ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2795/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 februarie 2012, reclamanții B.F. și S. (fosta B.) F. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună, în principal, obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 1 situat în București, str. S., sector 2, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat plătit pentru apartamentul de la adresa mai sus menționată, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, contravaloarea în lei la cursul BNR de la data plății cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 842 din 12 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a obligat pârâtul la plata prețului actualizat în valoare de 27.060.444 lei, sumă actualizată cu indicele de inflație în perioada cuprinsă către momentul achitării prețului de către reclamanți și până la momentul plății efective de către pârât și la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expertiză). Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: În fapt, reclamanții B.F. și S. (fostă B.) F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. S., sector 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă (irevocabilă), contractul a fost declarat nul și imobilul a fost restituit în natură fostului proprietar. În considerentele acestei decizii, instanța de recurs a stabilit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar reclamanții au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât la data încheierii contractului cererea de retrocedare formulată de fostul proprietar nu fusese soluționată.

În drept, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 50 ale Legii nr. 10/2001 și a constatat că legiuitorul face o distincție clară între situația când la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995 (când foștii chiriași au dreptul la restituirea prețului actualizat) și situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 (când foștii chiriași au dreptul la restituirea prețului de piață). În speță, nu este îndeplinită prima condiție, din probatoriul administrat rezultând că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, față de cele reținute în Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă cu putere de lucru judecat.

În consecință, instanța de fond a constatat că nu se poate reține aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 50 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, care permit restituirea prețului de piață al imobilelor. Situația speței de față se încadrează în prevederile art. 50 alin. (2) din același act normativ, fiind îndeplinite condițiile cumulative dispuse de aceste prevederi legale. Prin Decizia nr. 196A din 6 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții B.F. și F.B. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelul declarat de pârât că, în mod corect tribunalul a stabilit că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.

Ministerul Finanțelor Publice este considerat, în contextul legii, ca reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt care reiese din aceea că se prevede că sursa plății nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finanțelor Publice ca instituție de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanțelor Publice doar îl administrează. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții speciale în raport de dispozițiile de drept comun conținute în Codul civil, pe care le invocă apelantul-pârât (art. 969, art. 1337, art. 1341 și urm., art. 1344 C. civ.) iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială și legea generală, acestea se aplică prioritar fața de Codul civil.

În ce privește criticii e apelantului referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, curtea de apel a constatat că pârâtul este în mod evident în culpă procesuală, conform art. 274 C. proc. civ., față de poziția adoptată în proces (prin formularea unor apărări absolut nefondate și infirmate constant de soluțiile instanțelor judecătorești, ceea ce face ca insistența apelantului-pârât în a mai susține aceleași idei să fie una de-a dreptul abuzivă). Referitor la apelul reclamanților, curtea de apel a constatat că în mod judicios tribunalul a reținut că în cauză este aplicabil textul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, față de care pretenția reclamanților este întemeiată numai pentru prețul actualizat, iar nu și pentru prețul de circulație.

Actul de vânzare-cumpărare în discuție a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aspect tranșat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin hotărârea judecătorească menționată mai sus, anume Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă (irevocabilă), prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

În contextul Legii nr. 10/2001 există reglementate două ipoteze: una este a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu respectarea Legii nr. 112/1995", care nu au fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare intentată de foștii proprietari, ipoteză reglementată de art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 ; a doua ipoteză este cea a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/ 1995", anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată.

Or, în raport de situația din speță, reclamanților li se cuvine doar prețul actualizat, iar nu prețul de piață al imobilului, aceasta în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/ 2001, text care reia principiul general al efectelor nulității, conform căruia declararea nulității unui contract atrage restituirea prestațiilor. Aceasta spre deosebire de situația evicțiunii consumate, care are drept ipoteză un contract pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz în care se aplică nu principiul restituirii prestațiilor, ci răspunderea pentru evicțiune întemeiată pe art. 1337 și urm. C. civ.

În ce privește toate susținerile făcute de recurenți referitoare la respectarea Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, la condițiile legale instituite de lege pentru încheierea acestor contracte, la condițiile în care a fost încheiat în concret acest contract, la natura preluării de către stat, la buna lor credință la încheierea contractului, curtea de apel le-a constatat irelevante, întrucât toate aceste aspecte au interesat cauza soluționată irevocabil prin Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă (în cadrul căreia s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar reclamanții au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât la data încheierii contractului cererea de retrocedare formulată de fostul proprietar nu fusese soluționată), fiind așadar aspecte tranșate cu putere de lucru judecat.

În mod esențial, curtea de apel a constatat că singura distincție relevantă este cea referitoare la declararea sau nu a nulității contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Așadar, instanța de apel a considerat că cele două ipoteze analizate mai sus (când se cuvine prețul de piață sau prețul actualizat) se disting după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost deja declarat nul sau nu printr-o hotărâre irevocabilă, instanța, la acest moment, nemaiavând căderea să mai facă considerații referitor la condițiile de încheiere a acestui contract - cu sau fără respectarea Legii nr. 112/1995. La acest moment însă, hotărârea judecătorească care a declarat nulitatea contractului se impune cu putere de lucru judecat și îi plasează pe reclamanți în ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fără nicio nuanță referitor la circumstanțele în care a fost încheiat contractul.

Iar în ce privește susținerea apelanților-reclamanți că pronunțarea Deciziei civile nr. 326 din 07 martie 2005 a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 10/2001 (vezi aprecierile asupra valabilității titlului statului), ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în mod evident acestea nu pot primi relevanță la acest moment, întrucât nu se poate pune în discuție pe această cale o soluție judecătorească irevocabilă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții B.F. și F.B., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Recurenții-reclamanți au solicitat, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și obligării pârâtului la plata sumei de 564.123 lei reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. 1, situat în str. S., sector 2, București, dobândit în baza contractului din 18 iulie 1997, conform raportului de expertiză întocmit de expertul A.V. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că argumentul privind necesitatea pierderii acțiunii în revendicare de către chiriașii cumpărători - singura variantă în care se admite restituirea prețului de piață - nu poate fi reținut cu succes (decât dacă se adăugă la lege), deoarece textele art. 50 alin. (1) și art. 50 1 fac referire la "desființarea contractului". Or, așa cum chiar Instanța de apel arată, în cazul acțiunii în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare al chiriașilor nu se desființează, ci își pierde efectele, în acest caz, nemaifiind în ipoteza prevăzută de legiuitor (aceea a desființării).

Intenția legiuitorului atunci când a emis Legea nr. 1/2009 a fost aceea de a permite chiriașilor cumpărători să primească fie prețul actualizat, fie prețul de piața, funcție de atitudinea acestora în raport de Legea nr. 112/1995, adică dacă, din perspectiva acestora, legea a fost respectată. Prin urmare, instanța de judecată, atunci când analizează cererea privind restituirea prețului, este chemată a se pronunța pe culpa chiriașilor cumpărători la desființarea contractului. În speță, chiriașii nu au avut nicio culpă în desființarea actului de vânzare-cumpărare. În acest sens, reclamanții au solicitat instanței de apel proba cu înscrisuri, respectiv actele care au stat la baza încheierii contractului, probă respinsă de către instanță, în acest sens, recurenții au solicitat instanței de recurs să încuviințeze această probă, în condițiile art. 305 C. proc.

civ. Din analiza art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, se desprinde cu evidență concluzia că, în prezent un proprietar al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă are posibilitatea de a se adresa instanței de judecată fie cu o cerere prin care să solicite restituirea prețului actualizat pe care l-a plătit - în situația în care contractul său de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cerere întemeiată în acest caz pe prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, fie cu o cerere prin care să solicite restituirea prețului de piață al imobilelor - în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 - cerere întemeiată în această ipoteză pe prevederile art. 50 1 și art. 50 alin. (2 1 ) din aceeași lege.

Aceste din urmă texte de lege au în vedere ipoteza în care a existat un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contract desființat ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitiva și irevocabilă, cum este de altfel situația și în speța de față. Recurenții-reclamanți au pus în discuție problema interpretării sintagmei "respectarea Legii nr. 112/1995", în condițiile în care, în actualul cadru procesual nu se poate rediscuta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Pentru o atare finalitate, chiar dacă nu se poate repune în discuție valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, este necesar să se facă o analiză a dispozițiilor art. 9, 10 și 12 din Legea nr. 112/1995, pentru a se vedea ce anume prevedea acest act normativ cu privire la posibilitatea acordată chiriașilor de a cumpăra apartamentele ce făceau obiectul acestei legi.

Desigur, pentru analizarea bunei ori relei credințe, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială), devenit art. 45 alin. (2) (după republicarea legii) presupunea ca imobilul respectiv să fie preluat fără titlu valabil - ceea ce ar implica aprecierea că acesta nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, însă aprecierea valabilității titlului a fost posibilă doar după apariția Legii nr. 10/2001; până la acel moment, imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu precizările aduse prin H.G. nr. 11/2007, fiind considerate ca fiind preluate cu titlu și deci, făcând obiectul Legii nr. 112/1995. Pe cale de consecință, în speță a fost vorba despre un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, reclamanții fiind de bună-credință la încheierea contractului, aceștia fiind astfel îndreptățiți să uzeze de dispozițiile art. 50 1 și ale art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Recurenții-reclamanți au mai arătat și faptul că, potrivit expertizei tehnice judiciare efectuate de către expertul A.V. pentru evaluarea apartamentului la prețul pieței, s-a stabilit o valoare de piață de 125.693 euro, adică echivalentul a 564.693 lei; în baza acestei probe s-ar fi putut da curs favorabil solicitării reclamanților, dedusă judecații prin cererea introductivă de instanță. Recurentul-pârât a solicitat, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și, în principal, respingerea acțiunii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât prin calitate procesuală se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existenta identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul imobilului, mai precis izvorul acestei obligații. În Legea nr. 10/2001 nu se prevede obligativitatea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice de a restitui prețul imobilului, astfel că rezultă fără putință de tăgadă că Statul Român nu poate fi obligat la plata prețului.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997 dintre Primăria municipiului București, prin SC F. SA și reclamanți, este terț față de acest contract. În conformitate cu art. 1337 C. civ., instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. În ceea ce privește menținerea obligației pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, recurentul a arătat că era necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ.

privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria municipiului București a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. În plus, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuieli lor de judecată. Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 și neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea și la plata cheltuielilor de judecată. Recursurile vor fi respinse, ca nefondate, pentru considerentele ce urmează: I). Analiza recursului reclamanților B.F.

și F.B.: Prin Decizia nr. 326 din 7 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, încheiat de reclamanți în calitate de chiriași ai apartamentului nr. 1 situat în București, str. S., sector 2, În motivarea deciziei s-a constatat, pe de o parte, ca imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, iar pe de altă parte, că pentru imobil s-a depus cerere de retrocedare în natură încă din anul 1996, iar contractele de vânzare-cumpărare ale apartamentelor s-au încheiat în anii 1997 - 1998, cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995. În aceste condiții, toate contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate mai înainte ca cererea de retrocedare a imobilului sa fie soluționată, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestora.

Dată fiind soluția astfel argumentată, în mod corect instanța de apel din prezenta cauză a constatat că Decizia nr. 326 din 7 martie 2005 beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce privește constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 1 și 9 din Legea nr. 112/1995. Efectele pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât și ale considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date problemelor soluționate. Dacă s-ar reține contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanțelor de judecată.

Or, este de esența puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătorești pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conținut însăși instituția juridică în discuție. În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți prin care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorilor în prezenta cauză. Se constată că instanța de apel a dat în mod corect eficiență puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile anterior pronunțate, conchizând în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu consecința neîndeplinirii cerinței de aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, condiția prevăzută la art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 este ca să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 contractul, fiind nerelevantă din perspectiva acestor dispoziții, buna sau reaua credință a cumpărătorilor. II). Analiza recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în mod corect a fost respinsă de prima instanță, soluția fiind menținută de instanța de apel. Deși susținerea pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimata-reclamantă și Primăria municipiului București este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate, nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul de piață ori prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Având în vedere că imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de către Statul Român, întrucât acesta a fost preluat abuziv de la proprietar prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluționarea cererii deduse judecății nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 și urm. C. civ. sau, în cazul de față, principiul repunerii în situația anterioară, ca efect al nulității), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat. Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.

Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de obligare la plata prețului actualizat al imobilului. Este nefondată și critica privind greșita obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată. În speță, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de pârât, fiind persoana chemată în judecată de către reclamanții B.F. și F.B. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Textul legal enunțat prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat. Totodată, culpa procesuală este determinată de atitudinea părții pe parcursul procesului. În sarcina pârâtului nu s-ar fi putut reține obligația plații cheltuielilor de judecată dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamanților, conform art. 275 C. proc. civ. În cauză nu este îndeplinită ipoteza prevăzută de aceste dispoziții legale, atâta timp cât chiar și în recurs pârâtul contestă obligarea sa la plata prețului actualizat și solicită respingerea pretențiilor reclamanților, respectiv respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții B.F. și F.B. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 196A din data de 6 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014. Procesat de GGC - NN