătul de cerere privind prețul de circulație al apartamentelor, a respins
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Municipiului București pe
capătul de cerere privind îmbunătățirile, ca neîntemeiat, a admis excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe
capătul de cerere privind îmbunătățirile, a constatat ca rămasă fără obiect
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H.N. SA, a unit cu
fondul excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în
garanție S.I.M. pe cererea de chemare în garanție, pentru argumentele expuse în
cuprinsul acesteia.
Prin
încheierea din data de 01 aprilie 2010, instanța a admis excepția lipsei
capacității de folosință a chematului în garanție S.R.G. și a unit cu fondul
excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție
S.I.M.
În
această fază procesuală au fost administrate probe cu înscrisuri și a fost
atașat Dosarul nr. 7570/302/2009 de la Judecătoria Sectorului 5 București, în
care, pe calea asigurării de dovezi a fost administrată expertiza de
specialitate în construcții prin expertul A.V., la 23 iulie 2009, fiind
constatat prețul de piață pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89,
scara C, mansardă, sector 1, la suma de 62 658 euro și prețul de piață pentru
apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, la
suma de 93921 euro.
Același
expert A.V., la 2 martie 2010, în actualul dosar, a constatat că prețul de
piață pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă,
sector 1, este de 62 658 euro, iar prețul de piață pentru apartamentul nr. 4,
situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, este în suma de 93921
euro.
Prin
Sentința civilă nr. 6314 din 30 septembrie 2010 Judecătoria sectorului 5
București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții N.L. și N.T., a
obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 62 658 euro, echivalent
în lei la data plății, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 24
din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, și a sumei de 93921 euro,
echivalent în lei la data plății, cu titlu de preț de piață pentru apartamentul
nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, a respins capătul
privind contravaloarea prețului actualizat formulat în contradictoriu cu
Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiat, a respins capătul privind
contravaloarea îmbunătățirilor pentru apartamentul nr. 24, ca neîntemeiat, a
obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 1900 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive
pe cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare
în garanție a numiților S.I.M. și S.Ș.D., cerere formulată de reclamanta-pârâtă
Municipiul București și a obligat chemații în garanție la plata către pârâtul
Municipiul București a sumei de 2236 euro, echivalent în lei la data plății,
reprezentând contravaloare cheltuieli necesare și utile (îmbunătățiri).
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul
General și chemații în garanție S.I.M. și S.Ș.D.
La
termenul din data de 16 martie 2011, reclamanții au reiterat în fața instanței
de apel excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei de către
judecătorie, în susținerea căreia au arătat că valoarea obiectului litigiului
este de 658.680 lei, conform raportului de expertiză specialitatea construcții.
Prin
Încheierea din 18 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a
respins excepția necompetenței materiale a judecătoriei de soluționare a
cauzei, ca inadmisibilă, pentru considerentul conform căruia, această excepție
a fost invocată și în fața instanței de fond, fiind soluționată printr-o
încheiere interlocutorie care putea fi atacată cu apel, iar reclamanții nu au
exercitat apel, motiv pentru care excepția nu mai poate fi invocată în apel,
chiar dacă este o excepție absolută.
Prin
Decizia civilă nr. 466A din 25 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a
civilă, a admis apelurile, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în
sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului
Municipiul București prin Primarul General și a respins acțiunea ca fiind
introdusă față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.
A
respins cererea de chemare în garanție a chemaților în garanție S.Ș.D. și
S.I.M., ca rămasă fără obiect.
A
înlăturat obligația pârâtului Municipiul București la plata cheltuielilor de
judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței de fond.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamanții N.L. și N.T.
Prin
Decizia civilă nr. 101R din 20 ianuarie 2012 pronunțată în Dosarul nr.
12232/302/2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis
recursul declarat de recurenții reclamanți N.L. și N.T. împotriva Deciziei
civile nr. 466A din 25 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a
IV-a civilă în Dosarul nr. 12232/302/2008, în contradictoriu cu intimații
pârâți Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor
Publice și cu intimații chemați în garanție S.Ș.D. și S.I.M. și a casat decizia
civilă recurată, în sensul că urmare a admiterii apelurilor declarate de
apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General și apelanții chemați
în garanție S.I.M. și S.Ș.D. împotriva Sentinței civile nr. 6314 din 30
septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, a anulat
sentința civilă și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță
la Tribunalul București.
Cererea
a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la
data de 19 martie 2012 sub nr. 12021/3/2012.
La
data de 29 iunie 2012, reclamanții N.L. și N.T. au formulat cerere de renunțare
la judecata următoarelor capete de cerere introductivă, completatoare și
precizatoare depuse la judecata inițială pe fond a cauzei:
1.
obligarea la plată către aceștia a sumei estimative de 4950 RON (49.000.000 lei
vechi), actualizată, reprezentând îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 24
situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansarda, sector 1, în temeiul
art. 48, alin. (3), (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată, în
contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice;
2.
obligarea la plată către aceștia a sumei de 16.810,2 RON, actualizată (168102941
lei vechi) reprezentând prețul apartamentului nr. 24 situat în București, C.V.
nr. 87 - 89, scara C, mansarda, sector 1 achitat în baza contractului de
vânzare-cumpărare cu plată în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 invalidat
prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu
cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Finanțelor Publice și
Municipiul București;
3.
obligarea la plată către aceștia a sumei de 1420,12 RON, actualizată
(14.201.219 lei vechi) reprezentând prețul apartamentului nr. 4 situat în
București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 achitat în baza
contractului de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 invalidat
prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în contradictoriu
cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Finanțelor Publice și
Municipiul București.
Precizează,
totodată, că renunțarea la judecata capătului de cerere privind îmbunătățirile
în contradictoriu cu Municipiul București determină și rămânerea fără obiect și
interes a cererii de chemare în garanție a pârâtului S. de către Municipiul
București.
La
aceeași dată de 29 iunie 2012 reclamanții N.L. și N.T. au formulat cerere
precizatoare, în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice, solicitând:
1.
obligarea acestuia la plată către reclamanți a prețului - la valoarea de
circulație a apartamentului nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara
C, mansardă, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu
plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 desființat prin Decizia civilă
nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea
de Apel București, secția a IV-a civilă;
2.
obligarea acestuia la plata către reclamanți a prețului - la valoarea de
circulație a apartamentului nr. 4 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara
C, et. 1, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.
5002/30949 din 13 august 1997, desființat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13
noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă;
3.
obligarea la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorarii de expert și
de avocat.
Cererea
precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2
1
) și
(3) raportat la art. 50
1
din Legea nr. 1/2009 ce modifica Legea nr.
10/2001.
Prin
Sentința civilă nr. 351 din 19 februarie 2013 Tribunalul București, secția V-a
civilă a admis acțiunea formulată de reclamanți, a obligat Ministerul
Finanțelor Publice să le plătească reclamanților N.L. și N.T., suma de 62.658
euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul de piață
pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 și
suma de 93.921 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând
prețul de piață pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C,
et. 1, sector 1, precum și suma de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată și, pe cale de consecință, a respins ca neîntemeiată cererea de
chemare în garanție de la filele 52-56 din Dosarul nr. 12232/302/2008,
formulată de Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român,
împotriva chematei în garanție SC H.N. SA, cu sediul în București, str. A., nr.
7, Sectorul 1.
Pentru
a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții N.L. și
N.T. au cumpărat apartamentul nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89,
scara C, mansarda, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în
rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 în conformitate cu Legea nr. 112/1995
și au achitat integral prețul apartamentului, actul juridic nefiind desființat.
Apartamentul
nr. 4, situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 a fost
cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997
în temeiul Legii nr. 112/1995 de către defuncta P.S., în calitate de fost
chiriaș.
Conform
Certificatului de moștenitor nr. 52 din 24 iunie 2004 eliberat de NP E.C. de pe
urma defunctei P.S., decedată la 09 iunie 2004, se constată că reclamanții N.L.
și N.T. sunt moștenitorii defunctei P.S., astfel că sunt îndreptățiți să
culeagă drepturile acestei autoare.
Prin
Sentința civilă nr. 8973 din 05 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului
1 București, instanța a constatat nulitatea titlului de preluare în
proprietatea statului a imobilului situat în București, C.V. nr. 87 - 89,
sector 1 formulată de reclamanții S.
Prin
Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în recurs, a fost
admis recursul și, pe fond, a fost admisă acțiunea în revendicare a
reclamanților S. dispunându-se lăsarea întregului imobil (inclusiv a
apartamentelor nr. 24 și 4) în deplină proprietate și liniștită posesie
reclamanților-moștenitori ai fostului proprietar deposedat.
Reclamanții
N.L. și N.T. au fost evacuați din ambele apartamente, conform actelor de
executare silită ce au făcut obiectul dosarelor nr. 158/2008 și, respectiv nr.
309/2008, constituite la BEJ "R.I.C.".
Astfel,
sunt în ipoteza în care, contractele de vânzare-cumpărare cu nr. 5386/19293 din
16 aprilie 1998 și nr. 5002/30949 din 13 august 1997 încheiate în temeiul Legii
nr. 112/1995, deși nu au fost anulate, fiind încheiate conform legii, au fost
lipsite de efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.
Tribunalul
a constatat că sunt întemeiate susținerile reclamanților, în sensul că,
contractele lor au fost desființate prin hotărâre judecătorească definitivă și
irevocabilă ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.
În
aceste condiții, contractele de care se prevalează, au fost încheiate cu
respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și au făcut obiectul comparării de
titluri - ca acte valide - operațiune în urma căreia au fost desființate
întrucât s-a acordat prioritate titlului moștenitorilor fostului proprietar.
În
temeiul art. 50 alin. (2
1
) și (3) raportat la art. 50
1
din Legea nr. 1/2009 ce modifică Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt
îndreptații la restituirea prețului la valoarea de piață a apartamentelor din litigiu
conform expertizei tehnice de specialitate în construcții administrată în
cauză.
Din
raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul inginer A.V., se
reține că valoarea de piață a apartamentului nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara
C, mansardă, sector 1 este de 62.658 euro, iar prețul de piață al apartamentul
nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, este de 93.921
euro.
Tribunalul
a constatat că în cazul de speță este un caz special de răspundere pentru
evicțiune, derogatoriu de la dreptul comun, iar conform principiului
"specialia generalibus derogant", sunt aplicabile dispozițiile art.
50 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2001, potrivit cărora, "restituirea
prețului prevăzut la alin. (2) și (2
1
) se face de către Ministerul
Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.
(6) din Legea nr. 112/1995".
Nu
este vorba, așadar, în acest caz, despre o răspundere civilă contractuală,
bazată pe culpă, calitatea procesuală pasivă a instituției pârâte fiind dată de
lege și nu stabilită prin contractul încheiat între părți, astfel că
dispozițiile de drept comun invocate de către reclamanți nu sunt aplicabile în
cauză.
Ministerul
Finanțelor Publice, vine să gestioneze obligația Statului Român, referitor la
răspunderea specială pentru evicțiune stabilită prin dispozițiile art. 50 alin.
(3) și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, astfel cum, prin aceeași
instituție, a gestionat fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.
(6) din Legea nr. 112/1995, în care s-a vărsat prețul plătit de reclamanți în
1997 - 1998, la cumpărarea locuințelor din fondul locativ de stat.
În
ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, potrivit dispozițiilor coroborate
ale art. 50 alin. (2), (2
1
) și 3 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul
a făcut distincție între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea
legii și contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de
către foștii chiriași, în funcție de această distincție, cumpărătorul evins,
având dreptul la valoarea de piață a imobilului sau la restituirea prețului
plătit actualizat.
În
condițiile în care, nu s-a constatat nulitatea contractelor de
vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,
dar a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva foștilor
chiriași-cumpărători și a reclamanților-moștenitori ai cumpărătoarei P.S., iar
prin hotărârile judecătorești citate de reclamanți, instanțele au reținut
buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor, tribunalul constată
că reclamanții au dreptul la restituirea valorii de piață a imobilelor, nefiind
vorba despre contracte încheiate cu eludarea legii [art. 50 alin. (2
1
)
din Legea nr. 10/2001].
Tribunalul
a constatat că este astfel îndeplinită și cea de-a doua condiție prevăzută de
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piață a
imobilului, chiar dacă contractul nu a fost desființat prin hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum prevede dispoziția legală.
În
consecință, Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată,
astfel că admițând-o a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii
de piață a imobilelor, astfel cum a fost stabilită în contradictoriu și cu
această instituție, prin raportul de expertiză întocmit de către expertul ing.
A.V., respectiv, la suma de 62.658 euro, echivalent în lei la data plății
efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr.
87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 și la suma de 93.921 euro, echivalent în lei
la data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr.
4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1.
Conform
art. 274 C. proc. civ., Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să le
plătească reclamanților suma de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,
reprezentând onorariu pentru expert și onorariu pentru avocat.
Tribunalul
a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la Dosarul nr.
12232/302/2008, formulată de Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al
Statului Român, împotriva chematei în garanție SC H.N. SA, București, privind
restituirea comisionului de 1%.
S-a
reținut că chemata în garanție SC H.N. SA, București, a acționat în calitate de
mandatar al P. Mun. București, în baza mandatului a prestat servicii, nu a
depășit limitele mandatului acordat astfel că i se cuvine comisionul de 1% din
prețul de vânzare a celor două apartamente ce fac obiectul prezentului litigiu,
fiind neîntemeiată cererea de restituire a comisionului de 1% din valoarea de
piață a imobilelor.
Chemata
în garanție nu a realizat o îmbogățire fără justă cauză, astfel că nu are
obligația de restituire a comisionului, cu atât mai mult cu cât, încasarea s-a
făcut potrivit legii iar cele două contracte de vânzare-cumpărare nu au fost
desființate.
Împotriva
acestei sentințe, la data de 02 septembrie 2013, pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice a declarat apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la
data de 18 octombrie 2013.
Curtea
a încuviințat o nouă expertiză tehnică în apel, având ca obiective stabilirea
valorii de piață a imobilelor, expertiză întocmită de expert A.I.
Prin
Decizia civilă nr. 202 A din 15 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat
de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția
Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Sentinței civile nr. 351
din 19 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,
în contradictoriu cu intimații reclamanți N.L. și N.T. și cu intimata pârâtă SC
H.N. SA.
A
schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat Ministerul Finanțelor
Publice să plătească reclamanților suma de 43.265 euro, în echivalent în lei la
data plății efective, reprezentând prețul de piață pentru apartamentul nr. 24
din București, C.V. nr. 87 - 89, sc. C, mansardă, sector 1, și suma de 55.443
euro, în echivalent în lei la data plății efective, reprezentând prețul de
piață pentru apartamentul nr. 4 din București, C.V. nr. 87 - 89, sc. C, et. 1,
sector 1 - valori stabilite conform raportului de expertiză întocmit de expert
A.I.
A
menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Cheltuielile
avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar constând în onorariu de
expert în cuantum de 1000 lei vor rămâne în sarcina statului, conform art. 19
din O.U.G. nr. 51/2008.
Pentru
a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:
În
mod corect prima instanță a apreciat că în speță sunt incidente prevederile
Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la
data pronunțării sentinței.
Potrivit
art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin
Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind
contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii
nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul
Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13
alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste
prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50
1
din
același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform
cărora: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate
cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au
fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au
dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform
standardelor internaționale de evaluare".
În
condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul
contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului
("prețul de piață") rezultă că singura rațiune acestor modificări
legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile
foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei
legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a
recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari
deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist.
De
asemenea, față de cele expuse anterior privind normele legale incidente în
speță, sunt vădit neîntemeiate susținerile apelantului privind regulile din
materia evicțiunii conform dreptului comun - Codul civil care ar trebui avute
în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite cumpărătorilor deposedați de
imobil.
Curtea
a constatat că, astfel cum se reține din textul legal mai sus-menționat, o
condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat
al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de
vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este
ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui
act normativ special în privința caselor naționalizate.
Față
de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului -
(noțiune care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea
de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în
același cadru fiind inclusă acum în această materie și
"ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra
imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată
împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract
valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2
1
) al
art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009) - se impune ca instanța să analizeze
condiția respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte
dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași
ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive
și irevocabile, numai la restituirea prețului actualizat [art. 50 alin. (1)].
Prin
urmare, instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului
respectiv cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea
acestuia și o desființare a contractului, deși contractul a fost încheiat cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Pe
de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate
trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept
reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care
contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale
fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.
Or,
în cauza de față, tribunalul a reținut corect că prin Decizia civilă nr. 1896
din 13 noiembrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, a fost admis recursul și, pe fond, a fost
admisă acțiunea în revendicare a reclamanților S. dispunându-se lăsarea
întregului imobil (inclusiv a apartamentelor nr. 24 și 4) în deplina proprietate
și liniștita posesie a reclamanților-moștenitori ai fostului proprietar
deposedat.
Ca
urmare, intimații-reclamanți în speță - în condițiile în care contractul de
vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 prin care
aceștia au cumpărat apartamentul nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89,
scara C, mansardă, sectorul 1, și, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare
nr. 5002/30949 din 13 august 1997 prin care autoarea lor a cumpărat
apartamentul nr. 4, situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1,
sectorul 1, nu au fost anulate/constate nule - au fost evacuați din ambele
apartamente, conform actelor de executare silită ce au făcut obiectul dosarelor
nr. 158/2008 și respectiv nr. 309/2008 constituite la BEJ "R.I.C.".
Trebuie
observat că din considerentele deciziei arătate rezultă că instanța care a
pronunțat-o a reținut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă
obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecății,
apreciindu-se totodată că, nefiind învestită cu o acțiune privind constatarea
nulității absolute a contractelor, nu pot fi luate în discuție aspectele legate
de buna-credință a cumpărătorilor, "care conduce la menținerea actelor
încheiate cu respectarea acestui principiu", astfel încât, cu atât mai
mult aspectele invocate de apelant referitoare la atitudinea subiectivă a
cumpărătorilor imobilelor apartamente, intimații-reclamanți în speță, nu pot fi
primire în cadrul prezentei analize.
În
ceea ce privește criticile vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza
tehnică efectuată în prima fază a procesului, Curtea, în aplicarea art. 295 C.
proc. civ., conform căruia instanța de apel va putea încuviința refacerea sau
completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea
altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, a dispus
completarea probatoriului administrat în cauză cu o nouă expertiză tehnică
privind evaluarea celor două apartamente - criticile de apel formulate de
apelant referitoare la stabilirea despăgubirii de către prima instanță pe baza
expertizei din dosar nefiind necesar a mai fi deci analizate separat prin
această decizie.
Curtea
a înlăturat totuși susținerile apelantului referitoare la îmbogățirea fără
justă cauză a intimaților prin indemnizarea acestora din urmă la valoarea de
piață actuală a imobilelor, cu toate că prețul de achiziție achitat de
cumpărători a fost mult inferior valorii de piață de la acel moment, fiind
evident că aceste afirmații sunt contrare textului legal incident raportului
juridic dedus judecății mai sus-menționat.
Curtea
constată din această perspectivă că finalitatea normei speciale incidente în
materia stabilirii acestor despăgubiri cuprinsă în Legea nr. 10/2001 modificată
prin Legea nr. 1/2009 a fost, în ipoteza de față, aceea de a se asigura celor
deposedați de un "bun" (în sensul Protocolului 1 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene relevante),
deținut anterior conform unor titluri de proprietate valabile, o despăgubire
reală și efectivă, echivalentă cu valoarea de piață a bunului respectiv la
momentul stabilirii acestor dezdăunări.
Analizând
în continuare concluziile raportului de expertiză întocmit în faza devolutivă a
apelului prin prisma apărărilor formulate de părți în cauză, Curtea a reținut
că expertul judiciar a evaluat imobilele la momentul efectuării expertizei la
suma de 43.265 euro și, respectiv, 55.443 euro. Aceste valori sunt inferioare
celor reținute de tribunal (instanță care a avut în vedere valori din anul
2009), fiind stabilite pe baza unor oferte recente ce reflectă mai bine
situația existentă pe piața imobiliară, în condițiile în care, cum deja s-a
arătat mai sus, criteriul legal de determinare a despăgubirilor datorate celor
deposedați de imobil este "prețul de piață" al acestuia.
Curtea
a mai constatat că ultimul motiv de apel, legat de stabilirea obligației de
plată a cheltuielilor de judecată, nu este fondat, ținând seama că la fond
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții în fața
reclamanților, fiind deci incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ., astfel
încât, în mod corect, tribunalul a obligat pârâtul căzut în pretenții la plata
cheltuielilor de judecată față de reclamanți.
Dreptul
de a cere restituirea integrală a cheltuielilor de judecată se naște pentru
partea care a câștigat procesul ca efect al hotărârii judecătorești prin care
cealaltă parte a căzut în pretenții, neavând nicio legătură cu reaua-credință
ori neglijența acesteia din urmă, cum eronat se susține prin cererea de apel.
În
consecință, omologând noul raport de expertiză tehnică din apel, Curtea, în
baza art. 296 C. proc. civ., a constatat că se impune admiterea apelului și
schimbarea parțială a sentinței atacate numai în privința cuantumului despăgubirilor
care trebuie să reflecte valoarea reală actuală a imobilului, astfel încât
pârâtul a fost obligat la plata sumelor menționate anterior, sume ce vor fi
achitate în lei, conform cursului oficial al Băncii Naționale a României.
Curtea
a făcut, totodată, aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, având în vedere
ajutorul public acordat intimaților-reclamanți prin încheierea din 13 martie
2014 pentru plata părții acestora din onorariul expertului stabilit în faza
apelului.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamanții N.L. și N.T. și pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor
Publice București.
1.
Recurenții-reclamanți N.L. și N.T. au solicitat obligarea pârâtului la plata
sumei de 263.583 lei (62.658 euro reprezentând prețul - la valoarea de
circulație a apartamentului nr. 24 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara
C, mansardă, sector 1 determinat prin Raportul de expertiză tehnică imobiliară
întocmit de ing. A.V. - în Dosarul nr. 7570/302/2009 privind asigurarea de
dovezi atașat dosarului de față; obligarea acestuia la plata sumei de 395.097
lei (93.921 euro) reprezentând prețul - la valoarea de circulație a
apartamentului nr. 4 situat în București, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1,
sector 1 determinat prin Raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de
ing. Acriș Vaier - în Dosarul nr. 7570/302/2009 privind asigurarea de dovezi
atașat dosarului de față.
Recurenții-reclamanți
critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive:
-
Hotărârea recurată este lipsită în mod vădit de temei legal și a fost dată cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
-
Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care s-a admis apelul Ministerul
Finanțelor Publice - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanța
de apel, în mod cu totul părtinitor, a admis apelul Ministerului Finanțelor
Publice fără să indice o singură normă de drept pe care instanța de fond a
încălcat-o atunci când a pronunțat sentința în baza raportului de expertiză
aflat la dosar și întocmit în condițiile legii.
În
apel se invocă doar dispozițiile art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanța
are dreptul să administreze probe în apel, omițându-se cu vădită rea-credință
să se țină cont de dispozițiile imperative ale art. 292 C. proc. civ., cu care
acesta trebuie coroborat, așa cum se exprimă însăși norma, și care impune
condițiile limitative ale administrării de noi probatorii în apel.
Conform
acestor norme legale, procedurale instanța de apel trebuia să observe împrejurarea
certă, necontestată, referitoare la faptul că, în primă instanță, nici după
efectuarea expertizei în 2009 în fața Judecătoriei Sectorului 5 și nici în fața
Tribunalului București, Ministerul Finanțelor Publice nu a avut niciun fel de
obiecțiune cu privire la concluziile raportului de expertiză. Astfel, în fața
judecătoriei, acesta a fost citat de instanță la toate termenele privind
efectuarea expertizei și respectiv discutarea eventualelor obiecțiuni, însă a
ales să nu prezinte nicio obiecțiune, deși a fost reprezentat prin consilier
juridic pe parcursul procesului.
Deși
legal citat, acesta a înțeles să nu uzeze de dreptul său, ceea ce reprezintă
propria culpă și, firesc, îi este exclusiv imputabilă.
În
al doilea rând, în fața tribunalului, pentru a-i da posibilitate să-și
formuleze punctul de vedere, instanța a citat Ministerul Finanțelor la două
termene cu mențiunea de a depune întâmpinare prin care să precizeze punctul de
vedere cu privire la situația de fapt și de drept precum și la raportul de
expertiză, însă această instituție a rămas în pasivitate.
În
aceste condiții, instanța de apel, admițând cererea de refacere a expertizei în
construcții formulată de pârât în apel, era absolut obligată să-și motiveze
decizia invocând temeiurile legale ce au stat la baza acesteia și în mod vădit
legea încălcată de tribunal.
Din
contră, instanța de apel, invocând art. 295 C. proc. civ., a precizat în mod
clar faptul că nu mai consideră necesar să analizeze criticile formulate de
apelant: "(...) criticile de apel formulate de apelant referitoare la
stabilirea despăgubirii de către prima instanță pe baza expertizei din dosar
nefiind necesar a mai fi deci analizate separat prin această decizie."
Motivarea
oricărei decizii pronunțate de o instanță este de esența dreptului la un proces
echitabil așa cum a fost statuat în toate hotărârile Curții Europene a
Drepturilor Omului ce s-au pronunțat asupra acestei chestiuni.
Faptul
că instanța a admis administrarea unei probe nu înseamnă că este ținută de ea
la pronunțarea hotărârii dacă aceasta presupune încălcarea dispozițiilor legale
și drepturilor procedurale ale părților adverse. Cu atât mai mult pentru a da o
hotărâre este imperativ să se întemeieze pe o normă legală ceea ce nu se
regăsește în considerente cu privire la acest motiv de apel pentru care s-a și
admis apelul.
Recurenții
reclamanți critică, de asemenea, momentul la care se calculează despăgubirile,
susținând că valoarea de piață a imobilului deposedat se stabilește la momentul
evaluării de către instanță care este intrinsec legat de momentul formulării
cererii de chemare în judecată - sfârșitul lui 2008 în speță.
În
consecință, corect a procedat instanța de fond în momentul în care a admis
acțiunea validând expertiza tehnică evaluatorie efectuată în cauză în anul 2009
când a fost promovată și judecată cererea reclamanților.
2.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice critică decizia recurată din
perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele
motive:
Hotărârea
instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligației în
sarcina Ministerului Finanțelor Publice de plată a sumelor reprezentând prețul
de piață pentru apartamentele în litigiu, fără a avea în vedere dispozițiile
Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care
Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață
plătit de către chiriași.
În
cauza de față nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât instanța de fond, cât și cea de
apel au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice, admițând cererea de chemare
în judecată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, întrucât
instituția pârâtului nu poate fi obligată la restituirea prețului la valoarea
de piață, achitat de către reclamanți în baza contractelor de vânzare cumpărare
mai sus amintite.
O
altă critică privește valoarea reținută în raportul de expertiză, sens în care
se arată că în mod eronat a fost omologat de către instanță, întrucât acesta nu
reflectă prețul real al imobilului în discuție.
Suma
stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții
achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieței.
Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel
referitor la ponderea dintre cerere și ofertă aferentă actualului blocaj al
pieței imobiliare, apreciată la 30% .
Prin
urmare, în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind exagerat ca reclamanții
să încaseze în anul 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată
în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși
valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală. Este
evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr.
112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei
legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării
legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași,
începând cu anul 1996.
Așa
fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor
constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care
încalcă principiul egalității cetățenilor în față legii.
Examinând
recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că sunt
fondate, pentru considerentele ce succed:
Structurând
criticile formulate de recurenții reclamanți N.L. și N.T. instanța de recurs
constată că un prim motiv de critică vizează interpretarea și aplicarea greșită
de către instanța de apel a dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ.,
invocate ca temei al încuviințării probei privind efectuarea unei expertize
tehnice evaluatorii în apel, la solicitarea apelantului pârât în cauză.
În
speță, Curtea de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc.
civ., conform căruia instanța de apel va putea încuviința refacerea sau
completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea
altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, a dispus
completarea probatoriului administrat în cauză cu o nouă expertiză tehnică
evaluatorie pentru stabilirea valorii de piață a celor două apartamente în
litigiu, evaluare ce va fi făcută la momentul efectuării expertizei.
Instanța
de recurs nu poate primi criticile potrivit cărora, curtea, admițând cererea de
refacere a expertizei formulată de apelantul pârât era absolut obligată să-și
motiveze decizia invocând temeiurile legale ce au stat la baza acesteia și în
mod vădit legea încălcată de prima instanță cu ocazia întocmirii primului
raport de expertiză în cauză, deoarece, pe de o parte, instanța de apel a
motivat temeinic măsura luată prin încheierea de încuviințare a probei de la
termenul din 16 ianuarie 2014, iar pe de altă parte, se apreciază că instanța
de apel are facultatea nu numai să primească probele deja făcute la prima
instanță, dar și să le repete sau să le completeze dacă crede necesar.
În
condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va încuviința
toate probele, dacă ele privesc motivele de apel cu care a fost sesizată, după
cum, textul de lege menționat reglementează posibilitatea administrării de
probe noi în apel, independent de vreo culpă a părții în primă instanță.
Deși
este exact că toate procedurile doveditoare făcute la prima instanță vor putea
fi din nou făcute în apel, nu este mai puțin adevărat, însă, că problema
admiterii sau neadmiterii acestor noi probe este o chestiune de apreciere a
mijloacelor de probă care scapă controlului instanței de recurs.
Instanța
de apel a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate
în cauză, iar modul în care aceasta procedează în privința încuviințării
probelor nu fi supus controlului judiciar în recurs.
O
altă critică vizează momentul la care s-a raportat instanța de apel în
stabilirea sumei solicitată cu titlu de despăgubiri cuvenită cumpărătorilor
evinși, și care, în opinia recurenților reclamanți, este intrinsec legat de
momentul formulării cererii de chemare în judecată - sfârșitul lui 2008 în
speță.
Instanța
de apel a statuat că stabilirea sumei trebuie să se facă prin raportare la
valoarea de circulație pe care imobilul o avea la momentul producerii
evicțiunii, moment care a fost apreciat ca fiind data judecății cauzei.
Omologând
astfel ultimul raport de expertiză efectuat în apel, Curtea a constatat că se
impune admiterea apelului declarat de pârât și schimbarea parțială a sentinței
atacate numai în privința cuantumului despăgubirilor, care trebuie să reflecte
valoarea reală actuală (de piață) a apartamentelor în litigiu, la momentul
întocmirii raportului de expertiză.
Invocând
dispozițiile art. 295 C. proc. civ., instanța de apel a precizat în
considerente că nu a mai apreciat necesar să analizeze criticile formulate de
apelantul pârât referitoare la stabilirea despăgubirii de către prima instanță
pe baza expertizei din primul dosar de fond, însă, nu a oferit niciun criteriu
legal pentru exercitarea controlului judiciar asupra acestei statuări.
Acordarea în defavoarea recurenților reclamanți deposedați de bun a unor valori
inferioare celor reținute de tribunal (instanță care a avut în vedere valori
din anul 2009), fără a motiva, în concret, criteriile reținute în stabilirea
cuantumului despăgubirilor la data efectuării raportului de expertiză în apel,
de ce aceasta este considerată data producerii evicțiunii, ci nu o alta, și de
ce corespunde exigențelor legale suma stabilită în raport cu criteriile din
ultimul raport de expertiză, conduce la lipsa considerentelor pentru care
instanța a acordat despăgubiri în cuantumul stabilit prin hotărârea atacată.
Nepronunțându-se
asupra acestor aspecte, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive,
pronunțându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse
judecății.
Motivarea
este o condiție esențială, iar dacă în motivare nu sunt cuprinse toate
argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluția dată, hotărârea
este nemotivată și atrage motivul de casare bazat pe nemotivare, reglementat de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Lipsa
motivării face imposibilă exercitarea controlului judiciar, iar pe de altă
parte, nu satisface cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza
Albina împotriva României).
Dreptul
la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor
judecătorești.
În
acest sens, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre
rejudecare, urmând ca instanța de apel să stabilească valoarea de piață a
imobilelor în litigiu în raport de momentul producerii evicțiunii și să arate
motivat care este acest moment, pentru a permite părților litigante să se
convingă că s-a făcut dreptate, că judecătorul a examinat probele administrate
și și-a format convingerea în sensul soluției date, ceea ce trebuie să-i
permită părții să aprecieze șansele de succes ale unui recurs, în lumina art. 6
din Convenția Europeană și jurisprudenței constante a instanței de contencios
european.
În
examinarea recursului pârâtului, Înalta Curte constată că prima critică
relativă la greșita menținere a obligației în sarcina Ministerului Finanțelor
Publice de plată a sumelor reprezentând prețul de piață pentru apartamentele în
litigiu, este neîntemeiată, întrucât legitimarea procesuală pasivă a
recurentului pârât rezultă ope legis, și, față de legea specială aplicabilă
raportului juridic dedus judecății, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
justifică legitimare procesuală în cauză.
Calitatea
procesuală a Ministerului Finanțelor Publice se justifică în temeiul legii,
respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Raportat la
aceste dispoziții legale, participarea în proces a Ministerului nu se
fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al
fondului extrabugetar, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
O
altă problemă de drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de
corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50
1
alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, care face vorbire despre "contractele ce au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", text
de lege ce are în vedere, atunci când reglementează plata prețului de piață,
existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii
nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
Or,
așa cum s-a reținut în speță, prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie
2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, a fost admis recursul și, pe fond, a fost admisă acțiunea în
revendicare a reclamanților S. dispunându-se lăsarea întregului imobil
(inclusiv a apartamentelor nr. 24 și 4) în deplina proprietate și liniștita
posesie a reclamanților-moștenitori ai fostului proprietar deposedat abuziv de
imobil.
Ca
urmare, recurenții reclamanți - în condițiile în care contractul de
vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 prin care
aceștia au cumpărat apartamentul nr. 24 situ