ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr. 47840/3/2009 la data de 03 decembrie 2009, reclamantul D.I.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâții I.C. și F.H., V.M.Y.A., Ministerul Economiei, Ministerul Finanțelor și Municipiul București prin Primar, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților I.C., F.H.

și V.M.Y.A., la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de la imobilul situat in București, a căror valoare o estimează la suma de 50.000 lei; obligarea pârâților Ministerul Economiei, Ministerul Finanțelor Publice si Municipiul București prin primar, la restituirea prețului de piața al imobilului situat în București, achiziționat de către reclamant conform contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997, preț care îl estimează la suma de 1.000.000 lei; obligarea paraților la plata de daune morale ca efect al presiunilor si suferințelor psihice create reclamantului pe parcursul celor aproximativ 12 ani de litigii în urma cărora a rezultat evicțiunea sa de bunul imobil situat în București, al căror cuantum îi precizează la valoarea de 100.000 lei; obligarea paraților la suportarea cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul demers judiciar și a celor din care a rezultat evicțiunea; precum și să se constate un drept de retenție in favoarea reclamantului asupra imobilului situat București, drept ce urmează a garanta achitarea de către parații I.C., F.H.

si V.M.Y.A. a despăgubirilor reprezentând îmbunătățirile necesare și utile aduse de către reclamant imobilului de care a fost evins. Prin sentința civila nr. 659 din 26 mai 2006, definitivă și irevocabilă, s-a dispus obligarea reclamantului la a lasă în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în București. Pentru considerentele arătate în încheierea de ședință din 28 iunie 2010 tribunalul a luat act numai de renunțarea la judecata cererii formulate în contradictoriu cu V.M.Y.A., respingând cererea cu privire la ceilalți pârâți persoane fizice, față de opoziția acestora și față de momentul procesual la care cererea a fost formulată.

Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă prin sentința civilă nr. 2004 din 22 decembrie 2010 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.I.F., în contradictoriu cu pârâții I.C., F.H., Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului prețul de piață al imobilului, respectiv suma de 70.437 euro, echivalent în lei la data plății; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții I.C. și F.H., ca neîntemeiată; a respins cererea de obligare a tuturor pârâților la plata de daune morale, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul să plătească pârâților I.C.

și F.H. suma de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Obligația de restituire a valorii de piață a imobilului revine Ministerului Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din legea nr. 112/1995, motiv pentru care excepția invocată s-a respins. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 50 1 din legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptățit să primească valoarea de piață a imobilului cu privire la care s-a admis acțiunea în revendicare. Raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit valoarea de circulație a bunului ca fiind de 49.600 euro pentru construcție (fila 144) și 20.837 euro pentru teren ( 18,44 mp * 1130 euro /mp- fila 149). Prin urmare, tribunalul a reținut valoarea de piață a imobilului (construcție și teren) ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare ca fiind de 70.437 euro.

Situația reclamantului se încadrează în ipoteza vizată de articolul precitat, împotriva sa fiind admisă acțiunea în revendicare a foștilor proprietari. Prin urmare, reclamantul este îndreptățit să fie despăgubit cu valoarea de piață a imobilului de care a fost evins, stabilită la 70.437 euro, astfel încât tribunalul va admite cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, obligându-l pe acesta să plătească reclamantului suma de 70.437 euro, echivalent în lei la data plății. Din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că îmbunătățirile indicate în cererea de chemare în judecată nu au fost realizate de reclamant. Tribunalul a reținut, astfel cum de altfel și reclamantul a recunoscut, că în anul 2004 a închiriat imobilul către SC C. SRL, iar ulterior, unei alte societăți comerciale.

Cât privește daunele morale pretinse de reclamant pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat de cei 12 ani de procese legate de acest imobil, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, reținând în acest sens faptul că reclamantul nu a indicat cauza cererii de chemare în judecată și în plus, nu a făcut dovada prejudiciului pretins, mai ales în condițiile în care reclamantul nu a fost chemat abuziv în judecată, drept dovadă stând chiar faptul că acesta a pierdut procesul în care a fost chemat în calitate de pârât. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a reclamantului în raport cu pârâții persoane fizice, cererea formulată împotriva a fost respinsă, tribunalul obligând reclamantul să plătească pârâților I.C.

și F.H. suma de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar. La data de 24 ianuarie 2011 reclamantul a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale, în temeiul art. 281 C. proc. civ., în sensul că suma la care a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice este de 86.237 euro, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, și nu de 70.437 euro, cum greșit s-a menționat în dispozitivul hotărârii. Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă prin încheierea din 21 ianuarie 2011 a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, arătând că suma la care a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice, nu este rezultatul unei erori materiale, ci rezultatul aprecierii probei cu expertiză.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Ministerul Finanțelor Publice și D.I.F. Reclamantul a criticat sentința arătând că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1336 C. civ., pentru evicțiunea totală intervenită prin sentința civilă nr. 659 din 26 mai 2006 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă prin care a fost obligat să lase în proprietate și posesie imobilul. Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința sub aspectul lipsei calității procesuale pasive. Al doilea motiv de apel a privit greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele de apel invocate de ambele părți Curtea le-a respins ca nefondate, având în vedere următoarele considerente: Apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca nefondat.

Motivul de apel privind excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, Curtea l-a apreciat ca nefondat, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata sumelor, reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriași ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă ope legis (in virtutea legii) și această normă specială derogă de la normele generale ale codului civil privind efectele nulității si restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune ca ar fi încasat prețul.

Dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situația în care chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 pierd dreptul de proprietate, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare inițiată de fostul proprietar al imobilului. Pe de altă parte, dispozițiile legii sunt contradictorii, întrucât și în ipoteza prevăzut de art. 50 și art. 50 1 , chiriașul cumpărător pierde bunul, fie prin desființarea contratului, fie urmare admiterii acțiunii în revendicare, deși contractul a fost încheiat cu respectarea legii. Față de această incoerență legislativă, Curtea a avut în vedere principiul potrivit căruia, o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și dispozițiile art. 3 C. civ., art. 129 C. proc.

civ., potrivit cărora judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară. De asemenea, Curtea a avut în vedere și art. 6 din C.E.D.O., în conformitate cu care este necesar să se asigure tuturor părților un proces echitabil. Curtea a mai reținut și împrejurarea că prin sentința civilă nr. 659 din 26 mai 2006 a Tribunalul București - Secția a V-a civilă s-a admis acțiunea formulată de fostul proprietar și urmare a comparării de titluri, reclamantul a fost obligat să lase în proprietate și posesie imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. Apelul formulat de reclamant a fost apreciat ca nefondat având în vedere următoarele considerente: Conform declarației autentificate sub nr. 1158 din 2 iunie 2004 de Biroul Notarului Public T.E.L.

apelantul D.I.F. a declarat că este de acord ca SC C. SRL, societatea căreia i-a închiriat imobilul, să poată schimba sistemul de încălzire a imobilului, instalând o centrală proprie și să poată edifica o scară de acces din exterior direct în interiorul imobilului. Ulterior, la data de 10 martie 2010, pe parcursul soluționării prezentei cauze, reclamantul – apelant a solicitat în scris societății SC C. SRL să i se pună la dispoziție facturile ce reprezintă investițiile efectuate la imobil, în perioada în care a deținut contract de închiriere și să confirme că investițiile efectuate au fost recuperate din cuantumul chiriei. Prin urmare, apelantul nu a dovedit, în condițiile legii, o diminuare a patrimoniului său, motiv pentru care în temeiul art. 296 C. proc.

civ., Curtea a respins și acest apel ca nefondat. Împotriva deciziei nr. 237A din 5 iunie 2012 a Curții de Apel București - Secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Se consideră că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a civilă este netemeinică și nelegală, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere următoarele considerente: În mod greșit instanța a menținut obligarea pârâtului la plata sumei de 70.437 euro în echivalent în lei, la data plății reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu, motiv pentru care se reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, se consideră ca în speță Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă; nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 14 ianuarie 1997 dintre reclamant și Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, el este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Mai mult, instanța de fond cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și prin urmare, este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ. de garanție pentru evicțiune. În subsidiar, se consideră că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriași.

Prin urmare, reclamantul, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, trebuia să aibă cunoștință de faptul că, în ceea ce privește calitatea de proprietar al vânzătorului, existentă o cerere de restituire cu privire la imobilul în litigiu formulată de fostul proprietar. Mai mult decât atât, se consideră că este inadmisibilă obligarea instituției la restituirea prețului de piață în cuantum de 70.434 euro, în echivalent în lei la data plății, în condițiile în care reclamantul a achitat pentru imobilul în litigiu suma de 7.578.005 rol, cu mult sub valoarea solicitată prin acțiune și acordată de instanța de fond. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile recurentului Ministerul Finanțelor Publice, se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, se susține greșita interpretare a dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, art. 1341 C. civ., art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice, precum și greșita obligare a sa la plata valorii de piață a imobilului în litigiu, susțineri ce nu pot fi însă primite.

Referitor la legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în cadrul raportului juridic litigios rezultat din evicțiunea produsă reclamantului prin revendicarea imobilului de către foștii proprietari și pierderea, de către acesta, a posesiei și proprietății asupra imobilului, se consideră că admiterea acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari constituie cauza reală a evicțiunii în speță. Așa cum stipulează dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului, care poate fi cel de piață sau cel actualizat, conform distincțiilor făcute de prevederile primelor două alineate ale acestui text de lege, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Interpretând coroborat dispozițiile legale anterior enunțate, statul își execută obligațiile financiare care îi incumbă prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice, regulă care și-a găsit expresia și în prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Restituirea prețului, ce urmează a fi plătit foștilor chiriași cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, se va face din fondul extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui normativ, care se va alimenta din următoarele surse: a) sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor; b) sumele obținute din lansarea unor împrumuturi de stat cu această destinație, în condițiile prevăzute de Legea nr. 91/1993*) privind datoria publică.

Din fondul astfel constituit se vor efectua cheltuieli în următoarea ordine: a) plata despăgubirilor cuvenite - în condițiile prezentei legi - proprietarilor și moștenitorilor acestora; b) plăți pentru restituirea împrumuturilor contractate și plata costurilor care decurg din aceste împrumuturi de stat; c) construirea de locuințe, care să fie repartizate cu prioritate chiriașilor aflați în situația prevăzută la art. 5 alin. (3). Având în vedere că dispozițiile art. 50 alin. (3) din legea nr. 10/2001, reprezintă o consacrare a acestei reguli, precum și caracterul dispozițiilor art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, de norme de protecție socială a unei categorii din populație, Curtea reține că în cauzele, având ca obiect pretenții solicitate în condițiile art. 50, respectiv art. 50 1 din legea specială, restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, astfel că nu există nici un impediment pentru punerea în executare a hotărârii.

Instanța de control judiciar a apreciat în mod corect că obligația de plată a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanțelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. Curtea a considerat că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care a revenit, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanțelor Publice, deși nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, prețul plătit de foștii chiriași, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația plății prețului reactualizat sau de circulație din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Existența fondului extrabugetar, drept sursă de finanțare a acestor plăți, oferă încă un argument pentru a da eficiență dispozițiilor legii speciale față de cele ale dreptului comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare cumpărare nu reprezintă expresia libertății contractuale, aceasta realizând în condițiile speciale stabilite de dispozițiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind și faptul că prețul preferențial (inferior celui de piață) de vânzare a acestei categorii de imobile nu a fost reținut de către vânzător ci a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

În acest context, Curtea reține că unitățile care realizau înstrăinarea imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist acționau de fapt ca mandatari fără reprezentare ai statului, prețul obținut în urma vânzării nefiind încasat de către vânzător ci vărsat într-un fond extrabugetar constituit la dispoziția recurentului pârât. Potrivit dreptului comun, restituirea prestațiilor reciproce, expresia respectării principiului „restitutio in integrum”, care guvernează efectele nulității actului juridic civil, operează între părțile contractante, însă potrivit prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legea specială derogă de la această regulă, instituind prin textul articolului anterior menționat, o subrogație legală a persoanei debitorului (fiind vorba de vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere legală își are rațiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiții).

Cu privire la principiul relativității efectelor contractului, deși se constată justețea susținerilor recurentului în sensul că actul juridic dă naștere la drepturi și obligații doar în favoarea, respectiv în sarcina părților contractante, neputând afecta situația juridică a terților, Curtea reține că apărările recurentului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care există o dispoziție legală care prevede expres obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul legii nr. 112/1995. Rațiunile pentru care legiuitorul a optat pentru o astfel de soluție legislativă au fost prezentate în cele ce preced.

Pentru a argumenta în drept obligația vânzătorului, adică a autorității administrativ teritoriale de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor potrivit Legii nr. 112/1995, recurentul s-a prevalat de dispozițiile art. 1337 și art. 1341 C. civ., care reglementează evicțiunea în cazul contractului de vânzare cumpărare. Pe fondul cauzei, din examinarea dispozițiilor legale incidente în cauză, potrivit celor arătate anterior, Curtea reține că singurul criteriu impus de legiuitor pentru a delimita situațiile în care există îndreptățirea foștilor chiriași cumpărători ai imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, de a primi prețul de piață, de situațiile în care aceștia sunt îndreptățiți să primească doar prețul reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Speța dedusă judecății în cauza de față prezintă o particularitate care constă în faptul că reclamantul a pierdut proprietatea imobilului în urma admiterii acțiuni în revendicare, formulată de fostul proprietar și s-a respins în mod irevocabil acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, s-a pus problema stabilirii prevalenței între reexaminarea îndeplinirii cerințelor de validitate prevăzute de Legea nr. 112/1995, în condițiile în care dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 permit acest lucru instanței, sesizate cu soluționarea unei acțiuni în pretenții, întemeiate pe acest text de lege și puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care s-a respins irevocabil acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, reținându-se că nu există motiv de nevalabilitate a contractului, reclamantul din prezenta cauză fiind de bună credință. Potrivit principiului relativității efectelor unei hotărâri judecătorești, actul jurisdicțional nu poate crea drepturi, respectiv impune obligații în folosul, respectiv în sarcina altor persoane decât părțile litigante și avânzii lor cauză.

Însă acest lucru nu permite terților să ignore cele statuate cu putere de lucru judecat, sub aspectul situației de fapt și de drept, prin hotărârea irevocabilă. Puterea de lucru judecat este cel mai important efect procesual al actului jurisdicțional, unul dintre caracterele acesteia fiind exclusivitatea, în sensul că nu permite desfășurarea unui nou proces între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză. Acest caracter se corelează cu aspectul pozitiv pe care în prezintă puterea de lucru judecat în sensul că, partea care a câștigat procesul, se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă și irevocabilă.

Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că cerințele legale pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare au fost deja analizate prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză care a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare. Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că instanțele de fond și apel a dat în mod corect eficiență juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești. În condițiile în care s-a statuat prin această hotărâre în mod definitiv și irevocabil, faptul că cerințele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 sunt îndeplinite, orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat.

De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci și considerentele care explică dispozitivul și care susțin în mod necesar soluția consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești, care este atașat în principal dispozitivului, dar care se extinde și asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condițiilor anterior arătate.

Examinând efectele respingerii irevocabile a acțiunii în constatarea nulității absolute contractului de vânzare cumpărare, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, Curtea, pornind de la cele reținute de CEDO în cauza „Raicu contra României”, constată că deposedarea reclamanților de imobilul deținut în temeiul unui titlu valabil, așa cum s-a arătat în cele expuse anterior, în absența unei reparații echitabile poartă conotațiile unei privări de proprietate, în sensul celei de-a doua fraze din alin. (1) al art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, în condițiile în care petenții sunt beneficiarii unui bun, în sensul Convenției.

Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește în numeroase cauze, orice ingerință în dreptul de proprietate trebuie să răspundă criteriilor de proporționalitate, ceea ce înseamnă menținerea unui just echilibru între exigențele interesului general al comunității și cel particular sau altfel spus, imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă individul suportă o sarcină specială și exorbitantă, cu prizarea că, acest echilibru este menținut dacă despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil și proporțional în raport cu valoarea reală, obținută în bani a bunului, ce a făcut obiectul ingerinței.

Mai mult decât atât, în cauza CEDO, anterior menționată, în contra susținerilor guvernului, care încerca să acrediteze ideea că petentul ar fi fost îndreptățit la prețul reactualizat cu rata inflației și nu la prețul de piață( pe considerentul că, la momentul cumpărării nu s-a plătit prețul de piață), Curtea Europeană statuează că restituirea în natură ar fi fost de natură să pună petentul într-o situație echivalentă cu cea în care se găsea dacă exigențele art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO nu ar fi fost încălcate, însă, în lipsa acesteia, este îndreptățită să primească valoarea actuală a imobilului. În consecință, reținând cauza reală a evicțiunii,dar și obligația instituită chiar prin lege la despăgubire,se constată că în mod corect a stabilit instanța de apel calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat la plata prețului de piață al imobilului către reclamant.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 237A din 5 iunie 2012 a Curții de Apel București - Secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013.