ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7227/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7227/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

civile de față, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 04 mai 2008,

reclamantul D.T. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al

imobilului situat în București, în suprafață de 70 mp, evaluat provizoriu la

150.000 euro, respectiv 630.000 RON, din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, obligarea pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului

cheltuielile de judecată efectuate în Dosarul nr. 19742/29912006, în care a

fost evins, cheltuielile de executare la care a fost obligat, respectiv 4413,5

RON, potrivit procesului-verbal din 05 februarie 2009 în dosarul de executare

nr. X/2009 și obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice să-i plătească daune morale în cuantum de 50.000 RON. Totodată, a

solicitat prin acțiune obligarea pârâților să plătească dobânzile legale

aferente sumelor solicitate, începând cu data evicțiunii, 25 noiembrie 2008 și

până la data plății efective a sumelor.

Prin cererea din 27

ianuarie 2010 reclamantul a precizat primul petit, în sensul că solicită

restituirea prețului de piață al imobilului, de 286.043 euro, astfel cum a fost

stabilit prin raportul de expertiză.

Prin Sentința civilă

nr. 222 din 17 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la

plata către reclamant a sumei de 1.199.176 RON, reprezentând prețul de piață al

imobilului situat în București și a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete

de cerere.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 5

decembrie 1996, reclamantul a cumpărat imobilul situat în București, în baza

Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă

nr. 6500 din 11 iunie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și

revocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului

menționat, pornită de fosta proprietară C.I.G., reținându-se buna-credință a

chiriașului cumpărător.

Prin Sentința civilă

nr. 1662 din 1 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1800 din 25 noiembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de

aceeași fostă proprietară C.I.G. și a fost obligat reclamantul din prezenta

cauză să-i lase acesteia imobilul situat în București, în deplină proprietate

și posesie. Această sentință a fost pusă în executare silită, reclamantul fiind

evacuat la data de 5 februarie 2009, conform procesului-verbal de punere în

posesie din dosarul de executare nr. X/2009.

Tribunalul a apreciat,

cu privire la primul capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, că sunt

incidente dispozițiile speciale ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

în sensul că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al

obligației de despăgubire, trebuie să plătească reclamantului valoarea de piață

a imobilului, în sumă de 1.199.176 RON, astfel cum s-a stabilit prin raportul

de expertiză.

Cu privire la

solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice să plătească reclamantului cheltuielile de judecată în Dosarul nr.

19742/299/2006, în care a fost evins, precum și cheltuielile de executare la

care a fost obligat, respectiv suma de 4413,5 RON, potrivit procesului-verbal

din 5 februarie 2009 în dosarul de executare nr. X/2009, tribunalul a reținut

că obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, conform art.

1337 și următoarele C. civ. Pe de altă parte, obligația de garanție, sub

aspectul spezelor instanței (art. 1341 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.) nu a

fost transferată prin nicio dispoziție legală specială asupra pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, situație în care pretențiile

îndreptate împotriva acestui pârât nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind dobânzile, prima instanță a reținut că temeiul de

drept invocat de reclamant, respectiv art. 1088 C. civ., nu este aplicabil în

speță, fiind incidente dispozițiile legii speciale, care înlătură de la

aplicare dispozițiile de drept comun prevăzute de C. civ. în materia obligațiilor.

Tribunalul a apreciat

ca fiind neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de daune morale,

considerând că nu se poate reține o faptă ilicită în sarcina pârâtului, în

sensul art. 998 - 999 C. civ. și nici existența prejudiciului moral.

Împotriva sentinței

pronunțată de tribunal a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că:

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu au aplicare în cauză,

deoarece contractul de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamant nu a fost

desființat; prima instanță trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 1337 C.

civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune; greșit a fost

obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 664A din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins apelul ca nefondat, reținând că, deși prin Sentința civilă nr. 6500

din 11 iunie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București, contractul de

vânzare-cumpărare al reclamantului nu a fost anulat, acesta fiind considerat un

cumpărător de bună-credință, același contract a devenit ineficient (deci,

desființat implicit) ca urmare a Sentinței civile nr. 1662 din 01 februarie

2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a acordat

preferabilitate titlului de proprietate al fostei proprietare. În consecință,

just prima instanță a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, conform cărora proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Instanța de apel a

mai reținut că plata prețului de piață al imobilelor se face tot în

conformitate cu dispozițiile acestei legi, respectiv, în baza art. 50 alin.

(3), care prevede în mod expres că restituirea prețului de piață al imobilelor,

în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Așadar, corect a procedat

prima instanță, în raport de dispozițiile acestei legi speciale, înlăturând

incidența dispozițiilor de drept comun ce instituie răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune.

În ceea ce privește

critica raportată la cheltuielile de judecată, instanța de apel a apreciat că,

atâta vreme cât pârâtul a căzut în pretenții pentru neîndeplinirea de bună-voie

a obligației legale de achitare a cuantumului prețului de piață al imobilului,

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile.

Prin decizia

pronunțată în apel, instanța a obligat pe apelant la plata către

intimatul-reclamant a sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată

reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ,

reclamantul și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul critică

decizia din apel în ceea ce privește reducerea cheltuielilor de judecată,

arătând că această soluție nu este motivată (motiv de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.) și că încalcă dispozițiile art. 261 pct. 5, art. 274

alin. (1) C. proc. civ., art. 133 alin. (1) și (2) din statutul profesiei de

avocat și art. 1 și art. 30 din Legea nr. 51/1995.

Pârâtul critică

decizia instanței de apel, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art.

304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora arată că: instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin acțiune s-a solicitat acordarea

sumei de 150.000 euro, iar instanța a acordat valoarea de piață de 1.199.176

RON, reprezentând o sumă aproximativ dublă față de cea solicitată de reclamant;

astfel s-a încălcat principiul disponibilității și dispozițiile art. 129 alin.

ultim C. proc. civ.; hotărârea s-a dat cu aplicarea greșită a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu a fost

desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă; pe de altă parte,

contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, deoarece la data vânzării exista cerere de restituire a imobilului

formulată de fostul proprietar; ca urmare a neîndeplinirii condițiilor textului

legal menționat, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală

pasivă; potrivit art. 1337 C. civil, răspunderea pentru evicțiune revine

vânzătorului Municipiul București; în mod greșit a fost omologat raportul de

expertiză prin care s-a stabilit o sumă mult mai mare decât cea solicitată prin

acțiune de reclamant; raportul de expertiză a fost comunicat numai

reclamantului, nu și pârâtului, care astfel a fost în imposibilitatea de a

formula obiecțiuni; greșit a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la

plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care răspunderea revine

vânzătorului Municipiul București; pe de altă parte, Ministerul Finanțelor

Publice nu a dat dovadă de neglijență sau rea-credință și nu este în culpă

procesuală.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În ceea ce privește

recursul reclamantului, critica acestuia privind nemotivarea de către instanța

de apel a dispoziției de reducere a cuantumului onorariului avocatului este

corectă, însă această lipsă va putea fi suplinită de instanța de recurs, care

va aprecia dacă soluția este sau nu legală. Verificând legalitatea acestei

soluții, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au

dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat

că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat.

Aceste dispoziții

legale nu afectează în niciun mod raportul juridic dintre avocat și client,

născut din contractul de asistență juridică. Decizia judecătorului, luată cu

ocazia aprecierii întinderii cheltuielilor de judecată, de a reduce onorariul

de avocat, nu afectează întinderea obligației de plată a onorariului asumată și

executată de client și nici nu aduce atingere dreptului corelativ al avocatului

de a primi onorariul convenit cu clientul său prin contractul de asistență

juridică.

În același sens, prin

Decizia nr. 401/2005, Curtea Constituțională, învestită cu excepția de

neconstituționalitate a prevederilor menționate, a reținut că dreptul de a fi

asistate de un avocat ales, care presupune în mod necesar angajarea acestuia pe

calea unei convenții, cu plata unui onorariu stabilit de comun acord, nu vine

în contradicție cu prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii

cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin

prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității

depuse.

O asemenea

prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în

cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a

căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie

opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în

raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința

însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect

creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

În sensul celor

arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care,

învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de

judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea

urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare

care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În cadrul

prerogativei conferite de lege de a aprecia asupra cuantumului cheltuielilor de

judecată cuvenite părții care a câștigat procesul, judecătorul trebuie să facă

distincția între raportul juridic de drept material ce derivă din încheierea

contractului de asistență juridică, în cadrul căruia au calitatea de părți

clientul și avocatul și raportul juridic de drept procesual dintre părțile

litigante. Primul raport juridic este guvernat de regulile generale ale C.

civ., privind condițiile generale de validitate și efectele contractelor

sinalagmatice, precum și dispozițiile speciale în materia organizării și

exercitării activității de avocatură, în timp ce al doilea raport juridic, de

drept procesual, este guvernat de art. 274 C. proc. civ. Partea căzută în

pretenții, care este obligată la plata cheltuielilor de judecată, are calitatea

de terț față de contractul de asistență juridică, motiv pentru care acest act

nu-i poate fi opozabil. Obligația sa de plată a cheltuielilor de judecată nu

izvorăște din contractul de asistență juridică, ci din dispoziția dată de

judecător, abilitat prin norma de procedură menționată să aprecieze asupra

cuantumului rezonabil al acestor cheltuieli, atunci când în componența lor

intră și onorariul avocațial. Judecătorul nu intervine în raportul dintre

client și avocat, deoarece nu modifică întinderea onorariului prevăzut în

contract, ci stabilește întinderea cheltuielilor de judecată pe care le

datorează partea care a pierdut procesul.

De aceea, prevederile

legale invocate de recurentul-reclamant (art. 133 alin. (1) și (2) din statutul

profesiei de avocat și art. 1 și art. 30 din Legea nr. 51/1995), care

guvernează exclusiv contractul de asistență juridică, adică raportul dintre

client și avocat, nu sunt incidente în materia cheltuielilor de judecată,

materie care se supune regulilor de procedură civilă.

Ca atare, reducerea

cheltuielilor de judecată de către instanța de apel nu este contrară legii, ci

este făcută tocmai în temeiul unei dispoziții procedurale care permite

judecătorului acest lucru.

În ceea ce privește

motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, Înalta Curte reține

următoarele:

Criticile referitoare

la încălcarea principiului disponibilității și acordarea a mai mult decât s-a

cerut (circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.), precum și cele referitoare la omologarea și necomunicarea raportului de

expertiză, cu consecința împiedicării părții de a formula obiecțiuni (ce s-ar

încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), au în

vedere judecata în fața primei instanțe și trebuiau invocate în apel. Din

examinarea motivelor de apel, se constată că apelantul pârât nu a invocat

aceste aspecte în calea de atac devolutivă, neputând fi invocate și

valorificate omisso medio, direct în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce privește

celelalte critici, care au fost supuse dezbaterii și în faza procesuală a

apelului, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanța de apel este

corectă.

Ambele instanțe, de

fond și de apel, au reținut în mod corect calitatea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice în prezentul litigiu.

Chiar dacă

legiuitorul nu a fost deosebit de riguros în folosirea și definirea exactă a

unor termeni juridici, voința sa în ceea ce privește sfera noțiunii de

"desființare" la care se face referire în art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

poate fi dedusă din interpretarea prevederilor art. 20 alin. (2

1

) al

aceleiași legi.

Potrivit acestui text

legal, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu

bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei

locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Deși textul legal

menționat are ca obiect principal de reglementare dreptul foștilor chiriași de

a li se asigura cu prioritate o locuință de către autoritățile locale și

centrale ale statului, din conținutul acestui text reiese clar ce anume a

înțeles legiuitorul prin desființarea contractelor de vânzare-cumpărare,

respectiv, atât situația în care acestea au fost anulate, dar și ipoteza în

care și-au pierdut efectul ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare

împotriva cumpărătorului.

Art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus prin

Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

La art. 50 alin. (2

1

)

se prevede că cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru, iar alin. (3) al aceluiași

articol stabilește calitatea Ministerului Finanțelor Publice de debitor al

obligației de restituire, prevăzând că: "Restituirea prețului prevăzut la

alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Din examinarea

acestor prevederi legale reiese fără dubiu că obligația de restituire a

prețului, atât a prețului actualizat în situația prevăzută de art. 50 alin.

(2), cât și a prețului de piață în situația prevăzută de art. 50 alin. (2

1

),

revine Ministerului Finanțelor Publice, așa încât distincția făcută de recurent

în dezvoltarea motivelor de recurs, este contrară legii.

Nu pot fi primite

susținerile recurentului-pârât Ministerul Finanțelor Publice, privind incidența

normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a

vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995. Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială

înlătură de la aplicare norma de drept comun. În materia examinată, Legea nr.

10/2001, lege specială, stabilește condițiile de restituire a prețului

actualizat și a celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor

Publice de plătitor, în numele și pe seama Statului debitor al obligației de

restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.

În motivarea

recursului recurentul susține argumente care se exclud reciproc. Astfel, pe de

o parte, se susține că nu ar fi îndeplinite condițiile legale pentru obligarea

sa la plata prețului de piață al imobilului, deoarece reclamantul nu a făcut

dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în ceea

ce privește desființarea contractului de vânzare-cumpărare (ceea ce presupune

că actul este în ființă și valabil), iar pe de altă parte se susține că actul a

fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, deoarece reclamantul a fost de

rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Or, cele două

ipoteze nu pot coexista, unul și același act juridic neputând fi, în același

timp, valabil, dar încheiat cu încălcarea legii

Așa cum a reținut și

instanța de apel, condițiile legale pentru restituirea prețului de piață al

imobilului sunt îndeplinite în prezenta cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare

a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare împotriva

cumpărătorului, iar contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, atâta vreme cât acțiunea pentru constatarea nulității

acestuia a fost respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Este nefondată și

critica privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat recurentul

pârât Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată. La fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de

judecată stă culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin simplul fapt că

aceasta a pierdut procesul.

În speță, acțiunea a

fost admisă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, soluția

de obligare a acestui pârât la plata cheltuielilor de judecată către reclamant

fiind în deplin acord cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.T. și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București împotriva Deciziei nr. 664 A din 09 noiembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2011.