ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2370/2015

Decizia nr. 2370/2015 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 31 martie 2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții: Municipiul București, reprezentat prin primarul general; Statul român prin B., C. și D., solicitând, în principal, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a apartamentului situat în București sector 4; să i se recunoască păstrarea calității de proprietar de la data luării fără titlu valabil a imobilului; să fie obligat primarul municipiului București la restituirea în natură a imobilului; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995; să fie obligați pârâții C. și D. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea Statului român prin B. la plata de despăgubiri la prețul pieței pentru apartament și cota indiviza de 45,99%, din părțile de folosința comună a imobilului și 51,97 mp. teren situat sub construcție, plus 80 mp neclădiți aflați în indiviziune cu ceilalți coproprietari. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d); art. 16 și art. 20 din Legea nr. 10/2001; art. 4,16,17 și 18 din Decretul nr. 224/1951; art. 480 și 481 C. civ.

La data de 3 mai 2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe intervenienta forțată E., solicitând ca hotărârea ce se va pronunța, sa-i fie opozabilă acesteia, cu motivarea că, după introducerea acțiunii principale, a aflat că soții C. și D. care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul cu contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, l-au vândut la data de 2 februarie 2007, soților F. și E. Ulterior, soții F. au divorțat, iar în urma partajului, apartamentul i-a revenit intervenientei E. Având în vedere că intervenienta E. deține în prezent apartamentul în litigiu, reclamanta a solicitat introducerea acesteia în cauză, pentru ca hotărârea ce se va pronunța să-i fie opozabilă, în drept, invocând dispozițiile art. 57 C. proc.

civ. Statul român, reprezentat de B., prin G. a Municipiului București, a invocat următoarele excepții: excepția netimbrării acțiunii; excepția inadmisibilității acțiunii; excepția lipsei de interes în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului și excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cererea prin care se solicită plata de despăgubiri la prețul pieții. Prin încheierea de ședință din 31 ianuarie 2012,Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată, excepția netimbrării acțiunii, invocată de Statul român, reprezentat de B., prin G. a Municipiului București.

Intervenienta forțată E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, prin admiterea excepțiilor invocate, și anume excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C., arătând că acțiunea reclamantei a fost introdusă și împotriva pârâtului C. care a decedat la data de 15 martie 2009, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâților să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul care face obiectul litigiului, față de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Pârâta D., a formulat cerere de chemare în garanție împotriva următoarelor instituții chemate în garanție: SC H. SA București, Primăria Municipiului București prin primarul general, Consiliul General al Municipiului București și Statul român prin B., solicitând ca, în cazul în care se va admite cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001, chemații în garanție, în calitate de vânzători, să fie obligați să o despăgubească, cu suma echivalând prețul pieței aferent acestui imobil.

Prin încheierea de ședință din 16 februarie 2012, tribunalul a unit cu fondul cauzei, excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare, lipsei de interes în promovarea acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de Statul român prin B. A unit cu fondul cauzei, excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare și lipsei calității procesuale pasive invocate de intervenienta E. Instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință invocată de către intervenienta E. și de către pârâta D., privind întreaga acțiune a reclamantei A., îndreptată împotriva pârâtului C., decedat la 15 martie 2009 și a respins pe cale de excepție, acțiunea reclamantei, îndreptată împotriva acestui pârât.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, invocată de către intervenienta E. și de către pârâta D. și a respins pe cale de excepție, această cerere a reclamantei A. Instanța a dispus citarea în cauză, în calitate de chemate în garanție a: SC H. SA, Municipiului București, reprezentat prin primarul general, Consiliului General al Municipiului București, Statului român reprezentat prin B. și a B. Analizând cu precădere excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C. și excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a constatat că sunt întemeiate și au fost admise.

Referitor la excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C., tribunalul a constatat că acesta a decedat la data de 15 martie 2009, iar acțiunea reclamantei a fost introdusă și împotriva sa, după deces, la data de 31 martie 2010. În raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acțiunii, tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință invocată de către intervenienta E. și de către pârâta D., privind întreaga acțiune a reclamantei A., îndreptată împotriva pârâtului C., decedat la 15 martie 2009 și a respins pe cale de excepție, acțiunea reclamantei, îndreptată împotriva acestui pârât.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, în sens material, privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1233/23 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că prin art. 45 alin. (5) din Legea 10/2001 s-a instituit un termen special de prescripție, potrivit căruia legiuitorul a prevăzut că: "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar termenul reglementat de art. 45 alin. (5) în prezent, a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G.

nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, astfel că s-a împlinit la data de 14 iulie 2002. Asupra constituționalității acestui text s-a pronunțat și Curtea Constituțională, reținând că legiuitorul este îndreptățit să stabilească conținutul și limitele exercitării dreptului de proprietate în temeiul art. 44 alin. (1) teza a II-a și art. 136 alin. (5) din Constituție și are drept scop evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește securitatea raporturilor juridice. Astfel, s-a reținut că instituția prescripției extinctive și termenele generale sau speciale de prescripție nu pot fi interpretate ca îngrădiri abuzive ale accesului liber la justiție, măsura limitării în timp a exercițiului unei astfel de acțiuni, fiind prevăzută de lege și necesară într-o societate democratică, în care, printre altele, trebuie să fie asigurată stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile.

Potrivit principiului “nemo censetur ignorare legem” (nimeni nu poate invoca necunoașterea legii), s-a reținut că se prezumă că reclamanta A., ca titular al dreptului de a exercita acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a avut cunoștință de reglementarea care prevedea că posibilitatea de valorificare a dreptului său este limitată de termenul de prescripție special de un an de zile. Tribunalul a constatat că reclamanta A., după împlinirea termenului de prescripție, la 31 martie 2010, a solicitat constatarea nulității acestui contract, invocând nulitatea care ar deriva din nulitatea titlului vânzătorului, prin care imobilul a fost preluat de stat, dreptul material la acțiune fiind prescris.

În consecință, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, invocată de către intervenienta E. și de către pârâta D. și s-a respins pe cale de excepție, această cerere a reclamantei A. Prin cererea de la filele 291-296 vol. I dosar, intervenienta E. a înțeles să formuleze intervenție în interesul Statului român, reprezentat prin B., în această calitate solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva acestui pârât, în principal, ca inadmisibilă cât privește al doilea capăt de cerere și, în subsidiar, ca inadmisibilă cât privește capătul de cerere subsidiar.

Prin cererea de la filele 297-301 vol. I dosar, intervenienta E. a înțeles să formuleze intervenție și în interesul Municipiului București, reprezentat prin primarul general, în această calitate solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva acestui pârât, ca inadmisibilă. Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul L. a constatat că după cumpărarea apartamentului în litigiu de către intervenienta E., podul construcției a fost demolat în totalitate, inclusiv compartimentările anterioare, accesul anterior în pod, a fost desființat, fiind realizat un nou acces de la etajul I; întrucât la inspecția de la fața locului, din data de 17 mai 2012 nu a fost prezent niciun reprezentant al SC H. SA București, a revenit cu o adresă prin care a solicitat o copie de pe planul pod - mansardă, pentru Corpul B, situat în, sectorul 4, București, pe care a anexat-o în copie.

Expertul a constatat că terenul de amplasament cotă indiviză, de sub Corpul B, în suprafață de 51,97 mp și terenul curți construcții în suprafață de 80,00 mp, în prezent sunt ocupate de către intervenienta forțată E. Referitor la situația actuală a imobilului, expertul a constatat că imobilul apartament nr. 2, parter, din Corpul B, în suprafață utilă de 75,32 mp, pivnița în suprafață utilă de = 20,56 mp, terenul de amplasament cotă indiviză, de sub corpul B, în suprafață de 51,97 mp și terenul curți construcții în suprafață de 80,00 mp, la acea dată nu erau afectate de utilități publice.

Privind valoarea de circulație a acestor imobile (teren și construcție), conform prețurilor de circulație în zonă și în funcție de Standardele Internaționale de evaluare a imobilelor, expertul a constatat că: valoarea apartamentului 2, parter, corpul B, este de 328.566 lei (la un curs de 4,4870 lei/euro, la data de 24 august 2012), rezultând 73.226 euro; valoarea terenului de amplasament, cotă indiviză de sub corpul B, în suprafață de 51,97 mp, este de 162.586 lei (la un curs de 4,4870 lei/euro, la data de 24 august 2012), rezultând 36.235 euro și valoarea terenului curți construcții intravilan, pentru corpul B, în suprafață de 80,00 mp, este de 250.276 lei (la un curs de 4,4870 lei/euro, la data de 24 august 2012), rezultând 55.778 euro.

Expertul a menționat că valoarea separată a camerei de serviciu din podul imobilului, în suprafață utilă de 9 mp, este de 28.142 lei (la un curs de 4,4870 lei/euro, la data de 24 august 2012 rezultând rotund 6.272 euro). S-a constatat că valoarea terenului în suprafață de 80 mp, curți construcții intravilan, pentru corpul B, situat în, sectorul 4, București, este de 250.276,00 lei, echivalent a 55.778 euro. La 16 octombrie 2012 reclamanta A., invocând situațiile evidențiate în timpul dezbaterilor, după introducerea acțiunii și după administrarea probelor cu înscrisuri și cu expertiza inițială, a susținut că au apărut unele aspecte neconforme cu realitatea, considerând că este în drept să formuleze o precizare și completare a acțiunii principale.

Astfel, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sectorul 4, preluat abuziv pentru neplata impozitelor, considerând că acest aspect nu a fost dovedit, imobil care a fost cumpărat de intervenientă, nu pentru necesitatea de spațiu locativ, ci, pentru a fi folosit în alte scopuri. A solicitat restituirea în natură a camerei de serviciu din podul imobilului, susținând că acest spațiu nu a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.

A solicitat și restituirea suprafeței de teren de 80 mp neconstruibil și nevândut, precum și a cotei de 1/2 din podul imobilului, care a fost comun cu apartamentul de la etaj și nu a fost vândut, așa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare încheiat între I. și J. în anul 1947. De asemenea, a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de SC H. SA cu soții C. și D., sub acest aspect invocând și adresa din 20 octombrie 2003, comunicată numitului F., din care ar rezulta că imobilul a fost preluat de Stat în proporție de 50% în baza Decretului nr. 224/1951, de la foștii proprietari K. și A., susținând că nu a cunoscut acest aspect până la data formulării acestei cereri, situație care impune, cu atât mai mult, anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Înțelegând să completeze acțiunea principală, reclamanta A. a formulat o cerere prin care a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat la 02 februarie 2007 de soții C. și D., cu soții F. și E., menționând că prin răspunsurile la întâmpinările formulate de către pârâta D. și intervenienta E., față de cuprinsul adresei din 24 octombrie 2009 emisă de Direcția Juridic, Contencios și legislație a Primăriei Municipiului București, și față de Dispoziția nr. 4033 din 07 martie 2005 a primarului general al Municipiului București, care au stat la baza încheierii contractului, nu au nicio legătură cu Dosarul nr. x/2001, formulat în baza notificării din 14 august 2001. A considerat că acele informații se referă la Dosarul nr. x/2001 conexat cu Dosarul nr. x/2003 și a invocat faptul că s-ar furniza date neconforme cu realitatea printr-un înscris oficial, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzut de art. 288 C. pen.

Tot sub forma completării acțiunii principale, prin aceeași cerere din 16 octombrie 2012, reclamanta A. a solicitat anularea actului de partaj voluntar intervenit între soții C. și D., pe de o parte și soții F. și intervenienta E., pe de altă parte, considerând că soții C. nu aveau niciun drept de proprietate cu privire la podul imobilului și la scara de acces către acesta, întrucât în contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu există nicio mențiune cu privire la pod, scara de acces ori camera de serviciu din pod, în legătură cu care intervenienta E. invocă un drept de proprietate.

Prin încheierea de ședință din 2 aprilie 2013 tribunalul a constatat că cererile de precizare de la filele 202-203 vol. II dosar, referitoare la restituirea în natură a imobilului cumpărat de chemata în garanție, la camera de serviciu din pod și la terenul de 80 mp, la revendicarea cotei de 1/2 din podul clădirii și la anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC H. SA și chiriașii-cumpărători C. și D., nu constituie modificări ale acțiunii principale ci, se circumscriu obiectului acțiunii, astfel că cererea nu se socotește modificată sub aceste aspecte.

A constatat că cererile completatoare ale acțiunii, având ca obiect: anularea contractului de vânzare-cumpărare din 2 februarie 2007 încheiat între pârâții C. și pârâții F. și E. și anularea actului de partaj voluntar intervenit între foștii soți F. și foștii soți C. constituie modificări ale acțiunii principale, făcute după prima zi de înfățișare, astfel că a respins în principiu cererea de judecare a acestora alături de acțiunea principală, apreciind că cererea de judecare a acestora alături de acțiunea principală, a fost formulată tardiv în această cauză. În aceste condiții, Tribunalul a continuat cercetarea judecătorească sub aspectul acțiunii principale cu completările menționate mai sus, care nu au fost apreciate ca fiind cereri noi, făcute după prima zi de înfățișare.

Prin sentința civilă nr. 179 din 11 februarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare, lipsei de interes în promovarea acțiunii în revendicare și lipsei calității procesuale pasive invocate de Statul român, prin B. A respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare și lipsei calității procesuale pasive invocate de intervenienta E., privind acțiunea reclamantei A. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare imobiliară, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a altei persoane, formulată de reclamanta A. împotriva intervenientei E. și a respins, ca inadmisibilă, cererea subsidiară formulată de reclamanta A. de acordare a unor despăgubiri echivalente valorii de piață a imobilului, îndreptată împotriva Statului român, reprezentat prin B. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, că, în cazul în speță, din motivarea în fapt și în drept a acțiunii, astfel cum au și fost administrate probele în cauză, reclamanta A. a înțeles să sesizeze instanța cu o acțiune în revendicare imobiliară, invocând deposedarea abuzivă din 1958,

faptul că autoritățile abilitate nu i-au rezolvat notificarea din 14 august 2001 timp de peste 9 ani de la înregistrarea cererii de restituire în natură a imobilului, în timp ce pârâții și instituțiile pârâte ar fi dispus abuziv de proprietatea sa. În aceste condiții, reclamanta a invocat "compararea titlurilor de proprietate" ale părților implicate în conflict, respectiv, contractul de vânzare cumpărare din 7 ianuarie 1950 transcris la grefa Tribunalului Ilfov, prin care soții Levarda au dobândit imobilul cu contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în favoarea foștilor chiriași C. și D., față de care au solicitat constatarea nulității, respectiv, cu lipsa titlului autorităților asupra imobilului, pe care l-ar fi preluat cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de Decretul nr. 224/1951.

În raport cu starea de fapt menționată, cu caracterul absolut al dreptului de proprietate apărat prin acțiunea în revendicare, caracterul imprescriptibil al acțiunii petitorii și faptul că autoritățile abilitate nu au rezolvat cererea reclamantei pe calea legii speciale reparatorii, tribunalul a apreciat că nu se poate reține excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, atâta timp cât reclamanta nu are la îndemână efectiv, o acțiune de realizare a dreptului pretins pe calea legii speciale, căreia autoritățile să-i fi dat curs. Față de lipsa unui răspuns rezonabil al autorităților pe calea legii speciale, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, iar din această perspectivă, s-a statuat că acțiunea trebuie rezolvată pe fondul cauzei.

Referitor la excepția lipsei de interes în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, Tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare cumpărare din 7 ianuarie 1950 transcris la grefa Tribunalului Ilfov, prin care soții Levarda au dobândit imobilul ce formează obiectul litigiului, reclamanta A. a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului deținut anterior actului de preluare pe care l-a apreciaat ca fiind abuziv. Atâta timp cât nu a fost rezolvată notificarea din 14 august 2001 prin care să se stabilească dacă actul de preluare este abuziv, iar actul administrativ și hotărârea judecătorească din 1958 nu au fost cenzurate sub acest aspect prin procedura aplicării legii speciale, iar preluarea concretă nu a fost declarată prin lege ca fiind abuzivă, reclamanta deposedată de imobil are atât dreptul, cât și interesul personal, legitim și actual pentru a promova acțiunea în revendicare.

În consecință, excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii invocată de Statul român, prin B. a fost respinsă, ca neîntemeiată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul român prin B., tribunalul a constatat că prin acte administrative și printr-o hotărâre judecătorească emise de autoritățile statului, reclamanta și soțul său au fost deposedați de bunurile ce fac obiectul revendicării de față. Aceleași autorități ale statului au vândut imobilele revendicate către foștii chiriași D. și C., care la rândul lor, le-au vândut foștilor soți F., imobilul ajungând ulterior în proprietatea exclusivă a pârâtei E., prin partajul bunurilor comune.

Fiind legat de acte de dispoziție și de administrare care au condus la situația de fapt ca imobilul revendicat (teren și construcție), să ajungă în posesia actualului deținător, Statul român prin B. are calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii de revendicare imobiliară, astfel că s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată. Aceeași excepție a lipsei calității procesuale pasive a fost invocată și de intervenienta E., privind acțiunea reclamantei A. Tribunalul a constatat că intervenienta forțată E. este actualul posesor al imobilului revendicat, că aceasta deține un titlu de proprietate privind imobilul asupra căruia reclamanta A. a invocat propriul drept de proprietate, astfel că intervenienta forțată are calitate procesuală pasivă în cauză, respingând excepția ca neîntemeiată.

Analizând acțiunea în revendicare pe fondul său, tribunalul a constatat că reclamanta A. a dovedit că prin contractul de vânzare cumpărare din 7 ianuarie 1950, împreună cu fostul soț K. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul litigiului, apartamentul situat în București sector 4 și asupra terenului aferent. Prin sentința civilă nr. 7320 din 20 decembrie 1958 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu în Dosarul nr. x/1958, s-a admis cererea formulată de Sfatul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu împotriva soților K. și A. și s-a dispus vânzarea imobilului: apartament situat în București, sector 4, compus din doua camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, pivniță și dependințe, precum și a terenului de 140 mp, pentru recuperarea sumei de 27.923 lei datorată Secțiunii Financiare pentru anii 1957-1958.

Această hotărâre judecătorească nu a fost infirmată, iar în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a fost analizată, pentru a se putea dovedi caracterul abuziv al acestui act de preluare din patrimoniul foștilor proprietari. S-a constatat că prin Decizia nr. 356 din 7 mai 1959 emisă de Sfatul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu a fost preluat imobilul conform hotărârii judecătorești citată mai sus și a fost inclus în fondul locativ administrat de I.A.L. Raională, ulterior fiind supus închirierii ca spațiu locativ.

Astfel, din probele administrate în cauză, în cadrul acțiunii de drept comun cu care a fost sesizat, tribunalul nu a putut reține o altă situație de fapt, decât că imobilul a fost preluat, pentru neplata impozitelor, conform Decretului nr. 224/1951 și a fost scos la vânzarea dispusă de Tribunalul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu prin sentința nr. 7320 din 20 decembrie 1958. Rămâne ca organele abilitate să rezolve notificarea din 14 august 2001 adresată de reclamanta A. către Primarul municipiului București, conform Legii nr. 10/2001, inclusiv instanța judecătorească sesizată în cadrul acestei proceduri speciale, să constate dacă în concret, a fost vorba despre o preluare abuzivă sau nu, obiect ce excede actualei proceduri de drept comun, în condițiile în care, reclamanta nu a înțeles să acționeze pe calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care imobilul nu a fost solicitat de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, prin care soții C. și D. au dobândit imobilul în temeiul acestui act normativ, în calitate de foști chiriași. Având în vedere și soluția de respingere ca prescrisă a cererii reclamantei A., de constatare a nulității absolute a acestui contract, tribunalul a reținut acest act juridic de transfer al dreptului de proprietate către cumpărătorii C. ca fiind un act valabil în raport cu care se poate trece la compararea titlurilor părților asupra imobilului revendicat.

În baza Autorizației de construire din 8 martie 2002 și a documentației tehnice anexă, eliberată numitului F. pentru: mansardarea imobilului, construirea unei scări de acces între etaj și mansardă, înlocuirea învelitorii din țiglă cu tablă și alte lucrări, s-au făcut aceste intervenții la imobil, în aceste condiții fiind desființate camerele de serviciu de la podul imobilului, aferente apartamentelor de la parter și de la etaj, astfel cum a constatat și expertul ing. L. prin expertiza tehnică administrată în cauză. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 februarie 2007 soții C. și D. au vândut apartamentul în litigiu, către cumpărătorii F. și E., iar în continuare, prin sentința civilă nr. 3912 din 01 mai 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București luându-se act de tranzacția părților privind bunurile comune, apartamentul fiindu-i atribuit în proprietate exclusivă intervenientei forțată E., care este actualul deținător al imobilului.

Conform Încheierii Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară sectorul 4 nr. 704570 din 05 februarie 2007, Încheierii Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară sectorul 4 nr. 190034 din 31 martie 2010 și Extraselor C.F. s-a reținut că intervenienta E. și-a întabulat dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dreptul acesteia devenind opozabil față de terți. Astfel, pârâții și intervenienta (persoane fizice și persoane juridice), chemați în judecată în cadrul acțiunii în revendicare nu pot fi învinuiți de acțiuni violente de preluare a imobilului care a constituit proprietatea reclamantei, nefiind reținută acțiunea de ocupare abuzivă a imobilului, ca și condiție pentru admiterea acțiunii în revendicare.

Cu privire la titlul reclamanta A. s-a reținut că aceasta prezintă titlul din 1950, însă, în anul 1958 a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului. Față de împrejurarea că notificarea din 14 august 2001 adresată de reclamantă către Primarul municipiului București, conform Legii nr. 10/2001 nu a fost rezolvată în cadrul acestei proceduri speciale, în sensul restituirii imobilului în natură, s-a reținut că, în ceea ce-o privește pe reclamantă nu poate fi vorba despre un drept actual, ci, numai despre posibilitatea redobândirii acestui drept.

Pe de altă parte, s-a reținut că, chiar dacă în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 se va dovedi că titlul statului nu a fost unul valabil, nu se poate ignora aspectul că imobilul a intrat în circuitul civil, iar chiriașii-cumpărători C. au dobândit în mod legal și cu bună-credință proprietatea asupra imobilului, pe care, prin actul autentic încheiat după perioada de interdicție de 10 ani, au transmis-o către soții-cumpărători F., imobilul ajungând în prezent, în proprietatea exclusivă a intervenientei E. Prin urmare, în temeiul acelorași dispoziții ale art. 480 C. civ.

și al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a reținut că se impune ocrotirea cu prioritate a dreptului de proprietate al pârâților, asigurarea stabilității și securității raporturilor juridice civile fiind unul dintre principiile de bază ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. De asemenea s-a reținut că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunea în revendicare este inadmisibilă dacă în urma analizării pe fond se aduce atingere drepturilor altei persoane.

Totodată s-a statuat că cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 au fost înlăturate prin interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 13 ianuarie 2009 care a stabilit că respingerea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, ca inadmisibilă invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001 este lovită de nulitate deoarece îngrădește accesul liber la justiție și contravine art. 6 din Convenție. Astfel, nu s-a putut reține că acțiunea în revendicare imobiliară ar fi inadmisibilă, cu motivarea că în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare pe dreptul comun, s-ar aduce atingere altui drept de proprietate, în speță, al pârâtelor C. și Griga, tribunalul apreciind că se impune rezolvarea acțiunii în revendicare pe fond, prin compararea titlurilor.

Față de aceste argumente de drept și de fapt, tribunalul a apreciat că se impune ocrotirea dreptului pârâților și al intervenientei în raport cu dreptul anterior al reclamantei, astfel că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanta A. În temeiul acelorași considerente a fost respinsă, ca neîntemeiată, și cererea de chemare în judecată a altei persoane, formulată de reclamantă împotriva intervenientei E. Tribunalul a reținut că prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 27/2011, pronunțată în cadrul recursului în interesul legii, s-a stabilit că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun sunt inadmisibile". Interpretarea dată de instanța supremă este obligatorie pentru instanțe, astfel că s-a admis excepția inadmisibilității capătului subsidiar de cerere, prin care se solicită obligarea Statului român la plata despăgubirilor și a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea subsidiară formulată de reclamantă de acordare a unor despăgubiri echivalente valorii de piață a imobilului, îndreptată împotriva Statului român, reprezentat prin B.. Pe cale de consecință,

au fost admise cererile de intervenție formulate de către intervenienta E. în favoarea Municipiului București și a Statului român și a fost respinsă, ca fiind lipsită de obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta D. împotriva instituțiilor pârâte: SC H. SA București, Municipiul București, reprezentat prin primarul general, Consiliul General al Municipiului București, Statul român reprezentat prin B. și B., nefiind îndeplinite condițiile ipotezei de răspundere civilă pentru evicțiune invocată de către pârâtă față de soluția respingerii acțiunii în revendicare, conform celor menționate mai sus.

Prin Decizia nr. 176/A din data de 31 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de intervenienta E., împotriva sentinței civile nr. 179 din 11 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți D., Municipiul București prin primarul general și Statul român prin B. și intimații chemați în garanție Consiliul General al Municipiului București, B., Municipiul București prin primarul general, SC H. SA și Statul român prin B. A admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a desființat-o în parte. A trimis spre rejudecare la Tribunalul București cererea privind soluționarea pe fond a din 14 august 2001, în contradictoriu cu Municipiul București prin primar general.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a a adopta această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Excepția privind prescrierea dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 încheiat de intimații pârâți C. și D. cu SC H. SA în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost soluționată în mod legal de către instanța de fond. Astfel, judicios a statuat instanța de fond că exercitarea demersul juridic promovat de reclamantă este circumscris termenului de prescripție special instituit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, prin derogare de la dreptul comun, „indiferent de cauza de nulitate” și de persoana care o invocă, dreptul la acțiunea în nulitatea actelor de înstrăinare „se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar termenul reglementat de art. 45 alin. (5) în prezent, a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, astfel că s-a împlinit la data de 14 iulie 2002. Contrar susținerilor apelantei reclamante, nu este permisă realizarea de distincții în interpretarea textului de lege decât în ipoteza instituirii lor de către emitentul său. Or, legiuitorul nu face nicio distincție în privința momentului la care titularul unei atari acțiuni a cunoscut că imobilul a fost înstrăinat, reglementând unitar că acțiunile în nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv sunt prescriptibile în termenul special instituit.

Ca atare, distincția la care se referă apelanta reclamantă este prohibită. Asupra constituționalității acestui text s-a pronunțat în mai multe rânduri Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 629 din 28 mai 2008 statuându-se că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea pretinsului drept nu mai este posibilă. Totodată, Curtea a reținut că „art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitare a unei stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și asigurarea stabilității și securității acestora, cu atât mai mult cu cât au ca obiect dreptul de proprietate”. În speță, reclamanta a solicitat la data de 31 martie 2010 constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, după împlinirea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul material la acțiune fiind prescris.

În ceea ce privește anularea contractului de vânzare cumpărare din 2 februarie 2007, încheiat între intimații pârâți C. și D., în calitate de vânzători și F. și E., în calitate de cumpărători și anularea actului de partaj voluntar intervenit între foștii soți Bot și foștii soți C., aceste petite au fost formulate în cadrul cererii modificatoare din data de 16 octombrie 2012, ulterior primei zile de înfățișare, care a fost la termenul din 07 septembrie 2010, când părțile au fost legal citate și au fost formulate și încuviințate probele.

Cererea depusă la data de 16 octombrie 2012 nu reprezintă o cerere de întregire a acțiunii inițiale sau o cerere precizatoare, întrucât nu are ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, ci este o evidentă cerere modificatoare a acțiunii întrucât prin intermediul ei reclamanta a urmărit să schimbe atât obiectul cererii de chemare în judecată, temeiul juridic al acesteia cât și cadrul procesual pasiv, prin introducerea unor noi capete de cerere. Întrucât norma procedurală înscrisă în art. 132 C. proc. civ. conține prevederi imperative, în mod corect prima instanță a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a modifica acțiunea, respingând cererea modificatoare ca tardiv formulată în prezentul litigiu.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriașul cumpărător, dobânditor în condițiile Legii nr. 112/1995, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un „bun” în sensul Convenției deoarece „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Instanța supremă consideră însă că „este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice”.

Prin urmare, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, prealabilă opunerii titlului pârâților, într-o acțiune în revendicare, prin care să se fi verificat nevalabilitatea titlului statului și obligarea la retrocedare, în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât să se concretizeze în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83, constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, Cauza Caracaș 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau Cauza Constandache din 11 iunie 2002). În speță, reclamanta nu a făcut dovada recunoașterii calității de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, aceasta revendicând pentru prima dată bunul în instanță, abia la data de 31 martie 2010, prin prezenta acțiune.

Pe de altă parte, intimații pârâți beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât recurentul nu a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. În această situație, titlul de proprietate al intimaților asupra imobilului în litigiu, și snume contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, s-a consolidat, ceea ce le conferă un „bun actual” în sensul Convenției. Chiar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea Raicu contra României).

Calificarea noțiunii de „bun” și aprecierea sub aspectul compatibilității dispozițiilor legii reparatorii interne în raport cu dispozițiile Convenției, prin prisma aplicării Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a determinat, ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), o practică unitară în ceea ce privește calificarea noțiunii de „bun” și a dreptului ce poate fi recunoscut reclamantului în legătură cu imobilul preluat de stat în mod abuziv, chiar și fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil.

Conform practicii unitare a instanțelor, în situația în care nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă anterioară de restituire a bunului, reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului în cadrul acțiunii în revendicare, ci are doar dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001. În argumentarea acestei soluții s-a avut în vedere că în cauza Atanasiu și alții contra României s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143). În acest context, constatarea nevalabilității titlului statului nu are relevanță în prezentul proces, deoarece, prin pierderea dreptului la restituire și la redobândirea posesiei, este lipsită de orice finalitate verificarea conformității titlului statului cu Constituția în vigoare la momentul preluării, ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

În lipsa „bunului actual” în patrimoniul reclamantei, operațiunea de comparare a titlurilor nu mai este posibilă din perspectiva Deciziei nr. 33/2008, deoarece o asemenea operațiune presupune ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamantul are un „bun” în sensul Convenției, numai în această situație impunându-se ulterior compararea cu titlul pârâților și verificarea dacă și în ce măsură, printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare, se aduce atingerea dreptului acestora de proprietate sau securității circuitului civil.

Prin urmare, dată fiind inexistența unei hotărâri judecătorești anterioare de restituire a bunului precum și soluția dată excepției privind prescrierea dreptului material la acțiune de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1996, contract ce își păstrează în atare situație valabilitatea câtă vreme excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de fond, absolută și dirimantă, ce împiedică abordarea fondului litigiului, își găsesc incidența prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, conform cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001. De altfel, reclamanta a făcut demersuri în baza Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 2422 din 14 august 2001 solicitând restituirea în natură a apartamentului în litigiu, notificare nesoluționată până în prezent.

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare era obligată ca în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. În speță, intimatul pârât Municipiul București prin primarul general nu a respectat acest termen legal, de la data primirii notificării (14 august 2001) și până la data formulării acțiunii de față trecând aproximativ 14 ani, deși termenul legal de soluționare a notificării era potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de 60 de zile, timp în care pârâtul a stat în pasivitate și nu a emis o decizie sau dispoziție motivată, conform Legii nr. 10/2001.

Absența răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului, astfel încât acest refuz poate fi cenzurat de către tribunal, în condițiile legii speciale. De altfel, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că o astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Prin urmare, instanța sesizată cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziția asupra notificării era competentă să examineze și fondul pretențiilor, administrând probele necesare și dispunând asupra restituirii în natură. Persoanei îndreptățite trebuie să i se recunoască posibilitatea de a-și valorifica în fața instanței drepturile recunoscute de lege, la fel ca și persoanele care au primit un răspuns de la unitatea notificată, neexistând nici o rațiune pentru care cele două categorii de beneficiari ai legii să fie tratate diferit.

A considera că, în situația în care persoana juridică notificată refuză să emită decizia sau dispoziția asupra notificării, instanța nu ar fi competentă să examineze și fondul cauzei, ar reprezenta un formalism nejustificat, ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și ar împiedica persoanele îndreptățite să-și valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aștepte timp nelimitat un răspuns și să fie la discreția unității notificate, care de cele mai multe ori nu este interesată să dea un răspuns favorabil. De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte. În speță, Curtea a constatat că instanța de fond a omis să analizeze și să se pronunțe asupra notificării din 14 august 2001, cu privire la drepturile cuvenite apelantei pârâte în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși această decizie a constituit unul dintre temeiurile cererii de chemare în judecată. S-a reținut că aceste aspecte nu pot fi soluționate pentru prima data, direct în apel, decât cu consecința încălcării principiului legalității cailor de atac și al dublului grad de jurisdicție, motiv pentru care, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 295 din C. proc.

civ., Curtea a admis apelul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu îndrumarea de a fi examinate toate susținerile, apărările și pretențiile apelantei reclamante prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Municipiul București prin primarul general, în calitate de unitate notificată. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului român prin B., Curtea a reținut că stabilirea calității procesuale pasive presupune stabilirea existentei unei identități intre persoana pârâtului și cel despre care se pretinde ca este obligat în raportul juridic dedus judecății.

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, al cărei obiect îl poate forma și refuzul nejustificat al persoanei juridice de a răspunde la notificare, refuz care echivalează cu o respingere a cererii de a stabili masuri reparatorii, astfel cum s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007, raportul juridic prevăzut de textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit intre persoana îndreptățita care a transmis notificarea și entitatea juridica care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa. În plan procesual civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuala activă persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.

Așadar, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin transmiterea notificării, Statul roman, B., nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi și obligații. Referitor la procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent/despăgubiri persoanelor îndreptățite, în cazul imposibilității restituirii în natura a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, acestea se stabilesc și se acorda în cadrul procedurii prevăzute în prezent de Legea nr. 165/2013, în cadrul căreia Statul roman este reprezentat prin M., procedură aflata sub controlul instanței de contencios administrativ. În ceea ce privește procedura execuțională, care intervine du