ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4498/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 august 2010, sub nr. 40982/3/2010, reclamanții I.B.O. și I.D., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 513.744 euro, în RON la cursul din data plații, reprezentând despăgubiri - contravaloarea prețului de piața actualizat al imobilului situat în București, Str. L., sector 2, cu obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata. Prin sentința civilă nr. 482 din 16 martie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanții I.B.O.

și I.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la restituirea către reclamanți a prețului de piață al imobilului situat în București, str. L., sector 2, stabilit la suma de 1.795.728,68 RON (422.594 euro) prin raportul de expertiză efectuat de expert construcții ing. M.B. și omologat de tribunal. Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 3.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 30 septembrie 1996 reclamanții I.D. și I.B.O. au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București str. L., sector 2 pe care îl dețineau în calitate de chiriași, pentru prețul de 27.219.224 RON.

Prin decizia civilă nr. 1380 din 27 mai 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul H.C., iar pârâții persoane fizice, în speță și reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie partea de imobil ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat de aceștia (cu nr. 326/1996). Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză". Dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 își găsesc aplicabilitatea în situația în care au fost admise acțiunile în revendicare, iar cumpărătorii au pierdut posesia imobilelor și proprietatea prin admiterea acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri. În raport de dispozițiile legale menționate, tribunalul a admis cererea reclamanților și a obligat pârâtul la restituirea către reclamanți a prețului de piață al imobilului situat în București, str. L., sector 2, stabilit la suma de 1.795.728,68 RON (422.594 euro) prin raportul de expertiză efectuat de expert construcții ing.

M.B., raport ce a fost omologat de tribunal. În baza art. 274 C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 3.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu expert (chitanța nr. H1. din 17 februarie 2011) și onorariu avocat (chitanța nr. H2. din 09 martie 2011). Prin decizia civilă nr. 809/A din 17 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul - pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 482 din data de 16 martie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40982/3/2010, în contradictoriu cu intimații - reclamanți I.B.O.

și I.D., a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și cererea privind plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Examinând cererea de apel formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat că acesta a criticat hotărârea apelată sub aspectul lipsei calității sale procesuale pasive cât și din punct de vedere al greșitei aplicări a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la primul motiv de apel, Curtea a constatat că este întemeiat, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că plata prețului reactualizat sau de piață [stabilit în funcție de distincțiile prevăzute de dispozițiile alin. (2) și respectiv (2 1 ) ale aceluiași text de lege] se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit conform prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Din această perspectivă, apar ca fiind întemeiate susținerile apelantului pârât în sensul că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice este o entitate juridică distinctă față de Ministerul Finanțelor Publice, căruia, i-a fost conferită legitimitate procesuală pasivă în nume propriu, nu în calitate de reprezentant al statului.

Prin decizia nr. 6312 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții I.B.O. și I.D. împotriva deciziei nr. 809/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a apreciat că a fost greșit determinat cadrul procesual, întrucât entitatea care are legitimare procesuală pasivă în asemenea litigii este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Român, instanța de apel procedează la o distincție formală între cele două subiecte de drept, ignorând calitatea de reprezentant legal al Statului care revine Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care legea nu stabilește anume alte organe care să aibă funcție de reprezentare.

Astfel, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită o răspundere specială în sarcina Statului, pentru situația evicțiunilor produse față de cei care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995. Împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor dintr-un fond extrabugetar - constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicțiunile produse și de aceea trebuie, în caz de admitere a acțiunilor, să efectueze plățile respective.

O astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor ce țin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual, s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a acestei instituții în nume propriu). Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 22A din 31 ianuarie 2013 a admis apelul formulat de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 482 din data de 16 martie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40982/3/2010, în contradictoriu cu intimații - reclamanți I.B.O.

și I.D. A schimbat, sentința civilă apelată, în sensul că: A respins acțiunea formulată de reclamanții I.B.O. și I.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată, ca nefondată. S-a luat act că intimații - reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată Examinând cererea de apel, Curtea a constatat că pârâtul a criticat soluția primei instanțe, sub aspectul calității sale procesuale pasive, precum și din punct de vedere al fondului litigiului, în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a putea fi acordat prețul de piață.

În privința primului motiv de apel, Curtea a constatat că prima chestiune legată de lipsa legitimării procesuale pasive a pârâtului pe considerentul că dispozițiile legale conferă această calitate Ministerului Finanțelor Publice în nume propriu și nu ca reprezentant la statului a fost tranșată de instanța supremă prin decizia de casare, astfel că față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., fiind obligatorie pentru instanța de trimitere, fără a mai putea forma obiectul analizei în apel. Cu privire la calitatea procesuală a pârâtului, prin raportare la faptul că nu a fost parte la încheierea contractului și la prevederile dreptului comun, Curtea a analizat această chestiune în raport de temeiul juridic al acțiunii introductive și a constatat că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata prețului real de circulație a imobilului, întemeindu-se exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea prețului de piață al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Curtea a considerat că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanțelor Publice, deși nu are calitatea de vânzător al imobilului.

Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, prețul plătit de foștii chiriași, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice. Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul și-a întemeiat acțiunea atât pe dispozițiile legii speciale (art. 48 și art. 50 din Legea nr. 10/2001), fără a se raporta și la dispozițiile dreptului comun, prima instanță considerând, în mod corect, că sunt aplicabile normele legii speciale de reparație.

Având în vedere că răspunderea pentru dezdăunarea foștilor chiriași care au cumpărat imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 și au pierdut dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea foștilor proprietari, are o reglementare specială prin prevederile Legii nr. 10/2001, care se aplică cu întâietate față de dispozițiile dreptului comun (potrivit regulii specialul derogă de la general și se aplică cu prioritate), Curtea a constatat că legitimitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor Publice.

Această prevedere legală [art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] își are rațiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiții). În susținerea acestui motiv de apel, pârâtul s-a prevalat de principiul relativității efectelor contractului, în sensul că actul juridic nu poate profita, respectiv daună unui terț, invocând totodată simpla și calitate de depozitar al fondului extrabugetar în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preț, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.

Cu privire la principiul relativității efectelor contractului, deși constată justețea susținerilor apelantului, în sensul că actul juridic dă naștere la drepturi și obligații doar în favoarea respectiv în sarcina părților contractante, neputând afecta situația juridică a terților, Curtea reține că apărările pârâtului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care există o dispoziție legală care prevede expres obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. Rațiunile pentru care legiuitorul a optat pentru o astfel de soluție legislativă au fost prezentat în cele ce preced.

Pentru a argumenta în drept obligația vânzătorului, adică a autorității administrativ teritoriale de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor potrivit Legii nr. 112/1995, apelantul s-a prevalat de dispozițiile art. 1337 și art. 1341 din C. civ., care reglementează evicțiunea în cazul contractului de vânzare cumpărare, reprezentând dreptul comun în această materie. Având în vedere că, în acțiunea introductivă nu se invocă ca temei juridic, prevederile dreptului comun, ci doar ale legii speciale, Curtea, pe de parte, consideră că în mod corect prima instanță a dat eficiență principiului disponibilității, examinând pretențiile cu soluționarea cărora a fost investită în raport de temeiul juridic de care s-au prevalat părțile, iar pe de altă, în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care erau incidente în cauză.

Față de toate aceste argumente, Curtea a apreciat ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, legitimitatea sa fiind recunoscută în temeiul prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, Curtea pornește în examinarea acestor critici chiar de la interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate. Potrivit prevederilor art. 50 1 din legea specială, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, se desprind două cerințe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda prețul de piață al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și desființarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Deși textul de lege folosește noțiunea de desființare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, Curtea apreciază că, de fapt, intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerințele de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 de a obține valoarea de circulație a imobilului în toate situațiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsirea de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înțelegând atât situațiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât și cele în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Prevederile Legii nr. 112/1995 reglementează procedura de cumpărare a imobilelor, ce intrau sub incidența acestui act normativ, stabilind în acest sens drept condiție principală ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat cu titlu, conform dispozițiilor art. 1 din această lege. Astfel, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 recunoșteau dreptul chiriașilor, care erau titularii contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele care nu erau supuse restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, cu condiția ca aceștia (chiriașii) sau membrii lor de familie, așa cum sunt definiți de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuință proprietate personală, după data de 01 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.

Coroborând dispozițiile art. 9, 10 și 14 din legea menționată și având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea apartamentelor, care nu sunt supuse restituirii în natură, Curtea apreciază că de fapt, intenția legiuitorului a fost de a impune ca soluționarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele îndreptățite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispozițiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum și dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptățite. Acestea sunt cerințele de validitate ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru a putea reține că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, pe cale de consecință, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001.

Trebuie observat faptul că legiuitorul nu face referire la instituția bunei credințe nici în cuprinsul Legii nr. 112/1995, care reglementează condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare și nici în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează condițiile de despăgubire a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fie prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie prin admiterea acțiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau moștenitorii acestuia.

Pe cale de consecință, pentru a stabili dacă fostul chiriaș, care a achiziționat o locuință în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 și a pierdut dreptul de proprietate asupra acesteia, trebuie examinate cumulativ toate cerințele de validitate reglementate de dispozițiile acestui act normativ, buna sau reaua credință a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune tranșată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării sau de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, de cele mai multe ori instanța ajungând pe cale de consecință la această calificare în privința bunei respectiv relei credințe, pe baza analizei cerințelor generale și speciale de validitate a contractului.

Altfel spus, instanța ajunge la concluzia relei a credințe a fostului chiriaș, în urma constatării încălcării uneia dintre condițiile legale (cum ar fi de exemplu faptul că, reținându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cumpărătorul, în aceste condiții „nu a depus diligentele necesare pentru a verifica situația juridică exactă a imobilului la momentul cumpărării), prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare, astfel că reținerea relei credințe se conturează ca fiind corolarul neîndeplinirii condițiilor impuse de lege. Așa cum s-a învederat în cele ce preced, una dintre cerințele de valabilitate a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, este aceea de avea ca obiect un imobil care să intre, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în domeniul de aplicare a acestei act normativ și anume aceea de a fi fost preluat de către stat în perioada comunistă cu titlu.

Noțiune de preluare cu titlu a suscitat multiple dezbateri în doctrină și jurisprudență, iar definirea acestei noțiuni a cunoscut o anumită evoluție în timp, prin raportare la actele normative adoptate în materie. În privința celei de-a doua condiții, reglementată de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că îndreptățirea fostului chiriaș de a primi prețul de piață al imobilului este recunoscută în situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost desființat, potrivit terminologiei folosite de legiuitor. Din această perspectivă, se impune precizarea că ipoteza pierderii proprietății de către fostul chiriaș în urma admiterii acțiunii în revendicare este asimilată desființării contractului de vânzare cumpărare, prin interpretarea extensivă a acestor prevederi legale, iar condițiile impuse de textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile și-n ipoteza revendicării.

Din examinarea hotărârilor judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, în special decizia civilă nr. 1380 din 27 mai 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, Curtea constată că s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului, în perioada comunistă în baza Decretului nr. 92/1950, care nu poate reprezenta un fundament pentru preluarea în mod valabil a imobilului, că fostul proprietar a formulat în termen notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care se solicita restituirea în natură a imobilului, reținându-se totodată că reclamanții din prezenta cauză sunt de rea credință la cumpărarea imobilului.

Având în vedere că aceste aspecte au fost deja examinate și tranșate prin decizia civilă anterior menționată, instanța de fond nu putea avea în vedere decât cele statuate cu putere de lucru judecat, stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, în mod eronat ajungând la concluzia că reclamanta este îndreptățită la acordarea prețului de piață al imobilului. Având în vedere cele reținute de prima instanță, Curtea a apreciat că tribunalul nu a dat în mod corect eficiență juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești.

în condițiile în care s-a statuat prin hotărâre în mod definitiv și irevocabil, pe aspectele legate de titlul statului, de reaua credință a foștilor chiriași cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, precum și de existența notificării fostului proprietar, având ca obiect retrocedarea în natură a imobilului, aspecte care constituie totodată cerințe prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă a actelor de înstrăinare, orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat. De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci și considerentele care explică dispozitivul și care susțin în mod necesar soluția consacrată în dispozitiv.

Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești, care este atașat în principal dispozitivului, dar care se extinde și asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condițiilor anterior arătate. Pe cale de consecință, Curtea reține că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare cumpărare al reclamanților, astfel că nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reține îndreptățirea reclamanților de a primi decât prețul reactualizat al apartamentului și nu cel de piață. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții I.B.O.

și I.D., criticând soluția pentru nelegalitate, arătând, în esență că instanțele au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Din punct de vedere procedural au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei civile atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. O primă critică vizează modul în care instanța de apel, procedând la verificarea îndeplinirii de către reclamanți a condițiilor cerute de dispozițiile ari.

50 1 din Legea nr. 10/2001, mai exact a condiției respectării de către pârâtă a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul preluării prin naționalizare a imobilului în discuție, nu face o analiză de caz, în sensul că nu face o verificare a îndeplinirii acestei condiții în speța dată, cu referire directa la imobilul în discuție și nici nu indica motivele pentru care ar aprecia ca acesta ar fi fost preluat de către stat fără titlu valabil, ci se mărginește doar la aprecieri cu titlu literal, enumerând succesiunea actelor normative care au definit în timp noțiunea de preluare cu titlu valabil.

În măsura în care însă instanța de apel a înțeles sa facă ea o astfel de verificare, era obligatorie analiza modului în care imobilul în discuție a fost preluat de către stat la momentul naționalizării, în concret, cu arătarea motivului pentru care acesta ar fi fost exceptat de la naționalizare, iar urmare a identificării unui astfel de motiv, să ajungă la concluzia că imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil. Recurenții au arătat că imobilul ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și pârâtă era doar una din cele trei unități locative ale unui întreg, toate cele trei unități locative distincte aparținând aceluiași proprietar și fiind situate la aceeași adresa cu același număr poștal, fiind naționalizate de către stat prin Decretul nr. 92/1950 cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în materie în vigoare la acea dată.

O a doua critică vizează invocarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a dispozițiilor deciziei aceleiași Curți pronunțata în cadrul acțiunii în revendicare formulată de moștenitorul fostului proprietar, în sensul că, prin acea decizie, s-a admis o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, instanța nepronunțându-se asupra unei acțiuni în anularea unui act de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995. S-a mai arătat de către recurenți că s-a statuat asupra unei acțiuni în revendicare prin care s-au comparat două titluri, dându-se eficientă celui mai bine caracterizat, buna ori reaua credința a părților neavând nici un fel de relevanta.

Astfel, în partea expozitiva a deciziei, instanța de apel a făcut aprecieri cu privire la preluarea fără titlu a imobilului de către stat (din nou fără arătarea motivelor pentru care s-a apreciat ca imobilul ar fi fost exceptat de la naționalizare), precum și cu privire la pretinsa rea-credința a paraților, cărora li s-a reproșat faptul că nu au făcut suficiente demersuri pentru a afla care este situația juridica reala a imobilului de asemenea fără a indica ce anume alte demersuri în afara celor dovedite ar mai fi putut face în acest sens), vine în contradicție cu partea dispozitivă, care așa cum am mai arătat menținând în tot dispozițiile sentinței fondului, admite în fapt doar o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.

Nu în ultimul rând, pe aspectul bunei ori relei credințe a reclamanților precum și cu privire la demersurile întreprinse de aceștia anterior încheierii actului, în vederea aflării situației juridice a imobilului în cauza, trebuie arata faptul ca, reclamanții, s-au adresat paratei, prin reprezentantul său de la acea vreme, SC A. SA cu o solicitare prin care cereau acesteia să verifice dacă imobilul ce urma a face obiectul contractului de vânzare cumpărare a fost ori nu revendicat și dacă poate face obiectul unei înstrăinări valabile. Prin răspunsul comunicat (atașat la dosarul cauzei), pârâtă confirma atât faptul ca potrivit evidentelor sale de la acea vreme imobilul nu făcea obiectul unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, precum și faptul că imobilul poate fi înstrăinat către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a mai invocat faptul ca, în măsura în care s-ar pune problema relei-credințe ori a încălcării dispozițiilor în materie ale Legii nr. 112/95, unica entitate răspunzătoare este Statul Roman. Recursul este întemeiat. Analizând criticile formulate în recurs de către recurenții-reclamanți, se constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Este întemeiată susținerea că recurenții-reclamanți au dreptul la despăgubiri, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, însă numai în parte, în sensul că li se poate acorda prețul actualizat al imobilului, potrivit art. 50 alin. (2) din actul normativ menționat.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin acțiunea formulată la data de 26 august 2010, reclamanții I.B.O. și I.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată, acesta să fie obligat la plata prețului de piață al imobilului situat în str. L., sector 2, București, în valoare de 513.744 euro și 128.436 euro, pentru îmbunătățirile efectuate la imobil. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul menționat în temeiul Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din data de 30 septembrie 1996 și, ulterior, prin sentința nr. 2207 din 23 februarie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București au fost evacuați din imobil de către fostul proprietar care a obținut prin hotărâre judecătorească irevocabilă restituirea imobilului.

Din dispozitivul hotărârii menționate rezultă că a fost admisă acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul H.C., împotriva pârâților municipiul București, Regia Autonomă a Administrației Patrimoniului de Stat, I.A., C.V. și P., precum și a pârâților I.B.O. și I.D., dispunându-se lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în str. L., sector 2, București. Din considerente rezultă cu claritate că instanța a statuat asupra nevalabilității titlului obținut de I.B.O. și I.D., arătând că în ceea ce privește construcția, s-a constatat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Faptul că în considerentele hotărârii s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamanți cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, considerente care explică dispozitivul referitor la temeiul juridic al admiterii acțiunii în revendicare, impune cu evidență existența unei hotărâri judecătorești irevocabile care a statuat asupra nevalabilității titlului reclamanților asupra imobilului în litigiu. În doctrină și în practica judiciară s-a apreciat în mod constant că, în măsura în care considerentele unei hotărâri judecătorești explică soluția pronunțată pe fondul cauzei, soluție consemnată în dispozitiv, aceste considerente intră în puterea lucrului judecat și produc efecte juridice față de părțile din dosarul cauzei.

Așa fiind, este neîntemeiată critica recurenților referitoare la efectele sentinței nr. 2207 din 23 februarie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în sensul că aceasta nu reprezintă o hotărâre prin care s-a statuat asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanța soluționând o acțiune în revendicare prin comparare de titluri. Înalta Curte reține că instanța de fond, chiar dacă a soluționat o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, a statuat cu caracter incidental asupra unor aspecte esențiale pentru acțiunea principală. Astfel, pentru a aprecia care dintre titluri este mai bine caracterizat, s-a pronunțat asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor-cumpărători (pârâți în respectiva cauză), arătând că acestea au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În acest context, Înalta Curte reține că, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile art. 50 alin. (2) din același act normativ.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale menționate: „Cererile sau acțiunile in justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru." Pentru ca obligația legală de despăgubire a statului să opereze în baza dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesar să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi statuat asupra unui contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, condiție care în cauză este îndeplinită de sentința nr. 2207 din 23 februarie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, sentință ce a determinat lipsirea de efecte juridice a titlului recurentilor-reclamanti.

Așa fiind, recurentilor-reclamanti li se cuvin despăgubiri, constând în prețul imobilului, actualizat la data plății. Chiar dacă reclamanții au solicitat prin acțiune prețul de piață al imobilului, instanța constatând incidența art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, poate admite acțiunea în parte, acordând numai prețul actualizat care constituie o parte din prețul de piață al imobilului, întrucât valoarea de circulație este compusă din prețul plătit inițial la cumpărarea imobilului, plus diferența până la valoarea de piață. Instanța poate acorda suma ce reprezintă prețul actualizat, în primul rând, pentru că nu este ținută de temeiul de drept invocat de parte în acțiune, potrivit art. 84 din C. proc.

civ. În al doilea rând, în speță, cauza juridică a acțiunii constă în privarea de proprietate a reclamanților, care dă dreptul la despăgubiri în temeiul legii, fie în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, fie când contractul a fost lipsit de efecte juridice, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare. Diferența dintre cele două ipoteze reglementate prin actul normativ menționat este dată de cuantumul despăgubirii acordate, în primul caz, prețul reactualizat, iar în cel de-al doilea, prețul de piață al imobilului. Mai mult, nimic nu împiedică instanța să admită acțiunea în parte, dacă se constată că pretențiile reclamanților sunt întemeiate pentru o sumă mai mică decât cea solicitată prin acțiunea introductivă de instanță.

Este important a se face distincția cuvenită între cauza juridică a acțiunii și obiectul litigiului, luând în considerare că, în esență, cauza se referă la situația de fapt dedusă judecății și la temeiul de drept aplicabil. Astfel, în speță, cauza juridică constă în lipsirea de proprietate a reclamanților, ca urmare a constatării nevalabilității titlului lor prin hotărâre judecătorească irevocabilă, corelat cu dreptul la despăgubire prevăzut de lege {causa debendi). Acest din urmă aspect permite formularea acțiunii în justiție, valorificându-se dreptul material la acțiune al reclamanților. Obiectul cauzei constă în solicitarea de a obliga pârâții la plata unei sume de bani, deci o acțiune în pretenții.

Trebuie subliniat că, de asemenea, nu se poate confunda cauza acțiunii cu cuantumul pretențiilor, așadar dreptul la despăgubire, consacrat de lege, fiind distinct de suma concretă, solicitată în fiecare cauză în parte. Instanța de fond a fost investită cu o acțiune în pretenții pentru evicțiunea suferită de chiriașii-cumpărători, astfel încât diferența dintre cele două situații când cumpărătorii au fost evinși este numai de cuantum, nu privește pretenția în sine. Ca urmare, instanța investită cu un anumit cuantum al pretențiilor, dacă nu ajunge la concluzia că cererea nu este întemeiată pe fondul său, o va respinge.

De aceea, dacă se constată că se cuvin despăgubiri într-un alt cuantum decât cel solicitat, admiterea în parte a acțiunii nu echivalează cu pronunțarea ultra petita, pentru că pe fond, obiectul acțiunii se referă la despăgubiri, dreptul reclamanților fiind recunoscut de Legea nr. 10/2001, iar statul având obligația legală de a despăgubi persoanele îndreptățite Rațiunea adoptării Legii nr. 1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001, a fost tocmai aceea a consacrării legislative a dreptului la despăgubiri bănești în favoarea persoanelor cărora le-au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare, cu consecința desființării acestora pe cale judecătorească sau care au fost evinse în acțiunile în revendicare, urmărindu-se compensarea acestora pentru lipsirea de efecte a titlurilor de proprietate asupra imobilelor pe care le-au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

Este neîndoielnic că recurenții-reclamanți au dreptul la despăgubiri, un drept de creanță constând în prețul actualizat al imobilului în baza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce până la consacrarea pe cale judecătorească împotriva statului, constituie o speranță legitimă în sensul jurisprudenței Curții Europene de la Strasbourg.

Astfel, Curtea a statuat că o creanță suficient de certă, pentru ca reclamantul să poată avea speranța legitimă că va obține un avantaj patrimonial, poate să fie considerată un bun în sensul Convenției (cauza Teteriny contra Rusiei, 11931/03 din 2005, Mașinexportimport industrial Group-SA c. României,l din 2001). Interesul patrimonial care aparține categoriei juridice a dreptului de creanță, poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale [Cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag.

(137)]. Or, jurisprudență instanțelor române este constantă sub aspectul acordării dreptului la despăgubiri, în situația în care se constată incidența art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce întărește aserțiunea că reclamanții se pot prevala de o speranță legitimă, în sensul arătat. Mai mult, respingerea acțiunii ar plasa recurenții-reclamanți în afara termenului de prescripție, ceea ce i-ar împiedica să formuleze o acțiune separată, având ca temei despăgubiri pentru prețul reactualizat al imobilului, ceea ce echivalează cu lipsa unui remediu efectiv pentru recuperarea creanței împotriva statului. A nu accepta că reclamanții pot fi compensați cu valoarea prețului reactualizat, numai pentru că au solicitat prețul de piață, înseamnă, nu numai încălcarea unui drept recunoscut de legea națională în favoarea părților, dar și încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Așa fiind, instanța de apel a fâcut o greșită aplicațiune a dispozițiilor 50 1 și următoarele din Legea nr. 10/2001, statuând că reclamanții nu au dreptul la despăgubiri pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din data de 30 septembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece au investit instanța de fond cu o cerere având ca obiect prețul de piață al imobilului. În ceea ce privește capătul de cerere ce are ca obiect pretenții rezultate din efectuarea îmbunătățirilor la imobil, pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, deoarece potrivit dispozițiilor art. 48, alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001: „Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.

Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau tară titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite." Așadar, reclamanții trebuie să se îndrepte împotriva persoanei care deține imobilul, acesteia revenindu-i obligația legală de desdăunare a celor care au efectuat îmbunătățiri la imobilul situat în str. L., sector 2, București.

Sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenți cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către statul român și a bunei sau relei credințe a chiriașilor-cumpărători, de vreme ce prin sentința nr. 2207 din 23 februarie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, s-a statuat cu putere de lucru judecat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu și că actele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor-cumpărători au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel încât aceste aspecte nu mai pot face obiectul controlului de legalitate pe cale jurisdicțională.

De asemenea, în raport de hotărârea menționată, este nerelevant dacă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul din str. L., sector 2 București, recurenții-reclamanți au făcut demersuri pentru a afla dacă imobilul era revendicat, din moment ce s-a statuat în mod irevocabil că titlul de proprietate a fost obținut cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, respectiv ale Legii nr. 112/1995. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., raportate la art. 304 pct. 9, urmează să admită recursul, să modifice decizia recurată, să admită în parte acțiunea reclamanților și să oblige pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului reactualizat, plătit de reclamanți pentru imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. V1.

din data de 30 septembrie 1996. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acțiunea admițându-se în parte, se acordă 3.200 RON, reprezentând onorariul de expert pentru expertiza efectuate în fața instanței de fond și onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți I.B.O. și I.D. împotriva deciziei nr. 22A din data de 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia, în sensul că admite în parte acțiunea reclamanților și obligă pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat, plătit de reclamanți pentru imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din data de 30 septembrie 1996. Obligă pe intimatul-pârât la plata sumei de 3.200 RON cheltuieli de judecată, către recurenții-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2013.