ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2795/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2795/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29

februarie 2012, reclamanții B.F. și S. (fosta B.) F. au chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună, în principal, obligarea

pârâtului la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 1 situat în

București, str. S., sector 2, dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la

restituirea prețului actualizat plătit pentru apartamentul de la adresa mai sus

menționată, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, contravaloarea

în lei la cursul BNR de la data plății cu titlu de daune morale, cu cheltuieli

de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 842 din 12 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a

obligat pârâtul la plata prețului actualizat în valoare de 27.060.444 lei, sumă

actualizată cu indicele de inflație în perioada cuprinsă către momentul

achitării prețului de către reclamanți și până la momentul plății efective de

către pârât și la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată

(onorariu expertiză).

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

În fapt, reclamanții

B.F. și S. (fostă B.) F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, str. S., sector 2, în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia civilă

nr. 326 din 7 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă (irevocabilă), contractul a fost declarat nul și imobilul a fost

restituit în natură fostului proprietar.

În considerentele

acestei decizii, instanța de recurs a stabilit că imobilul a fost preluat de

stat fără titlu, iar reclamanții au procedat la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât la

data încheierii contractului cererea de retrocedare formulată de fostul

proprietar nu fusese soluționată.

În drept, tribunalul

a avut în vedere dispozițiile art. 50 ale Legii nr. 10/2001 și a constatat că

legiuitorul face o distincție clară între situația când la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nu au fost respectate prevederile Legii nr.

112/1995 (când foștii chiriași au dreptul la restituirea prețului actualizat)

și situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu

respectarea Legii nr. 112/1995 (când foștii chiriași au dreptul la restituirea

prețului de piață).

În speță, nu este

îndeplinită prima condiție, din probatoriul administrat rezultând că încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, față de cele reținute în Decizia civilă nr. 326 din 7

martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

irevocabilă cu putere de lucru judecat.

În consecință,

instanța de fond a constatat că nu se poate reține aplicabilitatea în cauză a

prevederilor art. 50

5

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 1/2009, care permit restituirea prețului de piață al imobilelor.

Situația speței de

față se încadrează în prevederile art. 50 alin. (2) din același act normativ,

fiind îndeplinite condițiile cumulative dispuse de aceste prevederi legale.

Prin Decizia nr. 196A

din 6 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de reclamanții B.F. și F.B. și de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelul declarat de pârât că,

în mod corect tribunalul a stabilit că Ministerul Finanțelor Publice are

calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.

Ministerul Finanțelor

Publice este considerat, în contextul legii, ca reprezentant al Statului Român,

conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt care reiese din aceea că se

prevede că sursa plății nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finanțelor

Publice ca instituție de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar pe care

Ministerul Finanțelor Publice doar îl administrează.

Aceste dispoziții ale

Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții speciale în raport de dispozițiile de drept

comun conținute în Codul civil, pe care le invocă apelantul-pârât (art. 969,

art. 1337, art. 1341 și urm., art. 1344 C. civ.) iar potrivit regulilor

aplicabile concursului dintre legea specială și legea generală, acestea se

aplică prioritar fața de Codul civil.

În ce privește

criticii e apelantului referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de

judecată, curtea de apel a constatat că pârâtul este în mod evident în culpă

procesuală, conform art. 274 C. proc. civ., față de poziția adoptată în proces

(prin formularea unor apărări absolut nefondate și infirmate constant de

soluțiile instanțelor judecătorești, ceea ce face ca insistența

apelantului-pârât în a mai susține aceleași idei să fie una de-a dreptul

abuzivă).

Referitor la apelul

reclamanților, curtea de apel a constatat că în mod judicios tribunalul a

reținut că în cauză este aplicabil textul art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, față de care pretenția reclamanților este întemeiată numai pentru

prețul actualizat, iar nu și pentru prețul de circulație.

Actul de

vânzare-cumpărare în discuție a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, aspect tranșat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin

hotărârea judecătorească menționată mai sus, anume Decizia civilă nr. 326 din 7

martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

(irevocabilă), prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare.

În contextul Legii

nr. 10/2001 există reglementate două ipoteze: una este a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate "cu respectarea Legii nr. 112/1995", care

nu au fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a

admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii

în revendicare intentată de foștii proprietari, ipoteză reglementată de art. 50

alin. (2

1

) și art. 50

1

; a doua ipoteză este cea a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/ 1995", anume acele contracte care au fost declarate nule

printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 modificată.

Or, în raport de

situația din speță, reclamanților li se cuvine doar prețul actualizat, iar nu

prețul de piață al imobilului, aceasta în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/ 2001, text care reia principiul general al efectelor nulității, conform

căruia declararea nulității unui contract atrage restituirea prestațiilor.

Aceasta spre deosebire de situația evicțiunii consumate, care are drept ipoteză

un contract pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz în care se aplică nu

principiul restituirii prestațiilor, ci răspunderea pentru evicțiune întemeiată

pe art. 1337 și urm. C. civ.

În ce privește toate

susținerile făcute de recurenți referitoare la respectarea Legii nr. 112/1995

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, la condițiile legale

instituite de lege pentru încheierea acestor contracte, la condițiile în care a

fost încheiat în concret acest contract, la natura preluării de către stat, la

buna lor credință la încheierea contractului, curtea de apel le-a constatat

irelevante, întrucât toate aceste aspecte au interesat cauza soluționată

irevocabil prin Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă (în cadrul căreia s-a reținut că

imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar reclamanții au procedat la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, întrucât la data încheierii contractului cererea de retrocedare

formulată de fostul proprietar nu fusese soluționată), fiind așadar aspecte

tranșate cu putere de lucru judecat.

În mod esențial,

curtea de apel a constatat că singura distincție relevantă este cea referitoare

la declararea sau nu a nulității contractului printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă.

Așadar, instanța de

apel a considerat că cele două ipoteze analizate mai sus (când se cuvine prețul

de piață sau prețul actualizat) se disting după cum contractul de

vânzare-cumpărare a fost deja declarat nul sau nu printr-o hotărâre

irevocabilă, instanța, la acest moment, nemaiavând căderea să mai facă

considerații referitor la condițiile de încheiere a acestui contract - cu sau

fără respectarea Legii nr. 112/1995.

La acest moment însă,

hotărârea judecătorească care a declarat nulitatea contractului se impune cu

putere de lucru judecat și îi plasează pe reclamanți în ipoteza prevăzută de

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fără nicio nuanță referitor la

circumstanțele în care a fost încheiat contractul.

Iar în ce privește

susținerea apelanților-reclamanți că pronunțarea Deciziei civile nr. 326 din 07

martie 2005 a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 10/2001 (vezi

aprecierile asupra valabilității titlului statului), ulterioare încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, în mod evident acestea nu pot primi

relevanță la acest moment, întrucât nu se poate pune în discuție pe această

cale o soluție judecătorească irevocabilă.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs atât reclamanții B.F. și F.B., cât și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice București.

Recurenții-reclamanți

au solicitat, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea deciziei

atacate, în sensul admiterii apelului și obligării pârâtului la plata sumei de

564.123 lei reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. 1, situat în

str. S., sector 2, București, dobândit în baza contractului din 18 iulie 1997,

conform raportului de expertiză întocmit de expertul A.V.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că argumentul privind necesitatea pierderii

acțiunii în revendicare de către chiriașii cumpărători - singura variantă în

care se admite restituirea prețului de piață - nu poate fi reținut cu succes

(decât dacă se adăugă la lege), deoarece textele art. 50 alin. (1) și art. 50

1

fac referire la "desființarea contractului".

Or, așa cum chiar

Instanța de apel arată, în cazul acțiunii în revendicare, contractul de

vânzare-cumpărare al chiriașilor nu se desființează, ci își pierde efectele, în

acest caz, nemaifiind în ipoteza prevăzută de legiuitor (aceea a desființării).

Intenția

legiuitorului atunci când a emis Legea nr. 1/2009 a fost aceea de a permite

chiriașilor cumpărători să primească fie prețul actualizat, fie prețul de

piața, funcție de atitudinea acestora în raport de Legea nr. 112/1995, adică

dacă, din perspectiva acestora, legea a fost respectată.

Prin urmare, instanța

de judecată, atunci când analizează cererea privind restituirea prețului, este

chemată a se pronunța pe culpa chiriașilor cumpărători la desființarea

contractului.

În speță, chiriașii

nu au avut nicio culpă în desființarea actului de vânzare-cumpărare.

În acest sens, reclamanții

au solicitat instanței de apel proba cu înscrisuri, respectiv actele care au

stat la baza încheierii contractului, probă respinsă de către instanță, în

acest sens, recurenții au solicitat instanței de recurs să încuviințeze această

probă, în condițiile art. 305 C. proc. civ.

Din analiza art. 50

și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, se desprinde cu

evidență concluzia că, în prezent un proprietar al cărui contract de

vânzare-cumpărare a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă are posibilitatea de a se adresa instanței de judecată fie cu o

cerere prin care să solicite restituirea prețului actualizat pe care l-a plătit

- în situația în care contractul său de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cerere întemeiată în acest caz pe

prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, fie cu o

cerere prin care să solicite restituirea prețului de piață al imobilelor - în

situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 - cerere întemeiată în această ipoteză pe

prevederile art. 50

1

și art. 50 alin. (2

1

) din aceeași

lege.

Aceste din urmă texte

de lege au în vedere ipoteza în care a existat un contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contract desființat

ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitiva și irevocabilă, cum este

de altfel situația și în speța de față.

Recurenții-reclamanți

au pus în discuție problema interpretării sintagmei "respectarea Legii nr.

112/1995", în condițiile în care, în actualul cadru procesual nu se poate

rediscuta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru o atare

finalitate, chiar dacă nu se poate repune în discuție valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare, este necesar să se facă o analiză a

dispozițiilor art. 9, 10 și 12 din Legea nr. 112/1995, pentru a se vedea ce

anume prevedea acest act normativ cu privire la posibilitatea acordată

chiriașilor de a cumpăra apartamentele ce făceau obiectul acestei legi.

Desigur, pentru

analizarea bunei ori relei credințe, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

(în redactarea inițială), devenit art. 45 alin. (2) (după republicarea legii)

presupunea ca imobilul respectiv să fie preluat fără titlu valabil - ceea ce ar

implica aprecierea că acesta nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, însă

aprecierea valabilității titlului a fost posibilă doar după apariția Legii nr.

10/2001; până la acel moment, imobilele preluate în temeiul Decretului nr.

92/1950, cu precizările aduse prin H.G. nr. 11/2007, fiind considerate ca fiind

preluate cu titlu și deci, făcând obiectul Legii nr. 112/1995.

Pe cale de

consecință, în speță a fost vorba despre un contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, reclamanții fiind de bună-credință

la încheierea contractului, aceștia fiind astfel îndreptățiți să uzeze de

dispozițiile art. 50

1

și ale art. 50 alin. (2

1

) din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Recurenții-reclamanți

au mai arătat și faptul că, potrivit expertizei tehnice judiciare efectuate de

către expertul A.V. pentru evaluarea apartamentului la prețul pieței, s-a

stabilit o valoare de piață de 125.693 euro, adică echivalentul a 564.693 lei;

în baza acestei probe s-ar fi putut da curs favorabil solicitării

reclamanților, dedusă judecații prin cererea introductivă de instanță.

Recurentul-pârât a

solicitat, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în

parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și, în principal,

respingerea acțiunii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea

recursului, pârâtul a susținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât prin

calitate procesuală se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă

în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces.

Calitatea procesuală

pasivă presupune existenta identității între persoana pârâtului și cel obligat

în cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității

procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de

drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul

imobilului, mai precis izvorul acestei obligații.

În Legea nr. 10/2001

nu se prevede obligativitatea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice de a restitui prețul imobilului, astfel că rezultă fără putință de

tăgadă că Statul Român nu poate fi obligat la plata prețului.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997 dintre Primăria municipiului București,

prin SC F. SA și reclamanți, este terț față de acest contract.

În conformitate cu

art. 1337 C. civ., instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine

introducerea în prezenta cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp

obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla

restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț.

Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea

totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile

privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză.

Nicidecum nu poate fi

antrenată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având

în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

În ceea ce privește

menținerea obligației pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, recurentul a

arătat că era necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ. privind

răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria

municipiului București a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

În plus, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință,

neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu

poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuieli lor de

judecată.

Neexistând culpă

procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 și

neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea și la plata cheltuielilor de

judecată.

Recursurile vor fi

respinse, ca nefondate, pentru considerentele ce urmează:

I). Analiza

recursului reclamanților B.F. și F.B.:

Prin Decizia nr. 326

din 7 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, încheiat de reclamanți în calitate de

chiriași ai apartamentului nr. 1 situat în București, str. S., sector 2,

În motivarea deciziei

s-a constatat, pe de o parte, ca imobilul a fost preluat de către stat fără

titlu, iar pe de altă parte, că pentru imobil s-a depus cerere de retrocedare

în natură încă din anul 1996, iar contractele de vânzare-cumpărare ale

apartamentelor s-au încheiat în anii 1997 - 1998, cu încălcarea prevederilor

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995. În aceste condiții, toate contractele

de vânzare-cumpărare au fost încheiate mai înainte ca cererea de retrocedare a

imobilului sa fie soluționată, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestora.

Dată fiind soluția

astfel argumentată, în mod corect instanța de apel din prezenta cauză a

constatat că Decizia nr. 326 din 7 martie 2005 beneficiază de putere de lucru

judecat în ceea ce privește constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 1 și 9 din Legea

nr. 112/1995.

Efectele pozitive și

negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului

hotărârii, cât și ale considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în

care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date problemelor soluționate.

Dacă s-ar reține contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea acelorași

aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale

instanțelor de judecată.

Or, este de esența

puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătorești

pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conținut

însăși instituția juridică în discuție.

În aceste condiții,

nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți prin care se tinde la

reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorilor în prezenta cauză.

Se constată că

instanța de apel a dat în mod corect eficiență puterii de lucru judecat a

hotărârii judecătorești irevocabile anterior pronunțate, conchizând în sensul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu consecința neîndeplinirii cerinței de aplicare a dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

De altfel, condiția

prevăzută la art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este ca să fi fost

încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 contractul, fiind nerelevantă din

perspectiva acestor dispoziții, buna sau reaua credință a cumpărătorilor.

II). Analiza

recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

în mod corect a fost respinsă de prima instanță, soluția fiind menținută de

instanța de apel.

Deși susținerea

pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între

intimata-reclamantă și Primăria municipiului București este reală, acest fapt

nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Obligația de

restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost

desființate, nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din

lege.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a

restitui prețul de piață ori prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Aceste dispoziții

legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe

care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care

rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în

litigiile decurgând din restituirea prețului.

Având în vedere că

imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o

legislație reparatorie de către Statul Român, întrucât acesta a fost preluat

abuziv de la proprietar prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluționarea cererii

deduse judecății nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 și

urm. C. civ. sau, în cazul de față, principiul repunerii în situația

anterioară, ca efect al nulității), ci, în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în

această materie.

Condițiile speciale

instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a

contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum

și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului

Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei

dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura

prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele

contractului încheiat.

Obligația instituită

de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a

debitorului obligat prin lege la restituire.

Așa fiind, se

constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice,

acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce

privește cererea de obligare la plata prețului actualizat al imobilului.

Este nefondată și

critica privind greșita obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de pârât, fiind

persoana chemată în judecată de către reclamanții B.F. și F.B.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Textul legal enunțat

prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la

plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării

procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi

pierdut procesul. Faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul

hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat.

Totodată, culpa

procesuală este determinată de atitudinea părții pe parcursul procesului.

În sarcina pârâtului

nu s-ar fi putut reține obligația plații cheltuielilor de judecată dacă ar fi

recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamanților, conform art.

275 C. proc. civ.

În cauză nu este

îndeplinită ipoteza prevăzută de aceste dispoziții legale, atâta timp cât chiar

și în recurs pârâtul contestă obligarea sa la plata prețului actualizat și

solicită respingerea pretențiilor reclamanților, respectiv respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții B.F. și F.B. și de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 196A

din data de 6 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN