ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 794/2016

Decizia nr. 794/2016 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2013, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, comuna Chiajna prin Primarul comunei Chiajna și SC B. SRL, în temeiul prevederilor art. 563 noul C. civ., coroborat cu prevederile art. 112 și urm. C. proc. civ., a formulat acțiune în revendicare imobiliară, prin care a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună următoarele: obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului situat în București, Bd. C. nr. 423A, parcela XX, sector 6, înscris în CF nr. YY (număr C.F.

vechi ZZ), compus din teren în suprafață de 26,792.42 m.p., în starea în care se afla anterior folosirii de către aceștia, respectiv liber de orice construcții sau plantații; obligarea pârâților la achitarea contravalorii lipsei de folosință a terenului, de la data dobândirii acestuia de către reclamantă (19 mai 2011) și până la data lăsării efective a terenului revendicat în deplină proprietate și liniștită posesie; obligarea pârâților la achitarea către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta pricină. În motivarea acțiunii s-a arătat că, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 mai 2011 de către B.N.P.A. D., reclamanta a dobândit de la SC E. - Filiala Filipești SRL dreptul de proprietate cu privire la imobilul situat în București, Bd.

C. nr. 423A, parcela XX, sector 6, înscris în CF nr. YY (număr C.F. vechi ZZ), compus din teren în suprafața de 26.792,42 m.p. (denumit în continuare „imobilul teren"), având următoarele vecinătăți: - la Nord: SC F. SRL, SC G. SA și SC H. SRL; - la Sud: cale ferată; - la Est: lotul 2 (număr cadastral WW); - la vest: drum. În sensul prevederilor art. 565 noul C. civ., dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul teren mai sus descris rezultă și din extrasul de carte funciară pentru informare din 10 decembrie 2012, pe care l-a atașat prezentei acțiuni. Deși potrivit prevederilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 mai 2011 de către B.N.P.A.

D. transmiterea proprietății, posesiei și a folosinței a operat la data autentificării contractului, în fapt imobilul teren este deținut și folosit la data formulării prezentei acțiuni în revendicare imobiliară de către pârâta SC B. SRL, obiectul de activitate desfășurat de aceasta fiind de colectare și valorificare a deșeurilor metalice. Având în vedere ocuparea abuzivă și fără nici un temei legal a imobilului teren mai sus descris, proprietarul anterior al acestuia, respectiv SC E. - Filiala Filipești SRL, a efectuat nenumărate demersuri în vederea respectării dreptului său de proprietate de către pârâta SC B. SRL, respectiv: adresa către Garda Națională de Mediu - Comisariatul Municipiului București, adresa către Primăria sectorului 6 București, notificare prin care s-a solicitat eliberarea necondiționată a imobilului teren și luarea măsurilor de reabilitare și de aducere a acestuia la starea în care se afla anterior folosirii.

În urma adreselor efectuate, atât Garda de Mediu, cât și Primăria sectorului 6 București au procedat la aplicarea unor sancțiuni contravenționale față de pârâta SC B. SRL cu privire la activitatea desfășurată pe imobilul teren ce face obiectul prezentei acțiuni în revendicare. Întrucât niciunul dintre demersuri nu a dat rezultatele urmărite, în sensul în care pârâta SC B. SRL nu a eliberat terenul, deși nu avea niciun titlu care să îi confere dreptul de a-l deține și folosi, împotriva administratorului societar, respectiv dl. I., s-a formulat o plângere penală pentru comiterea infracțiunilor de distrugere și tulburare de posesie. În sprijinul dovedirii unei „detenții legitime" a terenului, organelor de cercetare penală le-a fost prezentat contractul de închiriere din 10 octombrie 2005, încheiat între Primăria comunei Chiajna, prin Primar și SC B. SRL.

Potrivit prevederilor contractuale, locatorul închiriază către locatar o suprafață de teren de 7.320 m.p., situată în comuna Chiajna, jud. Ilfov, parcela XX, imobil aflat în proprietatea Consiliului Local al comunei Chiajna. La o primă vedere, nu rezultă nici o legătura între terenul revendicat (București, Bd. C. nr. 423A, parcela XX, sector 6) și terenul ce face obiectul contractului de închiriere (comuna Chiajna, jud. Ilfov, parcela XX). Tocmai de aceea, în cadrul dosarului penal s-a efectuat o expertiză tehnică judiciară care, prin concluziile sale, a stabilit că SC B. SRL ocupă întreaga suprafață de teren (26,792.42 m.p.) situată în parcela XX, lotul 1, proprietatea SC E. - Filiala Filipești SRL (proprietarul anterior al imobilului teren).

Deși SC B. SRL susține că a închiriat suprafața de teren de 7.320 m.p. de teren la data de 10 octombrie 2005 de la Consiliul Local al comunei Chiajna, în realitate societatea ocupă abuziv imobilul teren proprietatea SC E. - Filiala Filipești SRL, respectiv parcela XX, lotul 1, care este identică cu suprafața cumpărată de la J.; parcela XX, lotul 1 sau o anumita suprafață din acesta nu pot face obiectul proprietății publice sau private a Consiliului Local al comunei Chiajna deoarece numărul cadastral QQ atesta proprietatea SC E. - Filiala Filipești SRL.

Demersurile privind formularea plângerii penale s-au concretizat prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București din data de 19 februarei 2009, Dosar nr. x/P/2007 care a aplicat o amendă administrativă în cuantum de 1.000 RON față de administratorul societar având în vedere că, „deși fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, aceasta aduce atingere dreptului de proprietate al părții vătămate asupra terenului în cauză". Așadar, deși în fapt pârâta SC B. SRL deține și folosește terenul proprietatea subscrisei situat în București, Bd. C. nr. 423A, parcela XX, sector 6, aceasta se prevalează de un contract de închiriere cu privire la o suprafață de teren situată în comuna Chiajna, jud. Ilfov, parcela XX, suprafață de teren care nu are nici o legătură cu imobilul teren revendicat.

Reclamanta a considerat că în cauză sunt incidente prevederile art. 563 alin. (1) noul C. civ. în sensul în care „proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o alta persoană care îl deține fără drept". Pârâții Consiliul Local al comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, comuna Chiajna prin Primarul comunei Chiajna au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora față de concluziile raportului de expertiză. De asemenea, pârâta SC B. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat tot la concluziile raportului de expertiză topografică, la contractul de închiriere din 10 octombrie 2005, dar și la poziția procesuală a reclamantei care nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză topografică.

Tribunalul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a unit cu fondul excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților chemați în judecată, potrivit încheierii pronunțate la termenul din 24 ianuarie 2014. La același termen de judecată, tribunalul a luat act de susținerile reclamantei, în sensul că cererea privind contravaloarea lipsei de folosință, nu este prematur formulată, chiar dacă nu există o hotărâre judecătorească definitivă de obligare a pârâților la lăsarea terenului dobândit în deplină proprietate și liniștită posesie către reclamantă, precum și de faptul că la efectuarea expertizei evaluatorie, încuviințată de tribunal la acest termen, pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință, urmează a fi avute în vedere două date de referință: data dobândirii terenului și respectiv, data introducerii acțiunii.

De asemenea, tribunalul a luat act și de susținerile pârâtei SC B. SRL, conform cărora aceasta nu pretinde un drept de proprietate asupra terenului reclamantei, ci doar un drept de folosință în baza unui contract de locațiune, legal încheiat în opinia acesteia. În ședința publică de la 24 ianuarie 2014, tribunalul a încuviințat proba cu expertiză evaluatorie având ca obiective stabilirea contravalorii lipsei de folosință atât de la data introducerii acțiuni, cât și de la data dobândirii terenului de către reclamantă, până la momentul efectuării raportului de expertiză, raportat la criteriul chiriei practicate pentru un teren similar, pe piața liberă, în perioada expertizată.

Raportul de expertiză evaluatorie a fost efectuat de expertul K. și depus la dosar la data de 14 martie 2014. Împotriva acestui raport de expertiză doar pârâta SC B. SRL a formulat obiecțiuni, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 21 martie 2014, instanța încuviințând în parte obiecțiunile formulate de pârâtă, constatând că, în ceea ce privește comparabilele utilizate de expert, deși au fost contestate, nu au putut fi înlăturate în cauză, întrucât pârâta nu a depus înscrisurile solicitate de instanță la dosar, din care să rezulte valori comparabile similare diferite față de cele avute în vedere de expertul care a stabilit contravaloarea lipsei de folosință.

Prin sentința civilă nr. 638 din 02 mai 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, comuna Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, comuna Chiajna prin Primarul comunei Chiajna și SC B. SRL, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta SC B. SRL să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul situat în București, Bd.

C. nr. 423 A, parcela XX, sector 6, având număr cadastral YY (număr cadastral vechi ZZ), înscris în CF nr. YY (număr C.F. vechi ZZ) a sectorului 6 al Municipiului București, în suprafață de 26.792,42 mp. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC B. SRL la achitarea contravalorii lipsei de folosință a terenului, de la data dobândirii terenului de către reclamantă (19 mai 2011) sau de la data introducerii acțiunii (14 februarie 2013) și până la data efectuării raportului de expertiză evaluatorie (20 februarie 2014), ca neîntemeiat și a obligat pârâta SC B. SRL la plata către reclamantă a sumei de 36.308 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar pentru capătul de cerere admis – 28.808 RON, onorariu expertiză topografică – 2.500 RON și onorariu avocat redus de la 23.560 RON la 5.000 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, în esență că, esențial soluționării cauzei este faptul că expertul a identificat terenul dobândit de reclamantă printr-un contract de vânzare – cumpărare în formă autentică, că celelalte părți din dosar nu au depus nici un înscris reprezentând un titlu de proprietate translativ de drepturi, că s-a stabilit ocupația, cel puțin în fapt, a terenului proprietatea reclamantei de către pârâta SC B. SRL, care în mod constant a opus reclamantei contractul de închiriere din 10 octombrie 2005, dar al cărui obiect nu a putut fi identificat de către expert. Deși acțiunea în revendicare este exercitată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, este unanim admis că aceasta poate fi exercitată și împotriva detentorului precar care nu exercită posesie, dar care ocupă terenul revendicat, exercitând un drept de folosință pentru altul.

Tribunalul a constatat că aceasta este situația în speță așa încât, chiar dacă pârâta SC B. SRL a invocat în mod constant în apărarea ei existența contractului de închiriere, aceasta ocupă terenul reclamantei, cum rezultă din concluziile raportului de expertiză fără a avea vreun titlu, dat fiind că între obiectul contractului de închiriere și obiectul contractului de vânzare – cumpărare nu există o suprapunere din punct de vedere juridic. Doar reclamanta deține un titlu de proprietate, iar pârâții Consiliul Local al comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, comuna Chiajna prin Primarul comunei Chiajna nu au nici calitatea de posesor neproprietar și nici calitatea de detentor precar.

Întrucât terenul la care se face referire în contractul de închiriere se află pe teritoriul administrativ al comunei Chiajna, se poate constata că aceștia nu au calitate procesuală pasivă în cauză. Din probe a rezultat că pârâta SC B. SRL ocupă terenul abuziv, fără a se putea stabili o identitate între obiectul contractului de vânzare – cumpărare și obiectul contractului de închiriere, expertul arătând în mod expres că pârâții Consiliul Local al comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, comuna Chiajna prin Primarul comunei Chiajna nu deține nici un fel de acte cu privire la terenul aflat pe teritoriul administrativ al comunei Chiajna și nici nu a putut fi identificat.

În privința contractului de închiriere, locatorul este dator să pună la dispoziția locatarului exact terenul ce face obiectul contractului de închiriere despre care a arătat că se află în proprietatea Consiliului Local al comunei Chiajna, situație în care, în cauză rezultă că nu pot fi reținute apărările pârâtei cu privire la legalitatea ocupării terenului, iar acest contract nu justifică în nici un fel ocuparea terenului reclamantei. Tribunalul a reținut că, deși reclamanta a invocat ca temei juridic art. 563 noul C. civ., față de data încheierii contractului și de momentul de la care s-a pretins ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei, incidente sunt dispozițiile art. 480 C. civ.

de la 1864, iar acțiunea în revendicare a fost soluționată din perspectiva acestor dispoziții legale. În ceea ce privește lipsa de folosință pretinsă de reclamantă, tribunalul a constatat că din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar rezultă foarte clar că disensiunile cu pârâta rezultate din ocuparea terenului dobândit de reclamantă, existau și anterior încheierii contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul SC E. – Filiala Filipești reclamând ocuparea unei suprafețe de teren din terenul înstrăinat reclamantei din prezenta cauză.

Astfel, din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat încă din octombrie 2008, rezultă că pârâta SC B. SRL ocupa la acea dată întreaga suprafață de teren situată în parcela XX lotul 1, proprietatea SC E. – Filiala Filipești SRL având numărul cadastral QQ și fiind de 26792,42 mp, și că încă de la acel moment pârâta a susținut că a închiriat suprafața de 7320 mp de teren, la data de 10 octombrie 2005 de la Consiliul Local al comunei Chiajna, județul Ilfov. În realitate, societatea ocupa abuziv proprietatea SC E. – Filiala Filipești SRL, respectiv parcela XX lotul 1, identică cu suprafața cumpărată de societate de la J. Expertul L., care a efectuat acel raport de expertiză, a mai arătat că parcela XX lotul 1 nu putea face obiectul proprietății publice sau private al Consiliului Local al comunei Chiajna, județul Ilfov, deoarece numărul cadastral QQ atestă proprietatea SC E. – Filiala Filipești SRL.

Această expertiză a fost efectuată în Dosarul penal nr. x/P/2007 în care s-a pronunțat ordonanța din 19 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București și în care s-a reținut situația de fapt menționată mai sus, dar prin care s-a concluzionat că diferendele dintre părți referitoare la ocuparea acestui teren au natură pur civilă. În aceste condiții, tribunalul a considerat că reclamanta, fie nu trebuia să încheie contractul de vânzare – cumpărare, întrucât acesta nu și-a atins scopul prevăzut de lege, acela de transmitere în posesie și pașnică folosință, fie pe perioada anterioară pronunțării acestei hotărâri poate obține contravaloarea lipsei de folosință doar de la vânzător care a garantat că terenul este liber, deoarece în contract s-a prevăzut expres că pentru imobilele ce se înstrăinează nu există contracte de închiriere, comodat sau alte convenții în baza cărora terțe persoane să reclame vreun drept asupra bunurilor.

Tot în contract s-a mai prevăzut că transmiterea proprietății, posesiei și a folosinței are loc la data autentificării contractului, fără a fi necesară altă formalitate ulterioară, așa încât susținerea reclamantei potrivit căreia în fapt terenul a fost deținut și folosit de la data formulării acțiunii în revendicare de către pârâta SC B. SRL nu a fost stabilită fără echivoc decât prin această hotărâre prin care s-a stabilit ocuparea ilegală a terenului și obligația de restituire a acestuia. Prin urmare, abia de la data pronunțării prezentei hotărâre prin care pârâta SC B. SRL a fost obligată să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 26.792,42 mp se poate vorbi de o eventuală lipsă de folosință și doar după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, și pentru viitor, reclamanta poate reclama astfel de pretenții în cazul în care pârâta nu eliberează terenul proprietatea reclamantei.

Însă, pe perioada scursă între data dobândirii terenului, data introducerii acțiunii și data prezentei hotărâri, tribunalul apreciază că doar vânzătorul este răspunzător pentru lipsirea dreptului de folosință a terenului, întrucât reclamanta și-a asumat riscul dobândirii unui teren a cărui situație de fapt era incertă încă de la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare și își invocă propria culpă, pentru prejudiciul rezultat prin imposibilitatea de folosire a terenului. Prin decizia nr. 204 A din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC B. SRL, împotriva sentinței civile nr. 638 din 02 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta reclamantă SC A. SRL; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva aceleiași sentințe și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în tot acțiunea.

A fost obligată pârâta la achitarea către reclamantă a contravalorii lipsei de folosință a terenului revendicat de la data introducerii acțiunii (14 februarie 2013) și până la data efectuării raportului de expertiză evaluatoare (20 februarie 2014) în cuantum de 547.175 RON, precum și în continuare, până la data lăsării efective a terenului revendicat, în deplină proprietate și posesie a reclamantei. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței. A fost obligată apelanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în apel către apelanta reclamantă în cuantum de 6.372,5 RON. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Susținerea că nu a fost pusă în discuția părților noua încadrare juridică e eronată.

În fapt, ceea ce a efectuat instanța de fond a fost o corectă încadrare în raport de succesiunea în timp a legilor și identificarea legii aplicabile situației juridice intervenite anterior modificării prevederilor C. civ. Astfel, cererea în revendicare a fost corect încadrată sub imperiul vechilor dispoziții (art. 480 și urm. C. civ. 1864), în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., în acord cu articolul corespondent al aceleiași prevederi privind revendicarea, indicat de reclamantă a fi art. 563 noul C. civ. Curtea a considerat că, pentru a fi incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la nulitatea actelor de procedură, este necesară dovedirea unei vătămări a părții care o invocă, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

Ca atare, în raport de data producerii faptelor juridice reclamate, dar și a introducerii cererii de chemare în judecată, s-au aplicat corect în speță, prevederile de drept material și procedural anterioare modificărilor intervenite în ambele materii. Celelalte critici ale apelantei pârâte privind soluționarea capătului de cerere în revendicare, prin care se susține că nu este dovedită calitatea procesuală pasivă a pârâtei, întrucât raportul de expertiză topografică nu poate proba situația de fapt, în contra consemnării actului de vânzare-cumpărare din 19 mai 2011, privind intrarea reclamantei în posesia imobilului revendicat, au fost considerate nefondate, căci potrivit art. 201 C. proc. civ.

anterior, expertiza poate fi efectuată chiar pentru lămurirea unor împrejurări de fapt asupra cărora instanța consideră necesară consultarea specialiștilor, iar expertiza a reținut cu certitudine că terenul revendicat și dobândit de reclamantă printr-un contract de vânzare – cumpărare, este ocupat în fapt de către pârâta apelantă. Nu s-a identificat vreo suprapunere cu ceea ce pârâta a opus invocând existența contractului de închiriere din 10 octombrie 2005 al unui teren din altă locație. Pornind de la premisa reținută de către prima instanță, a dovedirii ocupării fără titlu de către pârâta B. SRL, a terenului revendicat, reclamanta susține întemeiat că are dreptul la despăgubirea pentru lipsa de folosință a imobilului.

Aceasta trebuie însă apreciată în raport de data notificării efectuate de reclamantă în calitate de proprietar, în acord cu dispozițiile art. 483 și urm. C. civ. anterior. Astfel, conform prevederilor art. 487 C. civ. anterior, elementele esențiale ale soluționării unei atare învestiri, sunt reprezentate de încetarea existenței posesiei de către pârâtă cu bună-credință din momentul efectuării notificării, realizată în speță odată cu introducerea cererii de chemare în judecată (14 februarie 2013). Nu se poate considera că demersurile anterioare ale vânzătorului imobilului, pot beneficia reclamantei-cumpărătoare, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare din 19 mai 2011 nu a consemnat existența posesiei la un terț (pârâta din prezenta cauză), considerându-se astfel că reclamanta a dobândit pe propriul risc.

Prin urmare, este corect reținută de către prima instanță, ca nefiind fondată solicitarea de la posesor a despăgubirilor anterioare dobândirii dreptului de proprietate. Cu această distincție a momentului de la care pârâta, posesor al terenului revendicat, nu mai este de bună-credință și datorează lipsa de folosință a imobilului revendicat, Curtea a constatat, prin raportare la concluziile raportului de expertiză în evaluarea proprietății imobiliare, că pârâta are obligația de achitare către reclamantă a contravalorii lipsei de folosință a terenului revendicat de la data introducerii acțiunii (14 februarie 2013) și până la data efectuării raportului de expertiză evaluatoare (20 februarie 2014) în cuantum de 547.175 RON, dar și în continuare, până la data lăsării efective a terenului revendicat, în deplină proprietate și posesie reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL, prin lichidator judiciar M. SPRL. Recursul a fost motivat în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Instanțele inferioare, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., au considerat că soluționarea cauzei pe alt temei de drept decât cel pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată reclamanta, fără a pune în discuția părților litigante acest lucru, este una legală. Astfel, soluția s-a pronunțat cu încălcarea principiului disponibilității, a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare în raport cu temeiurile de drept, dar și de fapt cu care a fost admisă cererea de revendicare formulată de reclamantă.

Motivarea hotărârii instanței de apel, cum că sancțiunea nulității intervenea doar în ipoteza în care instanța fondului încadra acțiunea reclamantei într-o altă categorie de acțiuni judiciare, este greșită în condițiile în care se recunoaște că instanța de fond nu a pus în discuție încadrarea juridică dată de aceasta cererii de chemare în judecată, iar obligația instanței, de a avea rol activ, există în orice împrejurare judiciară în care situația de drept din cererea de chemare în judecată și situația de fapt ce stă la baza acesteia este diferită de cea avută în vedere de instanță la pronunțarea hotărârii în cauză. Prin urmare, succesiunea în timp a legilor la care face trimitere instanța de apel nu are nicio legătură nici cu evoluția legislativă sau cu legea aplicabilă raportului juridic născut între părțile litigante.

Raportul juridic dintre părți s-a născut după data intrării în vigoare a noului C. civ. Ca urmare, judecata trebuia făcută doar prin raportare la o situație de fapt născută după acest moment, nu după cum instanțele inferioare, greșit, au apreciat. Vătămarea rezultă în această cauză din însăși încălcarea drepturilor și principiilor fundamentale după care se desfășoară procesul civil. A spune că încălcarea dreptului la apărare, la un proces echitabil și a principiului fundamental de drept procesual care reglementează contradictorialitatea în procesul civil nu sunt temeiuri de natură a aduce o vătămare prezumată înseamnă a lipsi de conținut aceste instituții absolute și de imediată aplicabilitate în orice cauză guvernată de procesul civil.

Hotărârea instanței de apel de a considera legală hotărârea instanței de fond, prin referirea la art. 3 din Legea nr. 71/2011, în sensul că instanța putea să încadreze juridic cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile noului C. civ. pe temeiuri corespondente vechiului C. civ. este, fără echivoc, o interpretare greșită a textului la care a făcut referire instanța, în condițiile în care art. 3 din Legea nr. 71/2011 arată tocmai că actele și faptele juridice născute sub imperiul legii vechi sunt și rămân sub incidența acesteia. Or, este evident că intimata-reclamantă, întemeindu-și acțiunea pe legea nouă, a avut în vedere raporturi juridice născute după apariția legii noi. Chiar dacă reclamanta nu ar fi avut cunoștință de dispoziții legale aplicabile, instanța nu putea schimba încadrarea juridică dată cererii de chemare în judecată, față de dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., în privința apelului formulat de reclamantă, în condițiile în care limitele de învestire ale instanței au vizat doar capătul doi de cerere, privind lipsa de folosință, nu și modul în care instanța de fond a soluționat acțiunea în revendicare. Or, prin hotărârea instanței de fond s-a stabilit situația de fapt ce a generat admiterea acțiunii în revendicare, conform expertizei topo, moment în raport cu care instanța a stabilit existența unui raport juridic dintre părțile litigante, însă până la acel moment nu s-a dovedit existența acestei situații de fapt reclamată în cauză.

Prin urmare, aceasta este situația de fapt la care trebuia să se raporteze instanța de apel, în condițiile în care nu a fost contestată de către reclamantă și în măsura în care nici în apel nu s-a dovedit un alt moment în raport cu care s-au născut raporturile juridice dintre părți. Evocarea dispozițiilor art. 483 și 487 C. civ., cu consecința desființării hotărârii instanței de fond, este rezultatul unei aplicări greșite a acestor dispoziții legale și a aplicării greșite a dispozițiilor art. 1169 C. civ., temeiuri care impuneau instanței de apel ca analiza temeiniciei hotărârii de fond să plece de la următoarele considerente: - existența raportului juridic la data sesizării instanței de judecată și până la data efectuării raportului de expertiză topografică.

Este de observat că nici reclamanta și nici instanța de apel nu au stabilit când a luat naștere acest raport juridic, prin raportare la data la care a devenit reclamanta titularul dreptului de proprietate, care este dovada existenței acestui raport juridic. Instanța de apel se bazează în pronunțarea soluției contrare hotărârii instanței de fond pe raportul de expertiză în evaluarea proprietății care cuprinde doar constatarea făcută de expert la data efectuării expertizei, nu și existența unei situații de fapt anterioare. Raportul de expertiză nu face referire decât la o cercetare de fapt necesară efectuării lucrării științifice, nu și cu privire la raporturile pretins anterioare dintre părți; - instanța de apel, deși stabilește, prin raportare la dispozițiile art. 295 C. proc.

civ., situația de fapt și existența raporturilor juridice dintre părți la data efectuării raportului de evaluare, cu toate acestea admite capătul doi de cerere, prin raportare la momentul introducerii acțiunii. În logica instanței de apel apare ca moment de naștere, dar și de dovedire a existenței raporturilor juridice dintre părți, data efectuării constatărilor de către expertul evaluator. Prin urmare, în lipsa dovezii unei situații anterioare efectuării raportului de expertiză, nu se impunea plata lipsei de folosință de la data introducerii acțiunii; - în privința acțiunii în revendicare, aceasta a căpătat autoritate de lucru judecat sub aspectul situației de fapt reținute de instanța fondului la pronunțarea hotărârii.

Capătul de cerere privind lipsa de folosință este accesoriu acțiunii în revendicare or, în măsura în care instanța de fond a stabilit o anumită situație de fapt pentru care a admis cererea în revendicare, doar această situație de fapt poate stabili debutul și întinderea dreptului de despăgubire. Prin urmare, în lipsa unei contestări a hotărârii instanței de fond, din partea reclamantei, în privința modului în care a fost soluționată cererea de revendicare și a situației de fapt ce a fost reținută de instanța de fond ca temei al admiterii cererii de revendicare, în privința reclamantei, această hotărâre și situația de fapt a dobândit caracter definitiv, iar instanța de apel nu putea să modifice această situație, nefiind învestită cu o astfel de cerere.

Toate aceste elemente fac ca hotărârea instanței de apel să fie rezultatul unei aplicări greșite a legii, fapt ce impune, în opinia recurentei, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii instanței de apel cu consecința respingerii apelului formulat de intimata-reclamantă. În termen legal, în faza procesuală a recursului, a formulat întâmpinare intimata-reclamantă SC A. SRL care a invocat excepția lipsei de interes a recursului pe capătul de cerere privind revendicarea și a solicitat respingerea pe fond a recursului.

În motivarea excepției s-a arătat că criticile recurentei privind neocuparea terenului în litigiu se referă la capătul de cerere privind acțiunea în revendicare, dar sunt lipsite de relevanță cât timp prin expertiza efectuată în cauză s-a dovedit ocuparea terenului în litigiu de către pârâtă, iar ocuparea terenului a fost recunoscută chiar de către administratorul pârâtei prin procesul-verbal din data de 04 mai 2015. Aceste critici sunt lipsite de interes de vreme ce, în cazul în care recursul ar fi admis și acțiunea în revendicare ar fi respinsă, recurenta-pârâtă nu ar putea reintra în posesia terenului revendicat, deoarece nu deține asupra sa nici un titlu.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, Înalta Curte constată că nu este vorba despre o excepție propriu-zisă de fond întrucât în recurs nu se regăsesc critici referitoare la modul de soluționare a primului capăt de cerere privind revendicarea, ci la consecințele pe care această soluție le produce asupra celui de-al doilea capăt de cerere. Prin urmare, nu va analiza distinct această apărare, ca pe o excepție, urmând a răspunde argumentelor aduse în recurs cu privire la consecințele admiterii acțiunii în revendicare. În faza procesuală a recursului au fost depuse înscrisuri noi în dovedirea folosirii cu bună-credință a terenului în litigiu de către pârâtă, anterior momentului învestirii instanței cu prezenta acțiune.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele: Primul capăt al cererii de chemare în judecată vizează revendicarea unui teren pe care reclamanta l-a dobândit la data de 19 mai 2011, dată la care pârâta deținea în posesie terenul, în temeiul contractului de închiriere încheiat la 10 octombrie 2005 cu o terță persoană. Raportul juridic dintre părți s-a născut la momentul la care reclamanta a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare, ca act translativ de proprietate, toate atributele proprietății, cu excepția posesiei, care era exercitată de către pârâtă.

Astfel cum corect a precizat prima instanță, de la data încheierii contractului și din momentul în care s-a pretins ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei, s-a născut între părțile prezentei cauze o relație socială patrimonială, al cărei obiect constă în conduita pe care trebuie să o aibă părțile, reglementată prin normele de drept civil care reglementează materia proprietății. De la data în care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, aceasta putea cere oricând pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie bunul.

De altfel, autoarea reclamantei, SC E. – Filiala Filipești SRL, a încercat recuperarea terenului de la pârâtă prin sesizarea organelor penale pentru ocuparea abuzivă a terenului, în dosarul penal nr. x/P/2007, care s-a finalizat prin ordonanța din 19 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București, în care s-a constatat, pe baza unui raport de expertiză efectuat în octombrie 2008, că pârâta SC B. SRL ocupa, la acea dată, întreaga suprafață de teren a reclamantei, constatându-se că terenul în litigiu nu putea face obiectul proprietății publice sau private a comunei Chiajna, județul Ilfov, deoarece numărul cadastral QQ atestă proprietatea SC E. – Filiala Filipești SRL.

Prin urmare, raportul juridic dedus judecății în prezenta cauză s-a născut în luna mai 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, intrată în vigoare la data de 1 octombrie 2011. Astfel cum corect a motivat instanța de apel, în temeiul art. 3 al Legii nr. 71/2011, actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Ca atare, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea art. 480 C. civ. de la 1864, iar nu a art. 563 noul C. civ., care reglementează acțiunea în revendicare.

Indicarea în cererea de chemare în judecată a temeiului de drept care reglementează acțiunea în revendicare potrivit noului C. civ. nu obligă instanța la aplicarea lui, în temeiul principiului disponibilității, instanța urmând să dea eficiență textului legal care reglementează acțiunea în revendicare în raport de normele care soluționează conflictul de legi în timp, respectiv art. 3 al Legii nr. 71/2011, text legal care nu formează obiect al recursului.

Recurenta afirmă în mod eronat că ambele instanțe de fond au schimbat temeiul juridic al cauzei, fără a-l pune în discuția părților, întrucât atât textul legal aplicat, ca și cel invocat de reclamantă, reglementează acțiunea în revendicare, iar între reglementarea existentă la momentul încheierii actelor juridice, incidentă ca urmare a aplicării normelor privind conflictul de legi în timp și cea din noua reglementare nu există diferențe în raport de care să se poată susține cu temei că există o reglementare diferită și, prin aplicarea uneia în detrimentul celeilalte, s-ar fi produs părții o vătămare. Recurenta invocă și o schimbare a situației de fapt, între cea prezentată în cererea de chemare în judecată și cea avută în vedere la pronunțarea sentinței (în raport de care consideră că succesiunea în timp a legilor nu are nici o legătură cu legea aplicabilă raportului juridic născut între părțile litigante), fără a preciza în ce constă această modificare.

De vreme ce a fost aplicată o normă care reglementa același raport juridic care face obiect de reglementare și al legii noi, în mod corect instanța de apel a considerat că nu se poate justifica existența unei vătămări, în accepțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, recurenta nu precizează în concret în ce constă vătămarea care i s-ar fi produs, însă invocă încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, adică tocmai prezumtive efecte ale unei vătămări neprecizate. Nu poate fi reținută nici critica privind încălcarea art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. datorată, în opinia recurentei, depășirii limitelor cererii de apel, sub aspectul situației de fapt.

Recurenta susține că, din moment ce apelul reclamantei a vizat exclusiv capătul doi de cerere, privind lipsa de folosință a terenului, situația de fapt stabilită de expertul topo la momentul efectuării expertizei, în fața primei instanțe, constând în ocuparea abuzivă a terenului de către pârâtă, nu a fost contestată, astfel încât numai de la acel moment s-ar fi născut între părți raporturi juridice. Înalta Curte consideră că sunt nefondate aceste susțineri întrucât, astfel cum s-a motivat anterior, raporturile juridice dintre părți nu s-au născut la momentul constatării de către expert al suprapunerii terenurilor menționate în contractul de vânzare-cumpărare și în cel de închiriere, ci s-au născut în momentul în care reclamanta a dobândit proprietatea terenului, dar nu s-a putut folosi de acesta deoarece se afla în posesia pârâtei.

Constatarea caracterului abuziv al ocupării terenului nu înseamnă nașterea raportului juridic între părți, ci constatarea, pe cale judecătorească, a justeței pretențiilor reclamantei, întemeiate tocmai pe raporturile juridice preexistente. Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu a avut loc o încălcare a principiilor rolului activ al instanței, a principiului disponibilității, a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că au fost aplicate greșit prevederile art. 483, art. 487 și art. 1169 C. civ.

Deși susține inițial că data la care reclamanta a devenit titularul dreptului de proprietate este dovada existenței raportului juridic, recurenta apreciază că, în privința acțiunii în revendicare, situația de fapt și de drept reținută de instanța de fond au intrat sub putere de lucru judecat întrucât acest capăt de cerere nu a făcut obiect al apelului formulat de reclamantă. Prin urmare, în opinia sa, în măsura în care instanța de fond a stabilit o anumită situație de fapt, pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, față de care a admis cererea în revendicare, doar această situație de fapt poate stabili debutul și întinderea dreptului la despăgubire, astfel încât instanța de apel a stabilit situația de fapt și existența raporturilor juridice dintre părți la data efectuării raportului de expertiză.

Ca atare, consideră recurenta, în mod greșit a fost admis capătul doi al cererii, prin raportare la un moment anterior acestei date, cel al introducerii acțiunii. Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că sunt nefondate întrucât instanța de apel nu a considerat că nașterea raporturilor juridice între părți a avut loc la momentul efectuării raportului de expertiză în fața primei instanțe de fond, ca urmare a constatării ocupării abuzive a terenului de către pârâtă, concluziile raportului de expertiză fiind valorificate doar sub aspectul lipsei titlului pârâtei pentru folosirea terenului. Acordarea despăgubirilor s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 483 C. civ.

care prevede că fructele pământului se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune, iar posesorul poate câștiga proprietatea fructelor doar atunci când posedă cu bună-credință, ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, astfel cum prevede art. 486 C. civ. Conform art. 487 C. civ., posesorul încetează a fi de bună-credință din moment ce viciile posesiei îi sunt cunoscute, iar acest moment este cel al introducerii prezentei acțiuni, astfel cum corect a reținut instanța de apel. Cu acest prilej pârâtei i-a fost adus la cunoștință viciul posesiei sale, respectiv faptul că nu deține un titlu valabil asupra terenului, întrucât locatorul nu este proprietarul terenului închiriat, ci o altă persoană.

Ca atare, sunt lipsite de concludență înscrisurile noi depuse în recurs prin care se dorește să se probeze posesia de bună-credință în raport de alte împrejurări decât cea a notificării viciilor posesiei prin introducerea cererii de chemare în judecată de față. Întrucât reclamanta a fost singura dintre părți care a dovedit că deține un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 mai 2011 de B.N.P.A. D. , iar pârâta deține terenul în temeiul unui contract de închiriere care privește o altă suprafață de teren, buna-credință a pârâtei, întemeiată pe existența acestui contract de închiriere, încheiat cu un terț, a încetat la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

În acest context, Înalta Curte consideră că a fost respectat și art. 1169 C. civ. care prevede că cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Ca atare, nici acest motiv de recurs nu poate determina modificarea soluției pronunțate de instanța de apel, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat. Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe pârâta SC B. SRL, prin lichidator judiciar M. SPRL, la plata sumei de 6.000 RON, către reclamanta SC A. SRL, la solicitarea acesteia, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru faza procesuală a recursului, astfel cum au fost dovedite cu chitanțele depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL prin lichidator judiciar M. SPRL împotriva deciziei nr. 204 A din 9 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe pârâta SC B. SRL, prin lichidator judiciar M. SPRL, la plata sumei de 6.000 RON, către reclamanta SC A. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 aprilie 2016.