ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr. 47840/3/2009

la data de 03 decembrie 2009, reclamantul D.I.F. a solicitat în contradictoriu

cu pârâții I.C. și F.H., V.M.Y.A., Ministerul Economiei, Ministerul Finanțelor

și Municipiul București prin Primar, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâților I.C., F.H. și V.M.Y.A., la plata contravalorii

îmbunătățirilor aduse de la imobilul situat in București, a căror valoare o

estimează la suma de 50.000 lei; obligarea pârâților Ministerul Economiei, Ministerul

Finanțelor Publice si Municipiul București prin primar, la restituirea prețului

de piața al imobilului situat în București, achiziționat de către reclamant

conform contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997, preț care îl

estimează la suma de 1.000.000 lei; obligarea paraților la plata de daune

morale ca efect al presiunilor si suferințelor psihice create reclamantului pe

parcursul celor aproximativ 12 ani de litigii în urma cărora a rezultat

evicțiunea sa de bunul imobil situat în București, al căror cuantum îi

precizează la valoarea de 100.000 lei; obligarea paraților la suportarea

cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul demers judiciar și a celor

din care a rezultat evicțiunea; precum și să se constate un drept de retenție

in favoarea reclamantului asupra imobilului situat București, drept ce urmează

a garanta achitarea de către parații I.C., F.H. si V.M.Y.A. a despăgubirilor

reprezentând îmbunătățirile necesare și utile aduse de către reclamant

imobilului de care a fost evins.

Prin sentința civila nr.

659 din 26 mai 2006, definitivă și irevocabilă, s-a dispus obligarea

reclamantului la a lasă în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1

situat în București.

Pentru considerentele

arătate în încheierea de ședință din 28 iunie 2010 tribunalul a luat act numai

de renunțarea la judecata cererii formulate în contradictoriu cu V.M.Y.A.,

respingând cererea cu privire la ceilalți pârâți persoane fizice, față de

opoziția acestora și față de momentul procesual la care cererea a fost formulată.

Tribunalul București

- Secția a IV-a Civilă prin sentința civilă nr. 2004 din 22 decembrie 2010 a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul D.I.F., în contradictoriu cu pârâții I.C., F.H., Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General; a obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului prețul de

piață al imobilului, respectiv suma de 70.437 euro, echivalent în lei la data

plății; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții I.C. și F.H.,

ca neîntemeiată; a respins cererea de obligare a tuturor pârâților la plata de

daune morale, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul să plătească pârâților I.C.

și F.H. suma de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Obligația de

restituire a valorii de piață a imobilului revine Ministerului Finanțelor

Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

legea nr. 112/1995, motiv pentru care excepția invocată s-a respins.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 50

1

din

legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptățit să primească valoarea de piață a

imobilului cu privire la care s-a admis acțiunea în revendicare.

Raportul de expertiză

întocmit în cauză a stabilit valoarea de circulație a bunului ca fiind de

49.600 euro pentru construcție (fila 144) și 20.837 euro pentru teren ( 18,44

mp * 1130 euro /mp- fila 149).

Prin urmare,

tribunalul a reținut valoarea de piață a imobilului (construcție și teren) ce a

făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare ca fiind de 70.437 euro.

Situația

reclamantului se încadrează în ipoteza vizată de articolul precitat, împotriva

sa fiind admisă acțiunea în revendicare a foștilor proprietari. Prin urmare,

reclamantul este îndreptățit să fie despăgubit cu valoarea de piață a

imobilului de care a fost evins, stabilită la 70.437 euro, astfel încât

tribunalul va admite cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice, obligându-l pe acesta să plătească reclamantului suma de

70.437 euro, echivalent în lei la data plății.

Din probele

administrate în cauză, tribunalul a constatat că îmbunătățirile indicate în

cererea de chemare în judecată nu au fost realizate de reclamant.

Tribunalul a reținut,

astfel cum de altfel și reclamantul a recunoscut, că în anul 2004 a închiriat

imobilul către SC C. SRL, iar ulterior, unei alte societăți comerciale.

Cât privește daunele

morale pretinse de reclamant pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat de cei

12 ani de procese legate de acest imobil, tribunalul a respins-o ca

neîntemeiată, reținând în acest sens faptul că reclamantul nu a indicat cauza

cererii de chemare în judecată și în plus, nu a făcut dovada prejudiciului

pretins, mai ales în condițiile în care reclamantul nu a fost chemat abuziv în

judecată, drept dovadă stând chiar faptul că acesta a pierdut procesul în care

a fost chemat în calitate de pârât.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a reclamantului

în raport cu pârâții persoane fizice, cererea formulată împotriva a fost

respinsă, tribunalul obligând reclamantul să plătească pârâților I.C. și F.H.

suma de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu

de avocat, conform chitanței depuse la dosar.

La data de 24

ianuarie 2011 reclamantul a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale,

în temeiul art. 281 C. proc. civ., în sensul că suma la care a fost obligat Ministerul

Finanțelor Publice este de 86.237 euro, astfel cum rezultă din raportul de

expertiză, și nu de 70.437 euro, cum greșit s-a menționat în dispozitivul

hotărârii.

Tribunalul București

- Secția a IV-a Civilă prin încheierea din 21 ianuarie 2011 a respins cererea

de îndreptare a erorii materiale, arătând că suma la care a fost obligat

Ministerul Finanțelor Publice, nu este rezultatul unei erori materiale, ci

rezultatul aprecierii probei cu expertiză.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Ministerul Finanțelor Publice și D.I.F.

Reclamantul a

criticat sentința arătând că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 1336 C. civ., pentru evicțiunea totală intervenită prin

sentința civilă nr. 659 din 26 mai 2006 a Tribunalului București - Secția a V-a

civilă prin care a fost obligat să lase în proprietate și posesie imobilul.

Ministerul Finanțelor

Publice a criticat sentința sub aspectul lipsei calității procesuale pasive.

Al doilea motiv de

apel a privit greșita aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport cu motivele de apel invocate de ambele părți

Curtea le-a respins ca nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Apelul formulat de

Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca nefondat.

Motivul de apel

privind excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul juridic dedus

judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, Curtea l-a apreciat ca

nefondat, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate

și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata

sumelor, reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriași ale căror

contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice rezultă ope legis (in virtutea legii) și

această normă specială derogă de la normele generale ale codului civil privind

efectele nulității si restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se

presupune ca ar fi încasat prețul.

Dispozițiile art. 50

și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres

situația în care chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 pierd dreptul

de proprietate, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare inițiată de

fostul proprietar al imobilului.

Pe de altă parte,

dispozițiile legii sunt contradictorii, întrucât și în ipoteza prevăzut de art.

50 și art. 50

1

, chiriașul cumpărător pierde bunul, fie prin

desființarea contratului, fie urmare admiterii acțiunii în revendicare, deși

contractul a fost încheiat cu respectarea legii.

Față de această

incoerență legislativă, Curtea a avut în vedere principiul potrivit căruia, o

normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și

dispozițiile art. 3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora

judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu

prevede sau este neclară.

De asemenea, Curtea a

avut în vedere și art. 6 din C.E.D.O., în conformitate cu care este necesar să

se asigure tuturor părților un proces echitabil.

Curtea a mai reținut

și împrejurarea că prin sentința civilă nr. 659 din 26 mai 2006 a Tribunalul

București - Secția a V-a civilă s-a admis acțiunea formulată de fostul proprietar

și urmare a comparării de titluri, reclamantul a fost obligat să lase în

proprietate și posesie imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

Apelul formulat de

reclamant a fost apreciat ca nefondat având în vedere următoarele considerente:

Conform declarației

autentificate sub nr. 1158 din 2 iunie 2004 de Biroul Notarului Public T.E.L. apelantul

D.I.F. a declarat că este de acord ca SC C. SRL, societatea căreia i-a

închiriat imobilul, să poată schimba sistemul de încălzire a imobilului,

instalând o centrală proprie și să poată edifica o scară de acces din exterior

direct în interiorul imobilului.

Ulterior, la data de

10 martie 2010, pe parcursul soluționării prezentei cauze, reclamantul –

apelant a solicitat în scris societății SC C. SRL să i se pună la dispoziție

facturile ce reprezintă investițiile efectuate la imobil, în perioada în care a

deținut contract de închiriere și să confirme că investițiile efectuate au fost

recuperate din cuantumul chiriei.

Prin urmare,

apelantul nu a dovedit, în condițiile legii, o diminuare a patrimoniului său,

motiv pentru care în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins și acest

apel ca nefondat.

Împotriva deciziei nr.

237A din 5 iunie 2012 a Curții de Apel București - Secția a III – a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București.

Se consideră că

hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a civilă este netemeinică

și nelegală, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere

următoarele considerente:

În mod greșit

instanța a menținut obligarea pârâtului la plata sumei de 70.437 euro în

echivalent în lei, la data plății reprezentând prețul de piață al imobilului în

litigiu, motiv pentru care se reiterează excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, se consideră

ca în speță Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă;

nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 14 ianuarie

1997 dintre reclamant și Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA, el este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului

extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului

București.

Nici dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în

prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate

procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Mai mult, instanța de

fond cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și

urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare nu a fost

anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și prin

urmare, este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ. de

garanție pentru evicțiune.

În subsidiar, se

consideră că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește

obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al

imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prevăd

expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi

obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriași.

Prin urmare,

reclamantul, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, trebuia să

aibă cunoștință de faptul că, în ceea ce privește calitatea de proprietar al

vânzătorului, existentă o cerere de restituire cu privire la imobilul în

litigiu formulată de fostul proprietar.

Mai mult decât atât,

se consideră că este inadmisibilă obligarea instituției la restituirea prețului

de piață în cuantum de 70.434 euro, în echivalent în lei la data plății, în

condițiile în care reclamantul a achitat pentru imobilul în litigiu suma de

7.578.005 rol, cu mult sub valoarea solicitată prin acțiune și acordată de

instanța de fond.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Criticile

recurentului Ministerul Finanțelor Publice, se circumscriu motivului de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru a fi incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită

de temei legal.

În cauză, se susține

greșita interpretare a dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, art.

1341 C. civ., art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 în ceea ce

privește calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice, precum și

greșita obligare a sa la plata valorii de piață a imobilului în litigiu,

susțineri ce nu pot fi însă primite.

Referitor la

legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în

cadrul raportului juridic litigios rezultat din evicțiunea produsă

reclamantului prin revendicarea imobilului de către foștii proprietari și

pierderea, de către acesta, a posesiei și proprietății asupra imobilului, se

consideră că admiterea acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari

constituie cauza reală a evicțiunii în speță.

Așa cum stipulează

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului,

care poate fi cel de piață sau cel actualizat, conform distincțiilor făcute de

prevederile primelor două alineate ale acestui text de lege, se face de către

Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Interpretând

coroborat dispozițiile legale anterior enunțate, statul își execută obligațiile

financiare care îi incumbă prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice,

regulă care și-a găsit expresia și în prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001. Restituirea prețului, ce urmează a fi plătit foștilor chiriași

cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, se va face din fondul

extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, pentru

asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui normativ, care se va

alimenta din următoarele surse:

a) sumele obținute

din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând

plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1%

din valoarea apartamentelor;

b) sumele obținute

din lansarea unor împrumuturi de stat cu această destinație, în condițiile

prevăzute de Legea nr. 91/1993*) privind datoria publică.

Din fondul astfel

constituit se vor efectua cheltuieli în următoarea ordine:

a) plata

despăgubirilor cuvenite - în condițiile prezentei legi - proprietarilor și

moștenitorilor acestora;

b) plăți pentru

restituirea împrumuturilor contractate și plata costurilor care decurg din

aceste împrumuturi de stat;

c) construirea de

locuințe, care să fie repartizate cu prioritate chiriașilor aflați în situația

prevăzută la art. 5 alin. (3).

Având în vedere că

dispozițiile art. 50 alin. (3) din legea nr. 10/2001, reprezintă o consacrare a

acestei reguli, precum și caracterul dispozițiilor art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, de norme de protecție socială a unei categorii din populație,

Curtea reține că în cauzele, având ca obiect pretenții solicitate în condițiile

art. 50, respectiv art. 50

1

din legea specială, restituirea prețului

se face de către Ministerul Finanțelor Publice, astfel că nu există nici un

impediment pentru punerea în executare a hotărârii.

Instanța de control

judiciar a apreciat în mod corect că obligația de plată a despăgubirilor

prevăzute de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului

Finanțelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege.

Curtea a considerat că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare

specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în

ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care a revenit, potrivit

acestor norme speciale Ministerului Finanțelor Publice, deși nu are calitatea

de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această

derogare rezidă în faptul că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, prețul plătit de foștii chiriași, la cumpărarea imobilelor

a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice.

Așa cum rezultă din

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în

sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația plății prețului reactualizat

sau de circulație din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art.

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Existența fondului extrabugetar, drept

sursă de finanțare a acestor plăți, oferă încă un argument pentru a da

eficiență dispozițiilor legii speciale față de cele ale dreptului comun, având

în vedere că perfectarea contractelor de vânzare cumpărare nu reprezintă

expresia libertății contractuale, aceasta realizând în condițiile speciale

stabilite de dispozițiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind și faptul că

prețul preferențial (inferior celui de piață) de vânzare a acestei categorii de

imobile nu a fost reținut de către vânzător ci a fost vărsat în fondul

extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după

deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. În acest context,

Curtea reține că unitățile care realizau înstrăinarea imobilelor preluate de

stat în perioada regimului comunist acționau de fapt ca mandatari fără

reprezentare ai statului, prețul obținut în urma vânzării nefiind încasat de

către vânzător ci vărsat într-un fond extrabugetar constituit la dispoziția

recurentului pârât.

Potrivit dreptului

comun, restituirea prestațiilor reciproce, expresia respectării principiului

„restitutio in integrum”, care guvernează efectele nulității actului juridic

civil, operează între părțile contractante, însă potrivit prevederilor art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legea specială derogă de la această regulă,

instituind prin textul articolului anterior menționat, o subrogație legală a

persoanei debitorului (fiind vorba de vânzătorul obligat la restituirea

prețului). Această prevedere legală își are rațiunea în necesitatea respectării

unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea

administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și

sursa fondurilor pentru restituirea prețului reactualizat sau de piață, în

funcție de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare

cumpărare (cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea

acestor condiții).

Cu privire la

principiul relativității efectelor contractului, deși se constată justețea

susținerilor recurentului în sensul că actul juridic dă naștere la drepturi și

obligații doar în favoarea, respectiv în sarcina părților contractante,

neputând afecta situația juridică a terților, Curtea reține că apărările

recurentului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în

care există o dispoziție legală care prevede expres obligația Ministerului

Finanțelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, care au

pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul legii nr. 112/1995.

Rațiunile pentru care legiuitorul a optat pentru o astfel de soluție

legislativă au fost prezentate în cele ce preced.

Pentru a argumenta în

drept obligația vânzătorului, adică a autorității administrativ teritoriale de

a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor

potrivit Legii nr. 112/1995, recurentul s-a prevalat de dispozițiile art. 1337

și art. 1341 C. civ., care reglementează evicțiunea în cazul contractului de

vânzare cumpărare.

Pe fondul cauzei, din

examinarea dispozițiilor legale incidente în cauză, potrivit celor arătate

anterior, Curtea reține că singurul criteriu impus de legiuitor pentru a

delimita situațiile în care există îndreptățirea foștilor chiriași cumpărători

ai imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, de a primi prețul de piață, de

situațiile în care aceștia sunt îndreptățiți să primească doar prețul

reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare cumpărare

cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Speța dedusă

judecății în cauza de față prezintă o particularitate care constă în faptul că

reclamantul a pierdut proprietatea imobilului în urma admiterii acțiuni în

revendicare, formulată de fostul proprietar și s-a respins în mod irevocabil

acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

încheiat de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, s-a pus

problema stabilirii prevalenței între reexaminarea îndeplinirii cerințelor de

validitate prevăzute de Legea nr. 112/1995, în condițiile în care dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 permit acest lucru instanței, sesizate cu soluționarea

unei acțiuni în pretenții, întemeiate pe acest text de lege și puterea de lucru

judecat a hotărârii judecătorești prin care s-a respins irevocabil acțiunea în

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare,

reținându-se că nu există motiv de nevalabilitate a contractului, reclamantul

din prezenta cauză fiind de bună credință.

Potrivit principiului

relativității efectelor unei hotărâri judecătorești, actul jurisdicțional nu

poate crea drepturi, respectiv impune obligații în folosul, respectiv în

sarcina altor persoane decât părțile litigante și avânzii lor cauză. Însă acest

lucru nu permite terților să ignore cele statuate cu putere de lucru judecat,

sub aspectul situației de fapt și de drept, prin hotărârea irevocabilă.

Puterea de lucru

judecat este cel mai important efect procesual al actului jurisdicțional, unul

dintre caracterele acesteia fiind exclusivitatea, în sensul că nu permite

desfășurarea unui nou proces între aceleași părți, având același obiect și

aceeași cauză. Acest caracter se corelează cu aspectul pozitiv pe care în

prezintă puterea de lucru judecat în sensul că, partea care a câștigat

procesul, se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin

hotărârea rămasă definitivă și irevocabilă.

Făcând aplicarea în

cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că cerințele legale pentru

încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare au fost deja analizate

prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză care a avut ca obiect

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare.

Pe cale de

consecință, Curtea a apreciat că instanțele de fond și apel a dat în mod corect

eficiență juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești.

În condițiile în care s-a statuat prin această hotărâre în mod definitiv și

irevocabil, faptul că cerințele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995

sunt îndeplinite, orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, neputând

duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului

judecat.

De asemenea, trebuie

avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin

dispozitiv, ci și considerentele care explică dispozitivul și care susțin în

mod necesar soluția consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un

efect al hotărârii judecătorești, care este atașat în principal dispozitivului,

dar care se extinde și asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii

cumulative a condițiilor anterior arătate.

Examinând efectele

respingerii irevocabile a acțiunii în constatarea nulității absolute

contractului de vânzare cumpărare, din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, Curtea, pornind de la cele reținute de CEDO în cauza „Raicu

contra României”, constată că deposedarea reclamanților de imobilul deținut în

temeiul unui titlu valabil, așa cum s-a arătat în cele expuse anterior, în

absența unei reparații echitabile poartă conotațiile unei privări de

proprietate, în sensul celei de-a doua fraze din alin. (1) al art. 1 din Primul

Protocol Adițional la CEDO, în condițiile în care petenții sunt beneficiarii

unui bun, în sensul Convenției. Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului

reamintește în numeroase cauze, orice ingerință în dreptul de proprietate

trebuie să răspundă criteriilor de proporționalitate, ceea ce înseamnă

menținerea unui just echilibru între exigențele interesului general al

comunității și cel particular sau altfel spus, imperativele de apărare ale

drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi

distrus dacă individul suportă o sarcină specială și exorbitantă, cu prizarea

că, acest echilibru este menținut dacă despăgubirea plătită persoanei private

de proprietate este în mod rezonabil și proporțional în raport cu valoarea

reală, obținută în bani a bunului, ce a făcut obiectul ingerinței. Mai mult

decât atât, în cauza CEDO, anterior menționată, în contra susținerilor

guvernului, care încerca să acrediteze ideea că petentul ar fi fost îndreptățit

la prețul reactualizat cu rata inflației și nu la prețul de piață( pe

considerentul că, la momentul cumpărării nu s-a plătit prețul de piață), Curtea

Europeană statuează că restituirea în natură ar fi fost de natură să pună

petentul într-o situație echivalentă cu cea în care se găsea dacă exigențele art.

1 din Primul Protocol Adițional la CEDO nu ar fi fost încălcate, însă, în lipsa

acesteia, este îndreptățită să primească valoarea actuală a imobilului.

În consecință,

reținând cauza reală a evicțiunii,dar și obligația instituită chiar prin lege

la despăgubire,se constată că în mod corect a stabilit instanța de apel

calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat

la plata prețului de piață al imobilului către reclamant.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva deciziei nr. 237A din 5 iunie 2012 a Curții de Apel București -

Secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2013.