ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 794/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 794/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 794/2016

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2013,

reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al

comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, comuna

Chiajna prin Primarul comunei Chiajna și SC B. SRL, în temeiul prevederilor

art. 563 noul C. civ., coroborat cu prevederile art. 112 și urm. C. proc. civ.,

a formulat acțiune în revendicare imobiliară, prin care a solicitat instanței

să pronunțe o hotărâre prin care să dispună următoarele:

obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită

posesie a terenului situat în București, Bd. C. nr. 423A, parcela XX, sector

6, înscris în CF nr. YY (număr C.F. vechi ZZ), compus din teren în suprafață

de 26,792.42 m.p., în starea în care se afla anterior folosirii de către aceștia,

respectiv liber de orice construcții sau plantații; obligarea pârâților

la achitarea contravalorii lipsei de folosință a terenului, de la data

dobândirii acestuia de către reclamantă (19 mai 2011) și până

la data lăsării efective a terenului revendicat în deplină proprietate

și liniștită posesie; obligarea pârâților la achitarea către

reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta pricină.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 19 mai 2011 de către B.N.P.A. D., reclamanta a dobândit de la SC E. - Filiala

Filipești SRL dreptul de proprietate cu privire la imobilul situat în București,

Bd. C. nr. 423A, parcela XX, sector 6, înscris în CF nr. YY (număr C.F. vechi

ZZ), compus din teren în suprafața de 26.792,42 m.p. (denumit în continuare

„imobilul teren"), având următoarele vecinătăți:

- la Nord: SC

F. SRL, SC G. SA și SC H. SRL;

- la Sud: cale

ferată;

- la Est: lotul

2 (număr cadastral WW);

- la vest: drum.

În sensul prevederilor

art. 565 noul C. civ., dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul

teren mai sus descris rezultă și din extrasul de carte funciară pentru

informare din 10 decembrie 2012, pe care l-a atașat prezentei acțiuni.

Deși potrivit

prevederilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 mai 2011

de către B.N.P.A. D. transmiterea proprietății, posesiei și

a folosinței a operat la data autentificării contractului, în fapt imobilul

teren este deținut și folosit la data formulării prezentei acțiuni

în revendicare imobiliară de către pârâta SC B. SRL, obiectul de activitate

desfășurat de aceasta fiind de colectare și valorificare a deșeurilor

metalice.

Având în vedere

ocuparea abuzivă și fără nici un temei legal a imobilului teren

mai sus descris, proprietarul anterior al acestuia, respectiv SC E. - Filiala Filipești

SRL, a efectuat nenumărate demersuri în vederea respectării dreptului

său de proprietate de către pârâta SC B. SRL, respectiv: adresa către

Garda Națională de Mediu - Comisariatul Municipiului București, adresa

către Primăria sectorului 6 București, notificare prin care s-a solicitat

eliberarea necondiționată a imobilului teren și luarea măsurilor

de reabilitare și de aducere a acestuia la starea în care se afla anterior

folosirii.

În urma adreselor

efectuate, atât Garda de Mediu, cât și Primăria sectorului 6 București

au procedat la aplicarea unor sancțiuni contravenționale față

de pârâta SC B. SRL cu privire la activitatea desfășurată pe imobilul

teren ce face obiectul prezentei acțiuni în revendicare.

Întrucât niciunul

dintre demersuri nu a dat rezultatele urmărite, în sensul în care pârâta SC

B. SRL nu a eliberat terenul, deși nu avea niciun titlu care să îi confere

dreptul de a-l deține și folosi, împotriva administratorului societar,

respectiv dl. I., s-a formulat o plângere penală pentru comiterea infracțiunilor

de distrugere și tulburare de posesie.

În sprijinul dovedirii

unei „detenții legitime" a terenului, organelor de cercetare penală

le-a fost prezentat contractul de închiriere din 10 octombrie 2005, încheiat între

Primăria comunei Chiajna, prin Primar și SC B. SRL. Potrivit prevederilor

contractuale, locatorul închiriază către locatar o suprafață

de teren de 7.320 m.p., situată în comuna Chiajna, jud. Ilfov, parcela XX,

imobil aflat în proprietatea Consiliului Local al comunei Chiajna.

La o primă

vedere, nu rezultă nici o legătura între terenul revendicat (București,

Bd. C. nr. 423A, parcela XX, sector 6) și terenul ce face obiectul contractului

de închiriere (comuna Chiajna, jud. Ilfov, parcela XX).

Tocmai de aceea,

în cadrul dosarului penal s-a efectuat o expertiză tehnică judiciară

care, prin concluziile sale, a stabilit că SC B. SRL ocupă întreaga suprafață

de teren (26,792.42 m.p.) situată în parcela XX, lotul 1, proprietatea SC E.

- Filiala Filipești SRL (proprietarul anterior al imobilului teren). Deși

SC B. SRL susține că a închiriat suprafața de teren de 7.320 m.p.

de teren la data de 10 octombrie 2005 de la Consiliul Local al comunei Chiajna,

în realitate societatea ocupă abuziv imobilul teren proprietatea SC E. - Filiala

Filipești SRL, respectiv parcela XX, lotul 1, care este identică cu suprafața

cumpărată de la J.; parcela XX, lotul 1 sau o anumita suprafață

din acesta nu pot face obiectul proprietății publice sau private a Consiliului

Local al comunei Chiajna deoarece numărul cadastral QQ atesta proprietatea

SC E. - Filiala Filipești SRL.

Demersurile privind

formularea plângerii penale s-au concretizat prin Ordonanța Parchetului de

pe lângă Judecătoria sectorului 6 București din data de 19

februarei 2009, Dosar nr. x/P/2007 care a aplicat o amendă administrativă

în cuantum de 1.000 RON față de administratorul societar având în vedere

că, „deși fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni,

aceasta aduce atingere dreptului de proprietate al părții vătămate

asupra terenului în cauză".

Așadar, deși

în fapt pârâta SC B. SRL deține și folosește terenul proprietatea

subscrisei situat în București, Bd. C. nr. 423A, parcela XX, sector 6, aceasta

se prevalează de un contract de închiriere cu privire la o suprafață

de teren situată în comuna Chiajna, jud. Ilfov, parcela XX, suprafață

de teren care nu are nici o legătură cu imobilul teren revendicat.

Reclamanta a considerat

că în cauză sunt incidente prevederile art. 563 alin. (1) noul C. civ.

în sensul în care „proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor

sau de la o alta persoană care îl deține fără drept".

Pârâții Consiliul

Local al comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna,

comuna Chiajna prin Primarul comunei Chiajna au invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive a acestora față de concluziile raportului de expertiză.

De asemenea, pârâta

SC B. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,

raportat tot la concluziile raportului de expertiză topografică, la contractul

de închiriere din 10 octombrie 2005, dar și la poziția procesuală

a reclamantei care nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză topografică.

Tribunalul, în

temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a unit cu fondul excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâților chemați în judecată,

potrivit încheierii pronunțate la termenul din 24 ianuarie 2014.

La același

termen de judecată, tribunalul a luat act de susținerile reclamantei,

în sensul că cererea privind contravaloarea lipsei de folosință,

nu este prematur formulată, chiar dacă nu există o hotărâre

judecătorească definitivă de obligare a pârâților la lăsarea

terenului dobândit în deplină proprietate și liniștită posesie

către reclamantă, precum și de faptul că la efectuarea expertizei

evaluatorie, încuviințată de tribunal la acest termen, pentru stabilirea

contravalorii lipsei de folosință, urmează a fi avute în vedere două

date de referință: data dobândirii terenului și respectiv, data introducerii

acțiunii.

De asemenea, tribunalul

a luat act și de susținerile pârâtei SC B. SRL, conform cărora aceasta

nu pretinde un drept de proprietate asupra terenului reclamantei, ci doar un drept

de folosință în baza unui contract de locațiune, legal încheiat în

opinia acesteia.

În ședința

publică de la 24 ianuarie 2014, tribunalul a încuviințat proba cu expertiză

evaluatorie având ca obiective stabilirea contravalorii lipsei de folosință

atât de la data introducerii acțiuni, cât și de la data dobândirii terenului

de către reclamantă, până la momentul efectuării raportului

de expertiză, raportat la criteriul chiriei practicate pentru un teren similar,

pe piața liberă, în perioada expertizată.

Raportul de expertiză

evaluatorie a fost efectuat de expertul K. și depus la dosar la data de 14

martie 2014.

Împotriva acestui

raport de expertiză doar pârâta SC B. SRL a formulat obiecțiuni, așa

cum rezultă din încheierea de ședință din data de 21 martie

2014, instanța încuviințând în parte obiecțiunile formulate de pârâtă,

constatând că, în ceea ce privește comparabilele utilizate de expert,

deși au fost contestate, nu au putut fi înlăturate în cauză, întrucât

pârâta nu a depus înscrisurile solicitate de instanță la dosar, din care

să rezulte valori comparabile similare diferite față de cele avute

în vedere de expertul care a stabilit contravaloarea lipsei de folosință.

Prin sentința

civilă nr. 638 din 02 mai 2014, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâților Consiliul Local al comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna

prin Primarul comunei Chiajna, comuna Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, a respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind

introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă,

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC

B. SRL. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în

contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei Chiajna, Primăria

comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, comuna Chiajna prin Primarul comunei

Chiajna și SC B. SRL, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta SC

B. SRL să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită

posesie, terenul situat în București, Bd. C. nr. 423 A, parcela XX, sector

6, având număr cadastral YY (număr cadastral vechi ZZ), înscris în CF

nr. YY (număr C.F. vechi ZZ) a sectorului 6 al Municipiului București,

în suprafață de 26.792,42 mp. A respins capătul de cerere privind

obligarea pârâtei SC B. SRL la achitarea contravalorii lipsei de folosință

a terenului, de la data dobândirii terenului de către reclamantă (19

mai 2011) sau de la data introducerii acțiunii (14 februarie 2013) și

până la data efectuării raportului de expertiză evaluatorie (20

februarie 2014), ca neîntemeiat și a obligat pârâta SC B. SRL la plata către

reclamantă a sumei de 36.308 RON cheltuieli de judecată, reprezentând

taxa judiciară de timbru și timbru judiciar pentru capătul de cerere

admis – 28.808 RON, onorariu expertiză topografică – 2.500 RON și

onorariu avocat redus de la 23.560 RON la 5.000 RON.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut, în esență că,

esențial soluționării cauzei este faptul că expertul a identificat

terenul dobândit de reclamantă printr-un contract de vânzare – cumpărare

în formă autentică, că celelalte părți din dosar nu au

depus nici un înscris reprezentând un titlu de proprietate translativ de drepturi,

că s-a stabilit ocupația, cel puțin în fapt, a terenului proprietatea

reclamantei de către pârâta SC B. SRL, care în mod constant a opus reclamantei

contractul de închiriere din 10 octombrie 2005, dar al cărui obiect nu a putut

fi identificat de către expert.

Deși acțiunea

în revendicare este exercitată de proprietarul neposesor împotriva posesorului

neproprietar, este unanim admis că aceasta poate fi exercitată și

împotriva detentorului precar care nu exercită posesie, dar care ocupă

terenul revendicat, exercitând un drept de folosință pentru altul.

Tribunalul a constatat

că aceasta este situația în speță așa încât, chiar dacă

pârâta SC B. SRL a invocat în mod constant în apărarea ei existența contractului

de închiriere, aceasta ocupă terenul reclamantei, cum rezultă din concluziile

raportului de expertiză fără a avea vreun titlu, dat fiind că

între obiectul contractului de închiriere și obiectul contractului de vânzare

– cumpărare nu există o suprapunere din punct de vedere juridic.

Doar reclamanta

deține un titlu de proprietate, iar pârâții Consiliul Local al comunei

Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul comunei Chiajna, comuna Chiajna

prin Primarul comunei Chiajna nu au nici calitatea de posesor neproprietar și

nici calitatea de detentor precar. Întrucât terenul la care se face referire în

contractul de închiriere se află pe teritoriul administrativ al comunei Chiajna,

se poate constata că aceștia nu au calitate procesuală pasivă

în cauză.

Din probe a rezultat

că pârâta SC B. SRL ocupă terenul abuziv, fără a se putea stabili

o identitate între obiectul contractului de vânzare – cumpărare și obiectul

contractului de închiriere, expertul arătând în mod expres că pârâții

Consiliul Local al comunei Chiajna, Primăria comunei Chiajna prin Primarul

comunei Chiajna, comuna Chiajna prin Primarul comunei Chiajna nu deține nici

un fel de acte cu privire la terenul aflat pe teritoriul administrativ al comunei

Chiajna și nici nu a putut fi identificat.

În privința

contractului de închiriere, locatorul este dator să pună la dispoziția

locatarului exact terenul ce face obiectul contractului de închiriere despre care

a arătat că se află în proprietatea Consiliului Local al comunei

Chiajna, situație în care, în cauză rezultă că nu pot fi reținute

apărările pârâtei cu privire la legalitatea ocupării terenului, iar

acest contract nu justifică în nici un fel ocuparea terenului reclamantei.

Tribunalul a reținut

că, deși reclamanta a invocat ca temei juridic art. 563 noul C. civ.,

față de data încheierii contractului și de momentul de la care s-a

pretins ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei, incidente sunt

dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, iar acțiunea în revendicare

a fost soluționată din perspectiva acestor dispoziții legale.

În ceea ce privește

lipsa de folosință pretinsă de reclamantă, tribunalul a constatat

că din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar rezultă foarte

clar că disensiunile cu pârâta rezultate din ocuparea terenului dobândit de

reclamantă, existau și anterior încheierii contractului de vânzare – cumpărare,

vânzătorul SC E. – Filiala Filipești reclamând ocuparea unei suprafețe

de teren din terenul înstrăinat reclamantei din prezenta cauză.

Astfel, din raportul

de expertiză tehnică judiciară efectuat încă din octombrie 2008,

rezultă că pârâta SC B. SRL ocupa la acea dată întreaga suprafață

de teren situată în parcela XX lotul 1, proprietatea SC E. – Filiala Filipești

SRL având numărul cadastral QQ și fiind de 26792,42 mp, și că

încă de la acel moment pârâta a susținut că a închiriat suprafața

de 7320 mp de teren, la data de 10 octombrie 2005 de la Consiliul Local al comunei

Chiajna, județul Ilfov. În realitate, societatea ocupa abuziv proprietatea

SC E. – Filiala Filipești SRL, respectiv parcela XX lotul 1, identică

cu suprafața cumpărată de societate de la J.

Expertul L., care

a efectuat acel raport de expertiză, a mai arătat că parcela XX lotul

1 nu putea face obiectul proprietății publice sau private al Consiliului

Local al comunei Chiajna, județul Ilfov, deoarece numărul cadastral QQ

atestă proprietatea SC E. – Filiala Filipești SRL.

Această expertiză

a fost efectuată în Dosarul penal nr. x/P/2007 în care s-a pronunțat ordonanța

din 19 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului

6 București și în care s-a reținut situația de fapt menționată

mai sus, dar prin care s-a concluzionat că diferendele dintre părți

referitoare la ocuparea acestui teren au natură pur civilă.

În aceste condiții,

tribunalul a considerat că reclamanta, fie nu trebuia să încheie contractul

de vânzare – cumpărare, întrucât acesta nu și-a atins scopul prevăzut

de lege, acela de transmitere în posesie și pașnică folosință,

fie pe perioada anterioară pronunțării acestei hotărâri poate

obține contravaloarea lipsei de folosință doar de la vânzător

care a garantat că terenul este liber, deoarece în contract s-a prevăzut

expres că pentru imobilele ce se înstrăinează nu există contracte

de închiriere, comodat sau alte convenții în baza cărora terțe persoane

să reclame vreun drept asupra bunurilor.

Tot în contract

s-a mai prevăzut că transmiterea proprietății, posesiei și

a folosinței are loc la data autentificării contractului, fără

a fi necesară altă formalitate ulterioară, așa încât susținerea

reclamantei potrivit căreia în fapt terenul a fost deținut și folosit

de la data formulării acțiunii în revendicare de către pârâta SC

B. SRL nu a fost stabilită fără echivoc decât prin această hotărâre

prin care s-a stabilit ocuparea ilegală a terenului și obligația

de restituire a acestuia.

Prin urmare, abia

de la data pronunțării prezentei hotărâre prin care pârâta SC B.

SRL a fost obligată să lase reclamantei, în deplină proprietate și

liniștită posesie, terenul în suprafață de 26.792,42 mp se poate

vorbi de o eventuală lipsă de folosință și doar după

rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, și

pentru viitor, reclamanta poate reclama astfel de pretenții în cazul în care

pârâta nu eliberează terenul proprietatea reclamantei.

Însă, pe

perioada scursă între data dobândirii terenului, data introducerii acțiunii

și data prezentei hotărâri, tribunalul apreciază că doar vânzătorul

este răspunzător pentru lipsirea dreptului de folosință a terenului,

întrucât reclamanta și-a asumat riscul dobândirii unui teren a cărui situație

de fapt era incertă încă de la data încheierii contractului de vânzare

– cumpărare și își invocă propria culpă, pentru prejudiciul

rezultat prin imposibilitatea de folosire a terenului.

Prin decizia

nr. 204 A din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâta SC B. SRL, împotriva

sentinței civile nr. 638 din 02 mai 2014 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta reclamantă

SC A. SRL; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva

aceleiași sentințe și a schimbat în parte sentința apelată,

în sensul că a admis în tot acțiunea. A fost obligată pârâta la achitarea

către reclamantă a contravalorii lipsei de folosință a terenului

revendicat de la data introducerii acțiunii (14 februarie 2013) și până

la data efectuării raportului de expertiză evaluatoare (20 februarie 2014)

în cuantum de 547.175 RON, precum și în continuare, până la data lăsării

efective a terenului revendicat, în deplină proprietate și posesie a reclamantei.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței. A fost obligată

apelanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în apel către

apelanta reclamantă în cuantum de 6.372,5 RON.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Susținerea

că nu a fost pusă în discuția părților noua încadrare juridică

e eronată. În fapt, ceea ce a efectuat instanța de fond a fost o corectă

încadrare în raport de succesiunea în timp a legilor și identificarea legii

aplicabile situației juridice intervenite anterior modificării prevederilor

C. civ. Astfel, cererea în revendicare a fost corect încadrată sub imperiul

vechilor dispoziții (art. 480 și urm. C. civ. 1864), în conformitate cu

prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C.

civ., în acord cu articolul corespondent al aceleiași prevederi privind revendicarea,

indicat de reclamantă a fi art. 563 noul C. civ.

Curtea a considerat

că, pentru a fi incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

referitoare la nulitatea actelor de procedură, este necesară dovedirea

unei vătămări a părții care o invocă, ceea ce nu s-a

dovedit în cauză. Ca atare, în raport de data producerii faptelor juridice

reclamate, dar și a introducerii cererii de chemare în judecată, s-au

aplicat corect în speță, prevederile de drept material și procedural

anterioare modificărilor intervenite în ambele materii.

Celelalte critici

ale apelantei pârâte privind soluționarea capătului de cerere în revendicare,

prin care se susține că nu este dovedită calitatea procesuală

pasivă a pârâtei, întrucât raportul de expertiză topografică nu poate

proba situația de fapt, în contra consemnării actului de vânzare-cumpărare

din 19 mai 2011, privind intrarea reclamantei în posesia imobilului revendicat,

au fost considerate nefondate, căci potrivit art. 201 C. proc. civ. anterior,

expertiza poate fi efectuată chiar pentru lămurirea unor împrejurări

de fapt asupra cărora instanța consideră necesară consultarea

specialiștilor, iar expertiza a reținut cu certitudine că terenul

revendicat și dobândit de reclamantă printr-un contract de vânzare – cumpărare,

este ocupat în fapt de către pârâta apelantă. Nu s-a identificat vreo

suprapunere cu ceea ce pârâta a opus invocând existența contractului de închiriere

din 10 octombrie 2005 al unui teren din altă locație.

Pornind de la

premisa reținută de către prima instanță, a dovedirii ocupării

fără titlu de către pârâta B. SRL, a terenului revendicat, reclamanta

susține întemeiat că are dreptul la despăgubirea pentru lipsa de

folosință a imobilului.

Aceasta trebuie

însă apreciată în raport de data notificării efectuate de reclamantă

în calitate de proprietar, în acord cu dispozițiile art. 483 și urm. C.

civ. anterior.

Astfel, conform

prevederilor art. 487 C. civ. anterior, elementele esențiale ale soluționării

unei atare învestiri, sunt reprezentate de încetarea existenței posesiei de

către pârâtă cu bună-credință din momentul efectuării

notificării, realizată în speță odată cu introducerea cererii

de chemare în judecată (14 februarie 2013).

Nu se poate considera

că demersurile anterioare ale vânzătorului imobilului, pot beneficia reclamantei-cumpărătoare,

câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare din 19 mai 2011 nu a consemnat

existența posesiei la un terț (pârâta din prezenta cauză), considerându-se

astfel că reclamanta a dobândit pe propriul risc. Prin urmare, este corect

reținută de către prima instanță, ca nefiind fondată

solicitarea de la posesor a despăgubirilor anterioare dobândirii dreptului

de proprietate.

Cu această

distincție a momentului de la care pârâta, posesor al terenului revendicat,

nu mai este de bună-credință și datorează lipsa de folosință

a imobilului revendicat, Curtea a constatat, prin raportare la concluziile raportului

de expertiză în evaluarea proprietății imobiliare, că pârâta

are obligația de achitare către reclamantă a contravalorii lipsei

de folosință a terenului revendicat de la data introducerii acțiunii

(14 februarie 2013) și până la data efectuării raportului de expertiză

evaluatoare (20 februarie 2014) în cuantum de 547.175 RON, dar și în continuare,

până la data lăsării efective a terenului revendicat, în deplină

proprietate și posesie reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

pârâta SC B. SRL, prin lichidator judiciar M.

SPRL.

Recursul a fost

motivat în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Instanțele

inferioare, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6)

C. proc. civ., au considerat că soluționarea cauzei pe alt temei de drept

decât cel pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată reclamanta,

fără a pune în discuția părților litigante acest lucru,

este una legală. Astfel, soluția s-a pronunțat cu încălcarea

principiului disponibilității, a principiului contradictorialității

și a dreptului la apărare în raport cu temeiurile de drept, dar și

de fapt cu care a fost admisă cererea de revendicare formulată de reclamantă.

Motivarea hotărârii

instanței de apel, cum că sancțiunea nulității intervenea

doar în ipoteza în care instanța fondului încadra acțiunea reclamantei

într-o altă categorie de acțiuni judiciare, este greșită în

condițiile în care se recunoaște că instanța de fond nu a pus

în discuție încadrarea juridică dată de aceasta cererii de chemare

în judecată, iar obligația instanței, de a avea rol activ, există

în orice împrejurare judiciară în care situația de drept din cererea de

chemare în judecată și situația de fapt ce stă la baza acesteia

este diferită de cea avută în vedere de instanță la pronunțarea

hotărârii în cauză. Prin urmare, succesiunea în timp a legilor la care

face trimitere instanța de apel nu are nicio legătură nici cu evoluția

legislativă sau cu legea aplicabilă raportului juridic născut între

părțile litigante.

Raportul juridic

dintre părți s-a născut după data intrării în vigoare a

noului C. civ. Ca urmare, judecata trebuia făcută doar prin raportare

la o situație de fapt născută după acest moment, nu după

cum instanțele inferioare, greșit, au apreciat.

Vătămarea

rezultă în această cauză din însăși încălcarea drepturilor

și principiilor fundamentale după care se desfășoară procesul

civil. A spune că încălcarea dreptului la apărare, la un proces echitabil

și a principiului fundamental de drept procesual care reglementează contradictorialitatea

în procesul civil nu sunt temeiuri de natură a aduce o vătămare prezumată

înseamnă a lipsi de conținut aceste instituții absolute și de

imediată aplicabilitate în orice cauză guvernată de procesul civil.

Hotărârea

instanței de apel de a considera legală hotărârea instanței

de fond, prin referirea la art. 3 din Legea nr. 71/2011, în sensul că instanța

putea să încadreze juridic cererea de chemare în judecată întemeiată

pe dispozițiile noului C. civ. pe temeiuri corespondente vechiului C. civ.

este, fără echivoc, o interpretare greșită a textului la care

a făcut referire instanța, în condițiile în care art. 3 din Legea

nr. 71/2011 arată tocmai că actele și faptele juridice născute

sub imperiul legii vechi sunt și rămân sub incidența acesteia. Or,

este evident că intimata-reclamantă, întemeindu-și acțiunea

pe legea nouă, a avut în vedere raporturi juridice născute după apariția

legii noi. Chiar dacă reclamanta nu ar fi avut cunoștință de

dispoziții legale aplicabile, instanța nu putea schimba încadrarea juridică

dată cererii de chemare în judecată, față de dispozițiile

art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat

că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 295 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., în privința apelului

formulat de reclamantă, în condițiile în care limitele de învestire ale

instanței au vizat doar capătul doi de cerere, privind lipsa de folosință,

nu și modul în care instanța de fond a soluționat acțiunea în

revendicare. Or, prin hotărârea instanței de fond s-a stabilit situația

de fapt ce a generat admiterea acțiunii în revendicare, conform expertizei

topo, moment în raport cu care instanța a stabilit existența unui raport

juridic dintre părțile litigante, însă până la acel moment nu

s-a dovedit existența acestei situații de fapt reclamată în cauză.

Prin urmare, aceasta este situația de fapt la care trebuia să se raporteze

instanța de apel, în condițiile în care nu a fost contestată de către

reclamantă și în măsura în care nici în apel nu s-a dovedit un alt

moment în raport cu care s-au născut raporturile juridice dintre părți.

Evocarea dispozițiilor

art. 483 și 487 C. civ., cu consecința desființării hotărârii

instanței de fond, este rezultatul unei aplicări greșite a acestor

dispoziții legale și a aplicării greșite a dispozițiilor

art. 1169 C. civ., temeiuri care impuneau instanței de apel ca analiza temeiniciei

hotărârii de fond să plece de la următoarele considerente:

- existența

raportului juridic la data sesizării instanței de judecată și

până la data efectuării raportului de expertiză topografică.

Este de observat că nici reclamanta și nici instanța de apel nu au

stabilit când a luat naștere acest raport juridic, prin raportare la data la

care a devenit reclamanta titularul dreptului de proprietate, care este dovada existenței

acestui raport juridic. Instanța de apel se bazează în pronunțarea

soluției contrare hotărârii instanței de fond pe raportul de expertiză

în evaluarea proprietății care cuprinde doar constatarea făcută

de expert la data efectuării expertizei, nu și existența unei situații

de fapt anterioare. Raportul de expertiză nu face referire decât la o cercetare

de fapt necesară efectuării lucrării științifice, nu și

cu privire la raporturile pretins anterioare dintre părți;

- instanța

de apel, deși stabilește, prin raportare la dispozițiile art. 295

C. proc. civ., situația de fapt și existența raporturilor juridice

dintre părți la data efectuării raportului de evaluare, cu toate

acestea admite capătul doi de cerere, prin raportare la momentul introducerii

acțiunii. În logica instanței de apel apare ca moment de naștere,

dar și de dovedire a existenței raporturilor juridice dintre părți,

data efectuării constatărilor de către expertul evaluator. Prin urmare,

în lipsa dovezii unei situații anterioare efectuării raportului de expertiză,

nu se impunea plata lipsei de folosință de la data introducerii acțiunii;

- în privința

acțiunii în revendicare, aceasta a căpătat autoritate de lucru judecat

sub aspectul situației de fapt reținute de instanța fondului la pronunțarea

hotărârii. Capătul de cerere privind lipsa de folosință este

accesoriu acțiunii în revendicare or, în măsura în care instanța

de fond a stabilit o anumită situație de fapt pentru care a admis cererea

în revendicare, doar această situație de fapt poate stabili debutul și

întinderea dreptului de despăgubire. Prin urmare, în lipsa unei contestări

a hotărârii instanței de fond, din partea reclamantei, în privința

modului în care a fost soluționată cererea de revendicare și a situației

de fapt ce a fost reținută de instanța de fond ca temei al admiterii

cererii de revendicare, în privința reclamantei, această hotărâre

și situația de fapt a dobândit caracter definitiv, iar instanța de

apel nu putea să modifice această situație, nefiind învestită

cu o astfel de cerere.

Toate aceste elemente

fac ca hotărârea instanței de apel să fie rezultatul unei aplicări

greșite a legii, fapt ce impune, în opinia recurentei, admiterea recursului,

modificarea în tot a hotărârii instanței de apel cu consecința respingerii

apelului formulat de intimata-reclamantă.

În termen legal,

în faza procesuală a recursului, a formulat întâmpinare intimata-reclamantă

SC A. SRL care a invocat excepția lipsei de interes a recursului pe capătul

de cerere privind revendicarea și a solicitat respingerea pe fond a recursului.

În motivarea excepției s-a arătat că criticile recurentei privind

neocuparea terenului în litigiu se referă la capătul de cerere privind

acțiunea în revendicare, dar sunt lipsite de relevanță cât timp prin

expertiza efectuată în cauză s-a dovedit ocuparea terenului în litigiu

de către pârâtă, iar ocuparea terenului a fost recunoscută chiar

de către administratorul pârâtei prin procesul-verbal din data de 04 mai 2015.

Aceste critici sunt lipsite de interes de vreme ce, în cazul în care recursul ar

fi admis și acțiunea în revendicare ar fi respinsă, recurenta-pârâtă

nu ar putea reintra în posesia terenului revendicat, deoarece nu deține asupra

sa nici un titlu.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes, Înalta Curte constată că nu este vorba

despre o excepție propriu-zisă de fond întrucât în recurs nu se regăsesc

critici referitoare la modul de soluționare a primului capăt de cerere

privind revendicarea, ci la consecințele pe care această soluție

le produce asupra celui de-al doilea capăt de cerere. Prin urmare, nu va analiza

distinct această apărare, ca pe o excepție, urmând a răspunde

argumentelor aduse în recurs cu privire la consecințele admiterii acțiunii

în revendicare.

În faza procesuală

a recursului au fost depuse înscrisuri noi în dovedirea folosirii cu bună-credință

a terenului în litigiu de către pârâtă, anterior momentului învestirii

instanței cu prezenta acțiune.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele:

Primul capăt

al cererii de chemare în judecată vizează revendicarea unui teren pe care

reclamanta l-a dobândit la data de 19 mai 2011, dată la care pârâta deținea

în posesie terenul, în temeiul contractului de închiriere încheiat la 10 octombrie

2005 cu o terță persoană.

Raportul juridic

dintre părți s-a născut la momentul la care reclamanta a dobândit,

prin contractul de vânzare-cumpărare, ca act translativ de proprietate, toate

atributele proprietății, cu excepția posesiei, care era exercitată

de către pârâtă.

Astfel cum corect

a precizat prima instanță, de la data încheierii contractului și

din momentul în care s-a pretins ocuparea abuzivă a terenului proprietatea

reclamantei, s-a născut între părțile prezentei cauze o relație

socială patrimonială, al cărei obiect constă în conduita pe

care trebuie să o aibă părțile, reglementată prin normele

de drept civil care reglementează materia proprietății.

De la data în

care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, aceasta

putea cere oricând pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie bunul.

De altfel, autoarea

reclamantei, SC E. – Filiala Filipești SRL, a încercat recuperarea terenului

de la pârâtă prin sesizarea organelor penale pentru ocuparea abuzivă a

terenului, în dosarul penal nr. x/P/2007, care s-a finalizat prin ordonanța

din 19 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului

6 București, în care s-a constatat, pe baza unui raport de expertiză efectuat

în octombrie 2008, că pârâta SC B. SRL ocupa, la acea dată, întreaga suprafață

de teren a reclamantei, constatându-se că terenul în litigiu nu putea face

obiectul proprietății publice sau private a comunei Chiajna, județul

Ilfov, deoarece numărul cadastral QQ atestă proprietatea SC E. – Filiala

Filipești SRL.

Prin urmare, raportul

juridic dedus judecății în prezenta cauză s-a născut în luna

mai 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., adoptat prin Legea

nr.

287

din 17 iulie 2009, intrată în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Astfel cum corect

a motivat instanța de apel, în temeiul art. 3 al Legii nr. 71/2011, actele

și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse

înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât

cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a

săvârșirii ori producerii lor.

Ca atare, în mod

corect prima instanță a făcut aplicarea art. 480 C. civ. de la 1864,

iar nu a art. 563 noul C. civ., care reglementează acțiunea în revendicare.

Indicarea în cererea

de chemare în judecată a temeiului de drept care reglementează acțiunea

în revendicare potrivit noului C. civ. nu obligă instanța la aplicarea

lui, în temeiul principiului disponibilității, instanța urmând să

dea eficiență textului legal care reglementează acțiunea în

revendicare în raport de normele care soluționează conflictul de legi

în timp, respectiv art. 3 al Legii nr. 71/2011, text legal care nu formează

obiect al recursului.

Recurenta afirmă

în mod eronat că ambele instanțe de fond au schimbat temeiul juridic al

cauzei, fără a-l pune în discuția părților, întrucât atât

textul legal aplicat, ca și cel invocat de reclamantă, reglementează

acțiunea în revendicare, iar între reglementarea existentă la momentul

încheierii actelor juridice, incidentă ca urmare a aplicării normelor

privind conflictul de legi în timp și cea din noua reglementare nu există

diferențe în raport de care să se poată susține cu temei că

există o reglementare diferită și, prin aplicarea uneia în detrimentul

celeilalte, s-ar fi produs părții o vătămare.

Recurenta invocă

și o schimbare a situației de fapt, între cea prezentată în cererea

de chemare în judecată și cea avută în vedere la pronunțarea

sentinței (în raport de care consideră că succesiunea în timp a legilor

nu are nici o legătură cu legea aplicabilă raportului juridic născut

între părțile litigante), fără a preciza în ce constă această

modificare.

De vreme ce a

fost aplicată o normă care reglementa același raport juridic care

face obiect de reglementare și al legii noi, în mod corect instanța de

apel a considerat că nu se poate justifica existența unei vătămări,

în accepțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, recurenta nu precizează

în concret în ce constă vătămarea care i s-ar fi produs, însă

invocă încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, adică

tocmai prezumtive efecte ale unei vătămări neprecizate.

Nu poate fi reținută

nici critica privind încălcarea art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. datorată,

în opinia recurentei, depășirii limitelor cererii de apel, sub aspectul

situației de fapt.

Recurenta susține

că, din moment ce apelul reclamantei a vizat exclusiv capătul doi de cerere,

privind lipsa de folosință a terenului, situația de fapt stabilită

de expertul topo la momentul efectuării expertizei, în fața primei instanțe,

constând în ocuparea abuzivă a terenului de către pârâtă, nu a fost

contestată, astfel încât numai de la acel moment s-ar fi născut între

părți raporturi juridice.

Înalta Curte consideră

că sunt nefondate aceste susțineri întrucât, astfel cum s-a motivat anterior,

raporturile juridice dintre părți nu s-au născut la momentul constatării

de către expert al suprapunerii terenurilor menționate în contractul de

vânzare-cumpărare și în cel de închiriere, ci s-au născut în momentul

în care reclamanta a dobândit proprietatea terenului, dar nu s-a putut folosi de

acesta deoarece se afla în posesia pârâtei.

Constatarea caracterului

abuziv al ocupării terenului nu înseamnă nașterea raportului juridic

între părți, ci constatarea, pe cale judecătorească, a justeței

pretențiilor reclamantei, întemeiate tocmai pe raporturile juridice preexistente.

Pentru toate aceste

argumente, Înalta Curte consideră că nu a avut loc o încălcare a

principiilor rolului activ al instanței, a

principiului disponibilității,

a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare,

astfel încât

nu

este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține că au fost aplicate greșit prevederile

art. 483, art. 487 și art. 1169 C. civ.

Deși susține

inițial că data la care reclamanta a devenit titularul dreptului de proprietate

este dovada existenței raportului juridic, recurenta apreciază că,

în privința acțiunii în revendicare, situația de fapt și de

drept reținută de instanța de fond au intrat sub putere de lucru

judecat întrucât acest capăt de cerere nu a făcut obiect al apelului formulat

de reclamantă. Prin urmare, în opinia sa, în măsura în care instanța

de fond a stabilit o anumită situație de fapt, pe baza raportului de expertiză

efectuat în cauză, față de care a admis cererea în revendicare, doar

această situație de fapt poate stabili debutul și întinderea dreptului

la despăgubire, astfel încât instanța de apel a stabilit situația

de fapt și existența raporturilor juridice dintre părți la data

efectuării raportului de expertiză. Ca atare, consideră recurenta,

în mod greșit a fost admis capătul doi al cererii, prin raportare la un

moment anterior acestei date, cel al introducerii acțiunii.

Analizând aceste

critici, Înalta Curte constată că sunt nefondate întrucât instanța

de apel nu a considerat că nașterea raporturilor juridice între părți

a avut loc la momentul efectuării raportului de expertiză în fața

primei instanțe de fond, ca urmare a constatării ocupării abuzive

a terenului de către pârâtă, concluziile raportului de expertiză

fiind valorificate doar sub aspectul lipsei titlului pârâtei pentru folosirea terenului.

Acordarea despăgubirilor

s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 483 C. civ. care prevede că

fructele pământului se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune,

iar posesorul poate câștiga proprietatea fructelor doar atunci când posedă

cu bună-credință, ca proprietar, în puterea unui titlu translativ

de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, astfel cum prevede

art. 486 C. civ.

Conform art. 487

C. civ., posesorul încetează a fi de bună-credință din moment

ce viciile posesiei îi sunt cunoscute, iar acest moment este cel al introducerii

prezentei acțiuni, astfel cum corect a reținut instanța de apel.

Cu acest prilej pârâtei i-a fost adus la cunoștință viciul posesiei

sale, respectiv faptul că nu deține un titlu valabil asupra terenului,

întrucât locatorul nu este proprietarul terenului închiriat, ci o altă persoană.

Ca atare, sunt lipsite de concludență înscrisurile noi depuse în recurs

prin care se dorește să se probeze posesia de bună-credință

în raport de alte împrejurări decât cea a notificării viciilor posesiei

prin introducerea cererii de chemare în judecată de față.

Întrucât reclamanta

a fost singura dintre părți care a dovedit că deține un titlu

de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 19 mai 2011 de

B.N.P.A. D.

, iar pârâta deține

terenul în temeiul unui contract de închiriere care privește o altă suprafață

de teren, buna-credință a pârâtei, întemeiată pe existența acestui

contract de închiriere, încheiat cu un terț, a încetat la data introducerii

prezentei cereri de chemare în judecată.

În acest context,

Înalta Curte consideră că a fost respectat și art. 1169 C. civ. care

prevede că cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să

o dovedească.

Ca atare, nici

acest motiv de recurs nu poate determina modificarea soluției pronunțate

de instanța de apel, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Văzând prevederile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe pârâta SC B. SRL, prin lichidator

judiciar M. SPRL, la plata sumei de 6.000 RON, către reclamanta SC A. SRL,

la solicitarea acesteia, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru faza procesuală

a recursului, astfel cum au fost dovedite cu chitanțele depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC B. SRL prin lichidator judiciar M. SPRL împotriva

deciziei nr. 204 A din 9 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Obligă pe

pârâta SC B. SRL, prin lichidator judiciar M. SPRL, la plata sumei de 6.000 RON,

către reclamanta SC A. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 1 aprilie 2016.