ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 962/2014

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin

încheierea din data 8 mai 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a

unit excepția prescripției extinctive cu fondul cauzei și a calificat excepția

inadmisibilității invocată de pârâtă drept o apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 20101 din 21 decembrie 2012,

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis acțiunea reclamantei SC F.I.

SRL, astfel cum a fost precizată, și a fost obligată pârâta A.V.A.S. la plata

sumei de 13.704.091 lei cu titlu de prejudiciu și a sumei de 159.184 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că

între antecesorii celor două părți în proces - A.P.A.S. - C.C.C.F. și F.P.S. -

a fost încheiat contractul de vânzare -cumpărare din 1995, iar prin Decizia

civilă nr. 675/ A din 23 septembrie 2008, reclamanta a fost obligată să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie proprietarilor de drept, unul dintre

imobilele ce au făcut obiectul menționatului contract de vânzare - cumpărare,

teren în suprafață de 585,45 mp și construcție în suprafață de 384,46 mp. Ca

atare, având în vedere răspunderea vânzătorului pentru evictiune și probele

administrate, prima instanță a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâta la

despăgubiri corespunzătoare imobilului revendicat.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierilor de ședință, a

declarat apel pârâta, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia nr. 174 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte

încheierea de ședință din 8 mai 2012, a admis excepția inadmisibilității

acțiunii și a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, astfel cum a fost

precizată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut că, în soluționarea apelului, au prioritate motivele relative la

greșita soluționare a excepției inadmisibilității de către prima instanță de

fond. Sub acest aspect, curtea de apel a apreciat că în sentința atacată, prima

instanță nu a analizat susținerile pârâtei relative la inadmisibilitatea

acțiunii reclamantei, însă, având în vedere că nicio parte nu a solicitat

trimiterea cauzei pentru rejudecare, aceste susțineri au fost analizate direct

de instanța de apel.

Curtea de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a

reținut că inadmisibilitatea este o simplă apărare de fond, în realitate fiind

o veritabilă excepție. Astfel, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată

- respectiv, plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea prejudiciului

cauzat prin restituirea în natură a unuia dintre imobilele ce au făcut obiectul

contractului din 1995, și la cauza acestuia - respectiv, obligația de garanție

contra evicțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 1336 și următoarele C. civ.

vechi, instanța de apel a apreciat că în cauză se ridică problema raportului

dintre legea specială - O.U.G. nr. 88/1997, și, respectiv, legea generală - C.

civ., și a raportului dintre Legea internă și C.E.D.O.

Sub aspectul raportului dintre legea specială și legea

generală, instanța de apel a reținut că este incident principiul Specialia

Generalibus Derogant și că reclamantul nu are un drept de opțiune între legea

specială și legea generală, chiar dacă legea specială nu interzice expres

accesul la legea generală, întrucât, în caz contrar, ar fi nesocotită intenția

legiuitorului de a reglementa anumite materii prin legi speciale.

Ca atare, întrucât contractul a fost încheiat înainte de intrarea

în vigoare a Legii nr. 137/2002 în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum prevede art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002,

dispoziție specială ce reglementează condiții derogatorii de la dreptul comun

de acordare a despăgubirilor. Mai mult, în această materie a fost pronunțată și

Decizia R.I.L. nr. 18 din 12 octombrie 2011, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, privind modalitatea de

despăgubire a persoanelor îndreptățite.

Instanța de apel a mai reținut că și prin alte decizii în

interesul legii, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire

la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, instanța supremă a stabilit că

legea specială înlătură de la aplicare legea generală, fără a fi nevoie ca

principiul să fie încorporat în textul legii speciale, iar dispozițiile legii

speciale pot fi înlăturate doar dacă contravin C.E.D.O.

Sub acest aspect al raportului dintre legea internă și C.E.D.O.,

curtea de apel a reținut că reclamanta nu a invocat și dovedit faptul că

anumite dispoziții din legea specială contravin C.E.D.O.

Adoptarea unei legii speciale care reglementează condițiile

în care se pot acorda despăgubiri și modalitatea de despăgubire, a mai arătat

instanța de apel, nu este de natură să aducă atingere dreptului de acces la un

tribunal al reclamantei, prevăzut de art. 6 C.E.D.O.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta,

criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor motive de nelegalitate, recurenta - reclamantă

a arătat că instanța de apel s-a rezumat la prezentarea unor motive străine de

natura pricinii, analizând cauza prin raportare la O.U.G. nr. 88/1997, fără să

facă referire la dispozițiile art. 969 și 1336 C. civ., care au constituit

cauza cererii de chemare în judecată.

Cererea de chemare în judecată, a învederat recurenta a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 969 și 1336 C. civ., dată fiind răspunderea

pârâtei - vânzător pentru evicțiune, cuprinsă în clauza 6.3 din contractul de

vânzare - cumpărare din 1995, care este legea părților. Or, a arătat recurenta,

prin această clauză, intimata s-a obligat să răspundă pentru liniștita posesie,

conform art. 1336 C. civ., clauza menționată instituind o obligație pe deplin

valabilă, astfel cum s-a arătat prin sentința nr. 12747/2004 a Tribunalului

București, definitivă prin Decizia nr. 462/2005 a Curții de Apel București și

irevocabilă prin Decizia nr. 1483/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

hotărâri judecătorești prin care s-a respins irevocabil acțiunea A.V.A.S. în

constatarea nulității clauzei 6.3 din contract.

Recurenta a arătat că, interpretând această clauză,

instanțele au statuat că această clauză este o veritabilă garanție contra

evicțiunii. Ca atare, întrucât acesta a fost temeiul juridic al acțiunii în

justiție, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimata - pârâtă

este neîntemeiată.

Mai mult, a învederat recurenta, decizia curții de apel încalcă

principiul disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

întrucât prin raportare la O.U.G. nr. 88/1997 curtea de apel depășește cadrul

procesul fixat la data formulării cererii de chemare în judecată.

Recurenta a arătat că în speță este incident și motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în speță nu se pot

aplica dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, întrucât contractul de privatizare a

fost încheiat în anul 1995.

Recurenta a mai învederat că în cauză nu sunt aplicabile

nici dispozițiile Deciziei R.I.L. nr. 18/2010, care nu face referire la

raportul dintre lege specială și legea generală, ci analizează problemele de

drept născute din interpretarea neunitară a dispozițiilor speciale, doar în

acele cauze întemeiate pe legea specială.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma

motivelor de nelegalitate formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Dreptul civil român pornește de la două principii

fundamentale în interpretarea și delimitarea domeniului de aplicare al legii

generale și, respectiv, al legii speciale: Speciaua Generalibus Derogant și G.S.N.D.

Consecința acestor principii de interpretare este aceea că ori de câte ori

există dispoziții legale speciale ce reglementează o materie dată, este

înlăturată de la aplicare legea generală care reglementează aceeași materie,

legea generală putând fi aplicată doar în completare, pentru acele aspecte ce

au scăpat reglementării speciale. Neaplicarea legii generale pentru ipoteze

legale cuprinse în dispoziții speciale, este o regulă de drept ce rezultă din

aplicarea în practică a celor două principii enunțate anterior. Ca atare, nu este

necesară înlăturarea expresă de la aplicare a legii generale, prin dispoziții

incluse în legea specială, după cum nu este necesară nici pronunțarea unor

decizii în interesul legii care să lămurească expres problema raportului dintre

legea generală și legea specială, întrucât principiile de drept - fie că sunt

incluse sau nu sunt incluse într-o reglementare expresă - se impun părților și

interpretului întocmai ca legea, dată fiind natura lor juridică de reguli

fundamentale ale unui sistem de drept.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte reține că

problema de drept supusă atenției judecătorului de la fond și analizată în fața

instanței de apel, privește raportul dintre legea specială și, respectiv, legea

generală, în materia răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, în

contractele de vânzare - cumpărare încheiate în procedura de privatizare, dat

fiind faptul că, în acest domeniu, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cuprinde o

reglementare specială a acestei obligații de garanție pentru evicțiune a vânzătorului.

În speță, recurenta - reclamantă a solicitat instanțelor de

judecată să stabilească răspunderea pentru evicțiune a intimatei - pârâte, față

de pierderea proprietății și a liniștitei posesii a unuia dintre bunurile

imobile ce au făcut obiectul contractului de privatizare, în condițiile

dreptului comun, respectiv, art. 1336 și următoarele raportat la art. 969 C.

civ.

Prin urmare, față de considerentele expuse anterior și având

în vedere că problema întemeierii în drept a acțiunii a fost ridicată de

intimata - pârâtă prin invocarea excepției inadmisibilității cererii, Înalta Curte

nu poate reține primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ., în sensul că hotărârea Curții de apel face referire la O.U.G. nr.

88/1997, și nu la art. 969 și art. 1336 C. civ., astfel încât ar cuprinde

motive străine de natura pricinii. Referirea instanței de apel la dispozițiile

O.U.G. nr. 88/1997 s-a făcut tocmai pornind de la raportul dintre această lege specială

și, legea generală - înțelegând art. 969 și art. 1336 C. civ. invocate de

reclamantă în susținerea acțiunii, într-o materie, respectiv garanția

vânzătorului contra evictiunii în contractele de privatizare, ce cuprinde o

reglementare specială. De altfel, judecătorul era obligat față de existența

dublei reglementări, specială și generală, și față de principiul Specialia

Generalibus Derogant, să analizeze și să stabilească norma de drept aplicabilă

în speță, fie prin manifestarea unui rol activ, conform art. 129 C. proc. civ.,

fie, cazul în speță, prin analiza excepției invocată de intimată în apărare. Ca

atare, nu se poate reține nicio încălcare a principiului disponibilității,

întrucât drepturile procesuale ale părților, inclusiv dreptul general de

petiționare, de investire a instanței de judecată, nu pot fi exercitate decât

în limitele stabilite de lege, înțelegând și principiile, regulile fundamentale

ale unui sistem de drept.

Cât privește susținerea recurentei - reclamante relativă la

existența în contractul dedus judecății a unei clauze de garanție contra

evictiunii întemeiată pe dispozițiile art. 1336 C. civ., clauză ce ar fi fost

recunoscută ca validă prin mai multe hotărâri judecătorești, Înalta Curte

reține următoarele:

Astfel cum s-a arătat în cele expuse anterior, înlăturarea

de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială

într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, întrucât este consecința

directă a principiului Specialia Generalibus Derogant, fiind de la sine

înțeleasă. Prin urmare, tot ca o consecință a acestui principiu, nu este

permisă convenția părților care să impună aplicarea legii generale, înlăturând

de la aplicare dispoziția specială mai restrictivă, având în vedere limitele

instituite de dispozițiile art. 5 C. civ., în care se poate manifesta

libertatea de a contracta a părților. Faptul că art. 6.3 din contractul dedus

judecății, care instituie obligația de garanție contra evictiunii a intimatei -

pârâte, a fost declarat valid prin respingerea acțiunii în anulare a intimatei,

este fără relevanță în speța de față, întrucât hotărârile judecătorești

pronunțate în respectiva speță, au avut în vedere motivele de nulitate invocate

de către intimată.

Ca atare, nu s-ar putea susține că prin aceste hotărâri

judecătorești a fost tranșată problema raportului dintre legea specială și

legea generală, în sensul înlăturării de la aplicare a legii speciale. De

altfel, practica judecătorească este unanimă în a aprecia că, trimiterea făcută

de părțile unui contract, la o anumită dispoziție legală, chiar greșită, nu

afectează valabilitatea clauzei contractuale respective, întrucât interpretarea

și aplicarea legii revine instanței de judecată.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte reține că,

trimiterea făcută de părțile contractante la dispozițiile art. 1336 C. civ., în

clauza 6.3 ce instituie obligația de garanție contra evictiunii a intimatei -

pârâte, nu intră în principiul reglementat de art. 969 C. civ. - Pacta sunt

Servanda, întrucât nu le este permisă părților convenția asupra legii

aplicabile, instanța de judecată nefiind obligată să dezlege pricina prin

raportare la norma aleasă de părți.

Înalta Curte va respinge ca neîntemeiat și cel de-al doilea

motiv relativ la greșita interpretare și aplicare a legii, reținând că în

speță, deși contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat în anul 1995,

sunt aplicabile dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, față de

dispozițiile speciale ale art. 30 din Legea nr. 137/2002, care stabilesc

aplicarea retroactivă a legii, respectiv, pentru contractele încheiate anterior

intrării sale în vigoare, astfel cum corect a reținut instanța de apel.

Cât privește greșita aplicare în speță a Deciziei R.I.L nr. 18/2010,

Înalta Curte reține că instanța de apel nu a făcut o aplicare efectivă în speță

a respectivei decizii în interesul legii, ci doar a făcut trimitere la

conținutul acesteia sub aspectul condițiilor restrictive instituite în materia

răspunderii pentru evicțiune din contractele de privatizare, prin legea

specială, astfel cum a fost interpretată de instanța supremă prin respectiva

decizie, lege care se aplică prioritar față de legea generală.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă SC F.I.

SRL București împotriva încheierii de ședință de la 08 mai 2012, pronunțată de

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, și împotriva Deciziei civile nr. 174

din 30 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2014.