ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 71/2018

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, astfel cum a fost modificată, reclamanta A. (căsătorită B.) a chemat în judecată pe pârâții C., D., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin primar și Consiliul General al Municipiului București solicitând:

- Constatarea, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, str. A., compus din teren în suprafață de 309,79 m.p. și construcția cu S+P+M;

- Obligarea, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota din acest imobil, neînstrăinată;

- Obligarea pârâtei C. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 39,01% din imobil;

- Obligarea pârâtei D. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 36,66% din imobil;

- Nulitatea contractului de vânzare cumpărare din data de 31 martie 1997 pentru lipsa consimțământului valabil exprimat al cumpărătorului cât și a vânzătorului, contractul fiind semnat de o persoană fără procură specială;

- Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5, art. 480 - 481 C. civ. de la 1864, dispozițiile art. 44 și 46 din Constituția României.

Pârâtele C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că titlul lor de proprietate este valabil, fiind încheiat conform Legii nr. 112/1995, fiind invocată și excepția inadmisibilității și excepția prematurității cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că reclamanta nu a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1670 din 02 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. (căsătorita B.), în contradictoriu cu pârâții C., D., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, și Consiliul General al Municipiului București. S-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. A. S-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 31 martie 1997 ca neîntemeiat. S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâtele C. și D.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 29 septembrie 1948 de fostul Tribunal Ilfov, secția civilă - comercială, autorul reclamantei, E., a primit în natură imobilul situat în București, str. A., moștenit de la tatăl F., decedat la 22 august 1935, imobil înscris în cartea funciară provizorie conform procesului-verbal din 15 iulie 1940 încheiat de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București.

La data de 02 martie 1977 Comitetul Executiv al fostului C.P.M.B. a emis decizia administrativă nr. 334 prin care, în baza Decretului nr. 223/1974, a preluat în proprietatea statului imobilul situat în str. A., compus din subsol, parter și mansardă, fost proprietatea lui E., începând cu data de 06 decembrie 1974, pe aceeași dată fiind trecut "fără plată" în proprietatea statului terenul aferent imobilului în suprafață de 309,79 m.p.

Pentru a stabili valabilitatea titlului statului, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care introduc trei criterii în funcție de care se analizează caracterul titlului statului, respectiv compatibilitatea acestuia cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării. Din această perspectivă, tribunalul a reținut că întregul imobil a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, ca urmare a părăsirii țării de către autorul reclamantei.

Acest decret este contrar prevederilor art. 12 din Constituția Republicii Socialiste Române de la 1965 (în vigoare la data adoptării actului), întrucât singura modalitate de trecere a unui bun în proprietatea statului era exproprierea pentru cauză de utilitate publică și cu prealabilă și justă despăgubire. Or, bunul a fost trecut în patrimoniul statului, ca o sancțiune pentru faptul că proprietarul și-a stabilit domiciliul în străinătate. De asemenea, acest decret încalcă și prevederile art. 36 din Constituție, care statua că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, fără a condiționa această ocrotire de domiciliul titularului.

Dreptul de proprietate era consacrat la data preluării și de art. 481 C. civ. de la 1864, care prevedea că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", în cauză preluarea nefiind realizată pentru motive de utilitate publică și nici cu acordarea unei despăgubiri echitabile și juste.

Decretul nr. 223/1974 încălca și dispozițiile tratatelor internaționale la care România era parte, respectiv art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care ocrotea același drept de proprietate și care instituie ca singur caz de lipsire de proprietate exproprierea pentru utilitate publică, în schimbul unei proporționale despăgubiri.

Față de aceste aspecte, având în vedere că actul normativ care a stat la baza preluării bunului imobil încălca dispozițiile interne, constituționale și legale, precum și pe cele internaționale în vigoare la data preluării, tribunalul a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.

În privința cererii de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 31 martie 1997, încheiat între C.G.M.B. - D.P.I. - D.A.F.I., în calitate de vânzător și G., în calitate de cumpărător, tribunalul a constatat că se invocă drept cauză de nulitate absolută lipsa totală a consimțământului determinată de lipsa mandatului acordat de cumpărătoare semnatarului contractului, H.

Potrivit art. 948 pct. 2 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză față de data încheierii contractului și prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, o condiție esențială pentru încheierea actului juridic civil este existența consimțământului valabil al părții ce se obligă, astfel că lipsa totală a consimțământului atrage nulitatea absolută a actului.

Or, tribunalul a constatat că prin procura autentificată din 19 martie 1997 de B.N.P. I., cumpărătoarea G. l-a împuternicit pe H. să îndeplinească toate formalitățile necesare pentru a cumpăra apartamentul mansardă situat în București, str. A. În același timp, în cuprinsul procurii a fost menționat expres dreptul mandatarului de a semna contractul de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții, constatând că la dosar au fost depuse atât cererea de cumpărare a apartamentului, formulată la 10 martie 1997 chiar de chiriașa G., cât și procura autentificată de notar prin care aceasta îl mandata pe H. să semneze în numele său contractul de vânzare-cumpărare, tribunalul a constat că a existat consimțământul chiriașei cumpărătoare pentru încheierea actului juridic a cărui nulitate se invocă. În consecință, atât timp cât procura autentificată de notarul public nu a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a constatat că a existat consimțământul cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind astfel neîntemeiată cererea de constatare a nulității contractului care a fost respinsă.

În ceea ce privește cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele C. și D., tribunalul a constatat că reclamanta a invocat, ca și temei juridic al cererii de chemare în judecată, prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, aceasta urmărind în prezentul litigiu compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri în vederea stabilirii dreptului preferabil. Astfel, tribunalul a constatat că în prezenta cauză atât reclamanta, cât și pârâtele se prevalează de titluri de proprietate.

Astfel, reclamanta invocă actul de partaj voluntar autentificat din 29 septembrie 1948 de fostul Tribunal Ilfov, secția civilă - comercială, prin care autorul său, E., care și-a schimbat numele în B. pe cale administrativă cu aprobarea Ministerului Justiției din Olanda, a dobândit imobilul situat în București, str. A. Reclamanta este unica moștenitoare a fostului proprietar, în calitate de soție supraviețuitoare, conform certificatului eliberat la 10 aprilie 2008 de notar J. din Saint Amand Montrond - Franța.

La rândul său, pârâta C. se prevalează de contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 31 martie 1997, încheiat de autoarea sa, G., a cărei unică moștenitoare este conform certificatului de moștenitor din 29 mai 2003 eliberat de B.N.P. I., iar pârâta D. se prevalează de contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997.

Totodată, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în domeniul de aplicare al acestei legi cu caracter special. Ca urmare, tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare a unui bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 are un regim juridic parțial derogator față de cea clasică. Astfel, în compararea titlurilor părților, trebuie să se țină seama și de dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, de decizia nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat, în drept, cererea pe prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, având în vedere că instanța nu este ținută de textul de lege indicat de parte, ci trebuie să țină cont de totalitatea normelor aplicabile situației de fapt litigioase.

Astfel, tribunalul a constatat că în acțiunea în revendicare trebuie să se țină cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia, și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Examinând art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că semnificația textului legal este aceea de consolidare, de întărire a titlului cumpărătorului de bună-credință, care devine preferabil față de cel al proprietarului inițial, chiar dacă provine de la statul neproprietar. O altă interpretare a acestui text de lege, în sensul că el nu influențează în nici un fel acțiunea în revendicare, l-ar goli complet de conținut, având în vedere că în toate cazurile titlurile reclamanților ar fi preferabile față de cele ale pârâților - cumpărători dacă nu s-ar ține seama și de buna-credință a acestora. Or, intenția legiuitorului a fost tocmai aceea de a da o valoare mai puternică bunei-credințe decât în dreptul comun și, totodată, de a asigura și stabilitatea circuitului juridic.

Astfel, în situația bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 bunei-credințe i s-a acordat semnificația arătată mai sus. Potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Or, prin Legea nr. 10/2001 s-au stabilit anumite limite ale exercitării dreptului de proprietate și anumite modalități de valorificare a acestuia, interpretare apreciată a fi în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, sens în care s-a făcut trimitere la cauza Raicu vs. României.

În cauză, autoarea pârâtei C., respectiv pârâta D. au cumpărat bunul de la stat, în baza unei legi în vigoare la acea dată, iar nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare nu a fost stabilită până acum în justiție, prin hotărâre definitivă și irevocabilă. Curtea Europeană a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare - cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (Hotărârea Raicu împotriva României).

Prin urmare, pârâtele au o speranță legitimă că vor putea păstra aceste bunuri, iar în situația deposedării lor, s-ar ajunge ca ele să fie făcute răspunzătoare de faptul că statul a preluat imobilul în timpul regimului politic anterior și că l-a vândut acestora.

Or, pentru încălcările dreptului de proprietate al unei persoane de către stat, acesta trebuie să răspundă și nu un particular, care nu poate fi tras la răspundere pentru faptul că a beneficiat de prevederile legislației în vigoare la data cumpărării.

În privința jurisprudenței europene, tribunalul reține că în hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României la data de 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în parag. 140-145, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Instanța europeană a mai arătat că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speța respectivă, Curtea a observat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă, a arătat Curtea, că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

De asemenea, deși constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că acele condiții legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.

În consecință, chiar dacă în speță tribunalul a constatat că preluarea bunului de către stat a fost abuzivă, aceasta nu o îndreptățește pe reclamantă să obțină restituirea bunului prin deposedarea pârâtelor, aceasta neavând un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Dreptul reclamantei la despăgubire ar fi putut fi valorificat în cadrul procedurii administrative în temeiul Legii nr. 10/2001.

Făcând trimitere la decizia nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dispozitivul căreia s-a arătat că în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și pe dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu trebuie să se aducă atingere unui alt drept de proprietate (decât cel al reclamantului) ori securității raporturilor juridice, tribunalul a reținut că în situația în care s-ar admite cererea reclamantei, s-ar aduce atingere atât dreptului pârâtelor, cât și securității raporturilor juridice, având în vedere că de la data la care pârâta D., respectiv autoarea pârâtei C. au cumpărat bunul au trecut mai bine de 16 ani.

Legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, doar în anumite condiții, instituite prin actele normative enumerate, condiții care presupun ca bunul să se afle în patrimoniul statului și nu în patrimoniul unui terț, persoană fizică dobânditoare a imobilului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil.

În cauză, reclamanta nu a formulat o acțiune având ca obiect nulitatea contractului din 22 ianuarie 1997, încheiat de pârâta D. în temeiul Legii nr. 112/1995, în condițiile și termenul special de prescripție reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar omisiunea reclamantei are ca efect consolidarea validității acestuia, respectiv a dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului litigios, pe cale de consecință dreptul de proprietate asupra bunului nemaiexistând în patrimoniul reclamantei.

Situația este identică și în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 31 martie 1997, încheiat de autoarea pârâtei C. în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la care tribunalul a respins cererea de constatare a nulității ca neîntemeiată.

Tribunalul a constatat că reclamanta nu beneficiază nici de o creanță, în virtutea căreia să poată pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, dreptul la restituirea imobilului nefiind cert, din moment ce nu a fost confirmat în cadrul procedurii administrative și, eventual judiciare prevăzută de Legea nr. 10/2001 (cauzele Caracas c. României, Canciovici și alții vs. României).

Tribunalul a reținut în acest sens omisiunea autorului reclamantei de a urma procedura instituită de Legea nr. 10/2001, acesta neformulând notificare în condițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în vederea valorificării dreptului de proprietate, pentru acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Având în vedere considerentele expuse, precum și faptul că pârâtele s-au comportat, o durată rezonabilă de timp, cu privire la imobil, ca veritabili proprietari, exercitând cu bună-credință posesia asupra imobilului, posesie întemeiată pe contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu autoritățile statale în temeiul unui act normativ - Legea nr. 112/1995, tribunalul reține existența unui "bun" al pârâtelor, în sensul Convenției (cauza Kalinova c. Bulgariei), și netemeinicia acțiunii în revendicare.

Tribunalul a apreciat că soluția de respingere a cererii de revendicare răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanțiilor oferite de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât nu există în patrimoniul reclamantei un drept de proprietate cât privește imobilul litigios, în contextul în care legiuitorul recunoaște, sub condiția întrunirii cerințelor Legii nr. 10/2001, doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza ieșirii bunului din patrimoniul statului prin înstrăinarea acestuia în condițiile Legii nr. 112/1995. Or, valorificarea unui astfel de drept la măsuri reparatorii prin echivalent, excluzând chiar prin denumire restituirea în natură a bunului, nu se face în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului prin acțiunea în revendicare, ci prin valorificarea instrumentelor procedurale puse la dispoziție de legiuitor în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 247/2005 sau prin exercitarea unei acțiuni în pretenții în condițiile dreptului comun întemeiată pe vânzarea bunului altuia în măsura în care se afirmă și se dovedește ineficiența procedurii speciale în vigoare.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel apelanții pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul general, Consiliul General al Municipiului București și apelanta reclamantă K., moștenitoarea defunctei A.

Prin decizia nr. 562/A din 16 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate apelurile declarate de apelanții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București și apelanta reclamantă K., moștenitoarea defunctei A. (căsătorită B.), împotriva sentinței civile nr. 1670 din 02 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosar nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimații pârâți C. și D.

În pronunțarea soluției, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Relativ la motivul de apel privind modul de soluționare a excepției lipsei de interes în promovarea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, deoarece prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu, instanța a reținut critica ca fiind neîntemeiată, instanța de apel a reținut că interesul apelantei reclamante a fost analizat de instanța de fond în raport de cadrul procesual determinat de aceasta, în calitate de reclamantă, prin cererea modificată prin care a solicitat obligarea pârâților Statului Român prin Ministerul Finanțelor, pe de-o parte, și a intimatelor pârâte C. și D., pe de altă parte, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie părțile din imobil deținute de aceștia, precum și constatarea nulității contractului de vânzare din 31 martie 1997 pentru inexistența consimțământului exprimat al cumpărătoarei și vânzătorului, astfel că prin formularea capătului de cerere de constatare a nevalabilității titlului statului reclamanta solicita analizarea acestui aspect pe cale prejudicială în cadrul procesual menționat. În raport de cererile formulate, aspectul valabilității titlului statului avea relevanță și în raport de prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată, care prevăd posibilitatea persoanei îndreptățite căreia i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, de a formula notificare în temeiul acestui act normativ la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

Deși, într-adevăr, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție în ceea ce privește regimul restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989, în natură sau prin echivalent între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, instanța de apel a reținut însă că nu se poate nega dreptul reclamantei de a sesiza o instanță care să se pronunțe cu privire la împrejurarea dacă măsura de privare de proprietate la care a fost supus autorul său se încadra sau nu în prevederile constituționale și legale de la data luării măsuri, ale Tratatelor Internaționale. Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept fundamental, atât potrivit art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Mai mult, chiar dacă existența interesului reclamantei de a solicita constatarea nevalabilității titlului statului poate fi analizat, într-adevăr pe cale incidentală, într-o acțiune în revendicare, nu este mai puțin adevărat că în cauză prima instanță putea analiza pe cale separată aprecierea valabilității titlului statului în raport de aspectele mai sus reținute. În cauză existența interesului de a se constata pe cale separată nevalabilitatea titlului statului rezultă și din împrejurarea că acțiunea în revendicare îndreptată de reclamantă împotriva statului era inadmisibilă, sens în care în absența promovării acestei cereri incidentale, reclamanta nu putea beneficia de analiza legalității preluării imobilului de către stat de la autorul său. Totodată, contrar susținerilor apelantului Statul Român, cererea de constatare a valabilității titlului statului, este admisibilă în raport de art. 111 C. proc. civ. tocmai datorită faptului că acțiunea în revendicare formulată împotriva statului s-a respins ca inadmisibilă.

S-a reținut a fi neîntemeiată și critica formulată de apelanții pârâți Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitoare la faptul că instanța nu a ținut seama de faptul că decizia de trecere a imobilului în proprietatea statului are natura unui act juridic de drept public, în urma căruia statul a dobândit în conformitate cu prevederile art. 645 C. civ. proprietatea imobilului, iar Legea nr. 112/1995 a calificat acest mod de preluare ca fiind cu titlu, cu atât mai mult cu cât decizia de preluare a imobilului a fost emisă cu respectarea cerințelor de legalitate formală.

Curtea de Apel a avut în vedere că și în situația în care decizia de trecere în proprietatea statului a imobilului reprezintă un act administrativ, fiind emis de o autoritate în executarea legii, iar legea este un mod prin care se poate dobândi proprietatea, respectiva decizie a avut ca efect privarea de către stat a autorului reclamantei de proprietatea sa, sens în care, în raport de prevederile legale aplicabile ale art. 480 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, prima instanță a reținut în mod corect, prin raportare la prevederile constituționale și legale de la data luării măsuri și ale Tratatelor Internaționale nelegalitatea măsurii, sens în care instanța a făcut trimitere și la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În analiza apelului formulat de către apelanta reclamantă, Curtea, a reținut netemeinicia motivelor de apel prin care sunt formulate critici în privința modului de soluționare a capătului de cerere având ca obiect nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu plata în rate din 31 martie 1997 între C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I. în calitate de vânzător și G. în calitate de cumpărător.

În acest sens, relativ la critica privind respingerea probei testimoniale pentru dovedirea relei credințe a autoarei intimatei C., G., la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 31 martie 1997, instanța de apel a reținut că respingerea probei este corectă câtă vreme probele solicitate, în raport de cadrul procesual fixat de reclamante nu erau nici pertinente și nici concludente, deoarece nu aveau nici o relevanță probatorie în legătură cu cererea prin care reclamanta solicitase doar constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare pentru lipsa consimțământului valabil exprimat al cumpărătorului și vânzătorului, contractul fiind semnat de o persoană fără procură specială pentru cumpărare invocând prevederile art. 948 C. civ.

Mai mult, în raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate reține existența vreunei vătămări a intereselor procesuale ale reclamantei câtă vreme, chiar dacă s-ar fi constatat pretinsa rea credință a pârâtelor la dobândirea părților din imobil, dat fiind faptul că nu se solicitase constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare pentru încheierea contractului de pârâte cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu rea credință, în termenul prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acest aspect oricum nu putea primi nicio relevanță juridică.

Au fost apreciate ca nefondate și susținerile reclamantei referitoare la necercetarea semnăturii de pe procura autentificată din 19 martie 1997 în scopul soluționării motivului de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu plata în rate din 31 martie 1997. Contrar susținerilor apelantei, instanța de fond a respins solicitarea cu motivarea că la dosar s-a depus copia legalizată a procurii iar pârâta nu a formulat cerere de înscriere în fals în ceea ce privește procura.

Cererea apelantei de repunere a cauzei pe rol a fost corect respinsă câtă vreme nici până la termenul din 11 septembrie 2013 reclamanta nu înțelesese să solicite această probă potrivit prevederilor art. 132 C. proc. civ., deși își modificase acțiunea din data de 21 noiembrie 1012, prin cererea modificatoare formulată la acea dată; mai mult, actele ce stătuseră la baza încheierii actului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicitase, acte printre care se afla și procura și cererea de cumpărare a apartamentului se depuseseră de către A.F.I. încă din data de 02 iulie 2013, iar reclamanta, la termenul de judecată din 11 septembrie 2013 depusese la rândul său, în copie actele menționate, sens în care cererea de înscriere în fals împotriva procurii autentice și de depunere a actelor în original se putea formula conform art. 138 pct. 2 C. proc. civ. la termenul din 11 septembrie 2013, termen la care o asemenea solicitare nu fusese formulată de apelanta beneficiară de asistență juridică calificată.

Relativ la modul de soluționare a cererii de revendicare formulată în contradictoriu cu fostele chiriașe, instanța de apel a constatat corecta aplicare a prevederilor art. 480 C. civ. în raport de particularitățile prevăzute de legislația aplicabilă pentru cazul imobilelor ce au fost preluate abuziv de către stat, categorie din care face parte imobilul în cauză, de interpretarea dată acestei legislații prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, și ținând seama de jurisprudența C.E.D.O. relevantă, și cu deosebire de considerentele Curții Europene în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României.

Acțiunea în revendicare de față, întemeiată pe art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., a fost formulată de către apelanta reclamantă în calitate de moștenitor al fostului proprietar al imobilului preluat abuziv în proprietatea statului împotriva statului și a intimatelor pârâte C. și D., moștenitoare ale chiriașilor/chiriași ce au cumpărat părți din imobilul revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995 și că cererea îndreptată împotriva fostelor chiriașe este admisibilă în raport de cele statuate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

În aplicarea prevederilor legale menționate și având în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii de revendicare formulată împotriva intimatelor pârâte C. și D., reținând în acest sens că cererea de revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. îndreptată împotriva foștilor chiriași este admisibilă deoarece reclamanta nu-și putea redobândi proprietatea urmând procedura prevăzută de legea specială întrucât aceasta fusese înstrăinată pârâtelor, fiind necesară compararea titlului reclamantei cu cele ale pârâtelor cu consecința de a se da preferință titlului mai bine caracterizat potrivit Deciziei nr. 33/2008, iar pentru partea de imobil ce nu a fost înstrăinată s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată împotriva Statului Român deoarece reclamanta nu a uzat de procedura prevăzută de legea specială.

În acest sens, Curtea de Apel a reținut că, deși prin încheierea menționată a considerat admisibilă revendicarea formulată împotriva intimatelor și întemeiată pe dispozițiile generale ale art. 480 C. civ. în raport de împrejurarea că imobilul revendicat fusese preluat în proprietatea statului fără titlu iar procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu îi recunoaște reclamantei posibilitatea de a obține restituirea în natură a imobilului ce la data intrării în vigoare a legii speciale ieșise din patrimoniul fostei unității deținătoare, în mod corect, în etapa analizei fondului cererii de revendicare îndreptate împotriva intimatelor pârâte C. și D., instanța de fond a făcut compararea titlurilor părților în raport de criteriile speciale de comparabilitate menționate în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." Mai mult, în considerentele aceleiași Decizii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "(...) este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Prin urmare, în analiza fondului cererii de revendicare, comparând titlurile părților în conformitate cu criteriile de preferabilitate speciale menționate de considerentele Deciziei nr. 33/2008, criterii decurgând din procedura de drept comun, din Legea nr. 10/2001, și având în vedere în special criteriile din Hotărârea pilot Maria Athanasiu contra României menționate la parag. 130 și urm., iar nu apelând doar la criteriile generale indicate de apelanta reclamantă, tribunalul a reținut legal și că reclamanta nu deține un titlu preferabil deoarece nu deține un bun actual, deoarece nu se prevalează de o hotărâre definitivă și executorie prin care instanțele să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și să fi dispus prin dispozitiv restituirea bunului; corecta a apreciat prima instanță și faptul că titlurile pârâtelor, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat de la stat, contracte a căror nevalabilitate nu a fost constatată în justiție, cu efectul consolidării dreptului acestora de proprietate, și în condițiile în care acestea exercită și posesia părților din imobil revendicate încă de la data cumpărării sunt preferabile nu încalcă puterea de lucru judecat a încheierii interlocutorii de ședință din 12 iunie 2013 prin care tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii de revendicare formulată împotriva intimatelor pârâte C. și D. și nici nu reprezintă considerente străine de natura cauzei, cum se susține nefondat de către apelantă.

Curtea de Apel a constat că apelanta nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul autorului ei, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 223/1974 și nu a fost readus în acest patrimoniu prin demersurile prevăzute de lege sens în care prevederile art. 45 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001 nu mai permit acesteia a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Din această perspectivă, faptul că prin hotărârea de față s-a constatat nelegalitatea preluării imobilul nu semnifică că apelanta mai are în patrimoniul ei "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care poată da naștere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condițiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către terții iar apelanta nu a reușit să invalideze titlurile acestora cu efectul consolidării lor.

S-a avut în vedere că tribunalul a constat corect că apelanta nu mai are în patrimoniul ei un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul său s-a născut, în temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, vocația de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și dacă îndeplinește condițiile legale.

Dat fiind faptul că în cadrul acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situația intimaților-pârâții, care au în patrimoniul lor un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios și situația apelantei - reclamante, care nu are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios și care ar putea pretinde numai un drept de indemnizare pentru imobilul preluat abuziv, în condițiile Legii nr. 10/2001, inexistența dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul reclamantei a condus la respingerea acțiunii în revendicare formulată, în condițiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece reclamanta nu mai poate opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv.

În cauză, situația premisă în cauză este aceea în care apelanta, potrivit criteriului menționate în parag. 140, 142 și 143 din Hotărârea CEDO din cauza Maria Athanasiu, are doar un interes patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, în condițiile în care nu există o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi dispus expres prin dispozitiv restituirea bunului, sau să fi avut loc. anularea titlului intimatelor, situație în care s-ar fi putut vorbi de un "bun actual" al apelantei, iar intimatele au un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO, deoarece posedă bunul în temeiul unui titlu valabil; în condițiile în care titlul de proprietate al intimatelor nu a fost anulat în conformitate cu prevederile art. 44 din Legea nr. 10/2001 sau prin reținerea altui temei de nulitate absolută.

Altfel spus, chestiunea bunei credințe a cumpărătorului, în condițiile în care apelanta nu a obținut în justiție anularea titlului de proprietate al intimatelor, are, potrivit prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, valențele unei prezumții absolute, nesusceptibile a fi răsturnată prin proba contrară în cadrul unei cereri de revendicare pentru că o atare chestiune este de natură a afecta însăși valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, iar dreptul la acțiune, respectiv cel de a formula acțiunea în constatarea nulității pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 era prescris la data promovării acțiunii în revendicare de față.

Mai mult, apelanta nu se poate prevala de o pretinsă rea credință a intimatelor câtă vreme, dacă ar fi fost dovedită în termenului imperativ prevăzut de prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, (ceea ce nu este cazul în speță unde ca urmare a neparcurgerii procedurii prevăzute de lege apelanta este decăzută din dreptul de a mai solicita și obține desființarea contractului încheiat de fostul chiriaș), aceasta putea conduce la eventuala sa izbândă a în acțiunea în anulare a contractelor foștilor chiriaș, însă nu are nici o relevanță în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, unde se analizează existența în patrimoniul fiecărei părți a unui bun, în sensul CEDO, iar nu atitudinea acestora la data dobândirii respectivului bun.

Dată fiind lipsa relevanței probatoriului referitoare la reaua credință a intimatelor C. și D. în cadrul acțiunii în revendicare de față, prima instanță nu avea a analiza proba cu interogatoriul pârâtelor și înscrisurile de la dosar prin prisma tezei probatorii lipsite de pertinență și concludență, contrar susținerilor nefondate ale apelantei.

Nefondată s-a apreciat și critica potrivit admisibilitate acțiunii în revendicare ar fi fost condiționată de nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce ar conduce la încălcarea prevederilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere că excepția inadmisibilității cererii de revendicare formulată împotriva intimatelor pârâte C. și D. a fost respinsă corect de tribunal, reținând în acest sens că cererea de revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. îndreptată împotriva foștilor chiriași este admisibilă deoarece reclamanta nu-și putea redobândi proprietatea urmând procedura prevăzută de legea specială deoarece aceasta fusese înstrăinată pârâtelor, în cazul acestora fiind necesară compararea titlului reclamantei cu cele ale pârâtelor cu consecința de a se da preferință titlului mai bine caracterizat potrivit Deciziei nr. 33/2008.

Contrar susținerilor apelantei, prima instanță nu a condiționat admisibilitatea acțiunii în revendicare împotriva pârâtelor de constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a pârâtelor, însă în analiza fondului revendicării, respectiv a existenței unui bun actual al reclamantei, respectiv al pârâtelor, a reținut că acestea din urmă dețin un bun, în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, un titlu preferabil deoarece acesta este valabil și a fost consolidat ca urmare a omisiunii reclamantei de a obține desființarea lui, în plus acestea exercitând și posesia imobilului.

Reclamanta-apelantă nu deține un bun, în sensul parag. 130 și urm. din Hotărârea din cauza Maria Athanasiu, astfel încât nu poate susține în cadrul prezentei revendicări că vânzătorul și intimatele ar fi/fost simpli detentori precari ce au dobândit/tramnsmis cu rea credință imobilul și că jurisprudența C.E.D.O. ar permite reconfirmarea titlului său stins ca urmare a omisiunii de a-l confirma în justiție câtă vreme, după cum corect a reținut și prima instanță în raport de jurisprudența C.E.D.O. din cauzele Pinc și Pincova contra Republicii Cehe și Raicu împotriva României, restabilirea vechiului drept de proprietate al reclamantei nu se poate face prin încălcarea principiului securității raporturilor juridice și prin privarea de proprietate a pârâtelor, terți, care nu pot, în sensul celor statuate prin hotărârile menționate, să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (cauza Pincova și Pinc, parag. 58).

Pentru aceste considerente expuse, Curtea de Apel, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondate apelurile declarate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a susținut nelegalitatea hotărârii atacate pentru motivul înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul a criticat modul de soluționare a capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în str. A., susținându-se lipsa de interes a reclamantei în formularea acestei cereri.

Se arată că, instanța de apel deși reține veridicitatea susținerilor formulate prin motivele de apel referitoare la lipsa oricărei deosebiri legislative între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu, ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea proprietății nr. 247/2005, respinge însă apărările formulate de Statul Român motivat de împrejurarea că reclamantei nu i se poate îngrădi accesul la justiție.

Consideră recurenta că atât timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, recurenta evocând în susținerea recursului declarat, ca jurisprudență, decizia civilă nr. 1639 din 29 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Dosar nr. x/3/2009), pronunțată într-o speță similară, în cuprinsul căreia se reține că este lipsit de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, deoarece în legislația actuală neavând importanță o astfel de constatare pentru obținerea unor drepturi efective, și acesta, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun în materie, respectiv art. 480 - 481 C. civ. și introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - a fost respinsă.

În cauză, reclamanta nu mai poate formula notificare în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că este lipsită de orice relevanță și finalitate juridică, evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării, tocmai pentru ca Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație.

Recalamanta nu are, astfel, interes juridic pentru promovarea unei acțiuni distincte în constatare a lipsei titlului Statului Român asupra imobilului litigios, aceasta promovând acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, dobânditorii acestui imobil în baza Legii nr. 112/1995, în cadrul căreia se realizează compararea titlurilor de proprietate, al reclamantei neposesoare cu al pârâților cumpărători ai bunului preluat abuziv de stat, în scopul stabilirii preferabilitatii titlului mai bine caracterizat.

În subsidiar, consideră că instanța de fond a constatat greșit nevalabilitatea titlului statului pentru bunul în cauză, soluție menținută eronat de instanța de apel.

Bunul revendicat de către reclamantă a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ care era în vigoare la data naționalizării bunului imobil în litigiu, astfel încât rezultă fără putință de tăgadă că bunul imobil a fost preluat cu titlu valabil, trecerea acestuia realizându-se cu respectarea riguroasă a cerințelor de ordin formal prevăzute în acest act normativ.

Potrivit doctrinei, urmată de practica instanțelor, titlul statului așa cum este definit prin H.G. nr. 20/1995 implică existența unei dispoziții legale care să permită naționalizarea. Simplul fapt că statul invocă un act normativ în vigoare la data naționalizării unui bun, este suficientă pentru ca exproprierea să fie considerată ca fiind realizată în baza unui titlu.

Prin urmare, consideră că este suficient ca un bun să fie preluat de stat în baza unui decret în acord cu legile în vigoare la acel moment, în speță Decretul nr. 223/1974, pentru a putea fi considerat ca fiind preluat cu titlu, independent de respectarea sau nerespectarea cerințelor de fond și formă impuse de acel decret la vremea respectivă.

Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, schimbarea, în parte, a sentinței atacat în sensul respingerii capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, str. A.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de către recurentul-pârât și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că recursul este fondat în limita considerentelor care succed:

În dezvoltarea cererii de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat soluția primei instanțe, confirmată de instanță de apel, în ce privește excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, susținând absența interesului în promovarea petitului menționat, determinat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care se referă la caracterul abuziv al preluării imobilelor, aspect care este relevant pentru verificarea incidenței legii speciale.

Critica de nelegalitate formulată de recurent se vădește a fi întemeiată.

Imobilul din litigiu situat în București, str. A., ce a fost proprietatea autorului reclamantei, E., a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia Comitetului executiv al Consiliului popular al Municipiului București nr. 334 din 02 martie 1977.

Întrucât imobilul litigios a trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, imobilul intră sub domeniul de aplicare a legii speciale, fiind supus procedurii reparatorii reglementată de Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva formelor de reparație cuvenite reclamantei în temeiul legii speciale, pentru imobilul în litigiu, chestiune care, oricum, nu formează obiect al dosarului de față, nu interesează modalitatea de preluare a bunului de la proprietarul deposedat, cu sau fără titlu valabil, deoarece toate preluările sunt considerate că au avut loc. în mod abuziv, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 245/2005, text normativ care enumeră situațiile ce reprezintă preluări cu caracter