ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 696/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul prefectul Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, să se constate nulitatea absolută a Hotărârii nr. x din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului București, precum și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002 emis de Consiliul General al Municipiului București, prin Administrația Fondului Imobiliar, privind restituirea a două apartamente către fostul proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivare, a arătat că cele două înscrisuri sunt lovite de nulitate absolută pentru fraudă la lege și cauză ilicită, întrucât încalcă dreptul de proprietate al numiților A. și B., care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.

Prin cererea de intervenție principală din 1.09.2010, A. și B. au solicitat să se constatate nulitatea Hotărârii nr. x din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului București, precum și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002, arătând că sunt proprietarii apartamentelor nr. x și x din imobilul situat în București, str. x, sector 5, care a făcut obiectul restituirii în natură.

În proces au intervenit și C. și D. care, pretinzând că sunt moștenitorii fostului proprietar E., decedată la data de 26.03.1998, căreia i s-a restituit imobilul prin hotărârea sus citată, au solicitat respingerea acțiunii.

De asemenea, a fost introdusă în cauză, în calitate de moștenitor testamentar al aceleiași defuncte și F., care a solicitat respingerea acțiunii și a cererii de intervenție.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza conducerii instanței, în vederea repartizării către una dintre secțiile civile ale acesteia, hotărâre menținută prin Decizia civilă nr. 1242 din 30 mai 2011, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienți împotriva încheierii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă.

La data de 16.12.2011, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că frauda la lege invocată în petitul acțiunii afectează dreptul de proprietate al intervenienților, cât și al statului, care a fost deposedat de un drept de proprietate privată.

Prin încheierea din 20.02.2012, au fost introduși în cauză, în calitate de pârâți, moștenitorii defunctei E. (beneficiara actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata), respectiv: F., C., D. și G.

Prin sentința nr. 814 din 22 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București, tardivității cererii de intervenție și prescripției dreptului la acțiune. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant și, în parte, cererea de intervenție în nume propriu formulată în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului București, G., F., C. și D. și a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii nr. x/1999 emisă de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, în legătură cu apartamentele nr. x și nr. x, din imobilul situat în București, str. x, sector 5.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce privește calitatea procesual activă, tribunalul a reținut că, în baza art. 123 alin. (5) din Constituție și potrivit art. 115 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, prefectul poate ataca în fața instanței un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a Consiliului General al Municipiului București, tribunalul a reținut că, față de obiectul prezentei acțiuni - nulitate Hotărâre nr. x din 19.06.1999 emisă de acesta, pârâtul are legitimare procesuală. Chiar dacă din reglementarea de ansamblu a Legii nr. 215/2001, rezultă că are personalitate juridică doar unitatea administrativ teritorială, iar Consiliul General al Municipiului București care se constituie, funcționează și îndeplinește atribuțiile prevăzute de dispozițiile prezentei legi pentru consiliul local, nu acționează în nume propriu, ci își exercită atribuțiile și lucrează în numele și pe seama colectivității locale pe care o reprezintă, în litigiul de față, calitatea procesual pasivă revine autorității administrative cu capacitate de drept administrativ emitentă a actului, neavând relevanță personalitatea juridică sau lipsa reprezentativității. Conform art. 15 alin. final din Legea nr. 112/1995, hotărârile pentru restituirile în natură se emit de comisiile județene pe a căror rază se află apartamentele, astfel că este impropriu ca primarul, ca autoritate executivă, să răspundă pentru actele emise de autoritatea deliberativă, făcând abstracție de legea specială de reparație.

În ceea ce privește excepția tardivității cererii de intervenție în nume propriu, tribunalul a reținut că, potrivit art. 18 din Legea nr. 112/1995, hotărârile comisiilor județene, ale comisiei municipiului București și ale comisiei sectorului agricol Ilfov sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile și pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Regulile privind comunicarea actelor de procedură sunt de strictă interpretare, iar îndeplinirea procedurii nu poate fi dedusă din acte sau fapte extrinseci, echipolente, afară de cazurile prevăzute de lege.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că a fost invocată în fața instanței de contencios administrativ și nu a fost motivată în fapt și în drept de către pârâtul Consiliul General al Municipiului București, tribunalul a avut în vedere normele de drept comun, respectiv Decretul nr. 167/1958 și, față de causa debendi ce atrage sancțiunea nulității absolute, imprescriptibilă din punct de vedere al invocării ei, tribunalul a respins excepția prescripției, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că prin sentința civilă nr. 9639 din 17.12.1997 pronunțată de Judecătoria sector 5 București s-a respins acțiunea în revendicare formulată de defuncta E. în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.C. I. S.A., reținându-se că reclamanta nu a depus la dosar dovezi de plată a ratelor de către H., așa cum era menționat în actul de vânzare cumpărare nr. x din 11.06.1935 și nu a făcut dovada calității de proprietar actual al imobilului.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 24.06.1998, Primăria municipiului București, prin mandatar S.C. I. S.A., a înstrăinat ap. l al imobilului către intervenientul în nume propriu A., deținut în baza contractului de închiriere nr. x din .08.1997.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 2.07.1998, Primăria municipiului București, prin mandatar S.C. I. S.A., a înstrăinat ap. x al imobilului către intervenientul în nume propriu B., deținut în baza contractului de închiriere nr. x din 7.03.1995.

Demersul judiciar al reclamantului și intervenienților în nume propriu a fost justificat de emiterea Hotărârii nr. x din 19.06.1999, prin care a fost restituit întreg imobilul situat în str. x, susținându-se că, în considerentele sentinței civile nr. 9639 din 17.12.1997, s-a reținut cu putere de lucru judecat că E. nu a făcut dovada calității de proprietar actual al imobilului, precum și a faptului că anterior au fost încheiate contracte de vânzare cumpărare asupra apartamentului x și x cu foștii chiriași, invocând frauda la lege și cauza ilicită.

Tribunalul a reținut că puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 9639/1997 nu poate fi avută în vedere în prezenta cauză față de temeiul juridic invocat, întrucât legile speciale de reparație stabilesc dintr-o altă perspectivă calitatea de persoană îndreptățită, astfel că o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și soluționată în anul 1997, anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate impune cu prioritate în prezenta cauză, în care se stabilește modul de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu trimitere la definițiile pe care le reglementează Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care la dosar se afla depusă încheierea Tribunalului Popular al Raionului Lenin pronunțată la data de 8.07.1953, prin care a fost admisă cererea formulată de secția Financiară a Raionului Lenin și s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului situat în București, str. x, fost proprietatea lui H., întrucât imobilul a fost lăsat în părăsire de proprietar, tribunalul a reținut calitatea de persoană îndreptățită la restituire a defunctei E., în calitate de moștenitoare a fostului proprietar, având în vedere, în acest sens, dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1951, care, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 constituia titlul statului.

Apartamentele nr. 1 si 2 ale imobilului au fost cumpărate de către intervenienții în nume propriu în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind încheiate contracte de vânzare-cumpărare, anterior emiterii hotărârii contestate.

Defuncta E. a sesizat instanța de judecată la data de 17.07.1996, anterior încheierii de către intervenienții în nume propriu a contractelor de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu o acțiune în revendicare, iar prin sentința civilă nr. 9639 din 17.12.1997, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Statul Român are un titlu valabil pentru imobilul în litigiu.

Această judecată a confirmat valabilitatea titlului statului asupra bunului în mod irevocabil, motiv pentru care, în mod nelegal, s-a procedat la restituirea în natură a apartamentelor nr. 1 si 2, în condițiile în care acestea fuseseră deja înstrăinate foștilor chiriași.

Împrejurarea că defuncta a formulat, la data de 23.07.1996, cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior înstrăinării apartamentelor nr. x și x, nu prezintă nicio relevanță, dat fiind că, în temeiul acestei legi, putea beneficia doar de despăgubiri, iar nu și de restituirea în natură, întrucât imobilele nu erau libere, ci ocupate de chiriași, defuncta având drept la restituire doar pentru apartamentul din imobil pe care îl ocupa personal în calitate de chiriaș.

Totodată, tribunalul a reținut că, în lipsa existenței, la momentul înstrăinării, a unei acțiuni pe rolul instanțelor judecătorești, prin care să se conteste modul de preluare a imobilului de către stat, suspendarea de drept prevăzută de art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, introdus prin H.G. nr. 11/1997, nu putea opera și, în consecință, nu poate afecta valabilitatea actelor juridice încheiate de către S.C. I. S.A.

Cum la momentul emiterii Hotărârii nr. x din 19.06.1999, Consiliul General al Municipiului București nu a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, în accepțiunea expusă anterior, actul juridic a fost anulat parțial, sub aspectul apartamentelor nr. 1 si 2, ce au fost înstrăinate către intervenienții în nume propriu A., în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x din 24.06.1998 și B., în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x din 02.07.1998.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate suplimentar de către intervenienți sub aspectul lipsei semnăturii defunctei de pe cererea de restituire și a lipsei capacității de exercițiu la momentul emiterii hotărârii, tribunalul le-a apreciat ca nerelevante sub aspectul obiectului prezentei cauze, neconstituind prin ele însele motiv de nulitate absolută, în accepțiunea legii speciale.

Prin sentința civilă nr. 1384 din 5.07.2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea de lămurire dispozitiv formulată de către intervenienții A. și B., lămurind dispozitivul sentinței nr. 814 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul că nulitatea absolută parțială a Hotărârii nr. x/1999 emisă de Consiliul General al municipiului București vizează apartamentul nr. x, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere și dependințe, cota indiviză de 33,27% din părțile de folosință comune și 42,12 mp teren situat sub construcție și apartamentul nr. x, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere și dependințe, cota indiviză de 33,96% din părțile de folosință comune și 42,49 mp teren situat sub construcție, arătându-se că obiectul contractelor de vânzare - cumpărare l-a constituit numai apartamentele și terenul situat sub construcție, nu și restul terenului aferent acesteia.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel părțile.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat, prin încheierea din 13 ianuarie 2014, căile de atac declarate de părți ca fiind recursuri, reținând, în raport de obiectul litigiului (anularea unei hotărâri de restituire și a procesului-verbal de punere în posesie emise în temeiul Legii nr. 112/1995), că sunt incidente prevederile art. 282

1

alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrație publice cu activitate jurisdicțională nu sunt supuse apelului.

Prin Decizia nr. 396/R din 24 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat nulitatea recursului declarat de C. și D., a respins excepția nulității recursului declarat de primarul general al Municipiului București și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului București, pârâții F., primarul general al Municipiului București și intervenienții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 814 din 22.04.2013.

Prin Decizia nr. 401 din 11.02.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimata - pârâtă F. și a admis recursul declarat de intervenienții B. și A. împotriva Deciziei nr. 396/R din 24 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată, a recalificat căile de atac ca fiind apeluri și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, ca instanță de apel, reținând că legiuitorul a înțeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiar dacă actele emise în acest sens de organele abilitate să aplice legea specială ar putea fi calificate, într-o interpretare mai largă a legii, ca fiind acte administrative.

În rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 762/A din 21 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului București, pârâtul primarul general al Municipiului București și intervenienții A. și B. împotriva sentinței nr. 814 din 22.04.2013, a admis excepția tardivității declarării apelului declarat de intervenientul D. și, în consecință, a respins apelul acestuia, ca tardiv, a respins excepția tardivității apelului declarat de C. și a respins, ca nefondat, apelul declarat de această intervenientă. A admis apelul declarat de pârâta F. împotriva aceleiași sentințe, în baza excepției de ordine publică privind lipsa calității procesuale pasive a intervenienților C. și D., a schimbat în parte sentința și a respins acțiunea prefectului municipiului București față de C. și D., pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de A., ca nefondată și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia nr. 527 din 22 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului București și de intervenienții B. și A. împotriva Deciziei nr. 762/A din 21 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând următoarele:

Potrivit art. 13 din H.G. nr. 20/1996, legea condiționează vânzarea apartamentelor către chiriași de verificarea situației juridice a imobilului. Această condiție presupune ca, la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, vânzătorul și cumpărătorul să verifice dacă există o cerere de restituire în natură formulată de către persoanele îndreptățite și dacă există o hotărâre judecătorească prin care să se constate nelegalitatea sau legalitatea titlului statului.

În speță, la momentul vânzării, statul avea un titlu asupra imobilului revendicat, întrucât acțiunea în revendicare formulată de E. fusese respinsă, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 9639 din 17.12.1997.

Or, decizia recurată se fundamentează pe considerente contradictorii atunci când reține că instanța de fond nu a înlăturat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 9639 din 17 decembrie 1997, prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de E., ci doar a reținut că cele două cauze au obiecte diferite, iar cele reținute într-o pricină având ca obiect revendicarea de drept comun nu pot avea forță probatorie într-o pricină întemeiată pe dispozițiile legii speciale, cât privește stabilirea calității de persoană îndreptățită.

Statuarea instanței de apel în legătură cu aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, este greșită, întrucât E. nu a uzat de această cale, fiind decedată la momentul adoptării legii speciale, iar regulile probațiunii instituie de această lege sunt inaplicabile prezentei cauze.

În același sens, asemenea considerente nu pot susține o motivare coerentă care să justifice soluția adoptată, iar instanța de apel va trebui să argumenteze în legătură cu efectul pozitiv al lucrului judecat privind chestiunile litigioase dezlegate prin sentința civilă nr. 9639 din 17.125.1997 a Judecătoriei sectorului 5 București.

Fără să procedeze la analiza cauzelor de nulitate invocate și reținând calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului a defunctei E., potrivit Legii nr. 10/2001, instanța de apel a modificat și cauza juridică a cererii de chemare în judecată aplicând procedurii judiciare alte dispoziții decât cele ale Legii nr. 112/1995.

Reluând judecata apelurilor, în raport de îndrumările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 941/A din 27 octombrie 2017 a respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu D., ca tardiv. A respins apelul declarat de C. ca lipsit de interes. A respins apelurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului București, pârâtul Municipiul București prin primarul general și intervenienții F., B. și A., ca nefondate. A respins cererea apelantei-interveniente B. de obligare a intervenientei F. la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele:

Dispoziția din Decizia civilă nr. 762/A din 21.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, privind respingerea, ca tardiv, a apelului declarat de către intervenientul D. în raport de data comunicării deciziei din apel, respectiv 20.05.2013, față de data declarării apelului de către acesta, 14.06.2013, nu a făcut obiectul judecății în recurs, astfel încât statuările cu privire la acesta nu au mai fost reluate în rejudecarea apelului, soluția pronunțată în acest sens urmând a se menține ca atare.

De asemenea, statuările din decizie legate de lipsa calității procesuale pasive a numiților C. și D., ca urmare a faptului că, prin hotărâri judecătorești irevocabile, testamentul și certificatul de calitate de moștenitor eliberate după E. în favoarea acestora, au fost anulate, astfel încât ei nu mai justifică un interes legitim, au intrat în puterea lucrului judecat, nefiind atacate cu recurs, astfel că apelul declarat de către C. a fost respins, ca lipsit de interes legitim.

Referitor la apelul declarat de către pârâta F., curtea a reținut că prefectul Municipiului București are calitate procesuală activă, în condițiile în care este o instituție publică cu personalitate juridică și are atribuții în verificarea legalității actelor administrative ale Consiliului Județean, ale Consiliului local sau ale primarului, conform art. 2 și 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004. De asemenea, conform art. 115 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data promovării acțiunii, dispozițiile primarului, hotărârile Consiliului Local și hotărârile Consiliului Județean sunt supuse controlului de legalitate al prefectului în condițiile legii care îi reglementează activitatea. În plus, în baza art. 20 din aceeași lege, prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de președintele consiliului județean în calitate lor de reprezentanți ai statului în unitatea administrativ teritorială și poate sesiza organele competente în vederea stabilirii măsurilor necesare în condițiile legii.

În speță, litigiul are drept obiect constatarea nulității absolute a unei hotărâri emisă de Consiliul General al Municipiului București în temeiul Legii nr. 112/1995 și a unui proces-verbal de punere în posesie a acestei hotărâri.

Prefectul, ca instituție publică însărcinată prin lege să verifice legalitatea actelor administrative emise de Consiliul Județean, respectiv Consiliul General al Municipiului București, justifică atât calitate procesuală activă, cât și interes legitim în formularea unei acțiuni în nulitate absolută, chiar dacă aceasta îmbracă caracter civil, cum s-a constatat cu putere de lucru judecat și prin Decizia civilă nr. 401 din 11.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Întrucât, conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes, prefectul, ca instituție de drept public cu personalitate juridică însărcinat cu vegherea respectării legii în unitatea sa administrativ-teritorială, nu poate fi exclus de la formularea unei acțiuni civile în acest sens.

Examinând excepția tardivității formulării cererii de intervenție în interes propriu formulată de B. și A., cât și excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, excepții invocate prin motivele de apel de către pârâta F., curtea a constatat că acestea nu sunt întemeiate, deoarece atare hotărâri nu se comunică prefecturii și nici persoanelor care ar putea fi afectate de acestea în baza hotărârilor emise în temeiul Legii nr. 112/1995 în baza unei prevederi legale exprese, astfel încât la dosarul cauzei nu există dovezi privind comunicarea hotărârii atacate către prefectul Municipiului București sau către intervenienți.

Curtea a examinat în mod unitar motivele de apel care sunt identice sau pun în discuție aceeași problematică juridică în toate apelurile promovate în cauză.

Curtea a reținut că statuările din sentința civilă nr. 9639/1997 a Judecătoriei sectorului 5 București nu întrunesc elementele constitutive ale excepției autorității de lucru judecat, în sensul art. 166 C. proc. civ., întrucât nu există identitate de cauză, prima acțiune având ca obiect revendicarea, iar cea de-a doua nulitatea unui act juridic.

Cu toate acestea, a constatat că se află în prezența prezumției relative a puterii lucrului judecat, în sensul art. 1200 pct. 4 C. civ., ca urmare a efectelor de opozabilitate față de terți și a principiului relativității unui act jurisdicțional.

Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se evocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

În acest sens, s-a vorbit despre un efect pozitiv al lucrului judecat pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-o nouă judecată și de un aspect negativ al lucrului judecat, pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu.

Apelanții Municipiul București prin primarul general, prefectul și intervenienții în interes propriu au invocat aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat al sentinței sus menționate pretinzând că prin aceasta s-a statuat cu titlu definitiv că reclamanta E., între timp decedată, autoarea pârâtei apelante F., nu mai este proprietara actuală a imobilului din litigiu și că statul are un titlu valabil pentru același imobil, astfel încât prezenta acțiune trebuia admisă în totalitate.

Curtea de apel a reținut că în puterea lucrului judecat intră în primul rând dispozitivul unei hotărâri judecătorești, dar trebuie recunoscut acest efect și considerentelor, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el.

În speță, prin sentința civilă nr. 9639 din 17.12.1997 a Judecătoriei sectorului 5 București s-a constatat doar că reclamanta nu a depus la dosar dovezi de plată a restului ratelor pentru terenul cumpărat și că autorul acesteia nu a construit decât subsolul imobilului, restul construcțiilor fiind sistate. Aceste constatări ale instanței nu au fost însă urmate de o statuare, precum că statul s-ar fi prevalat de dispoziția privind rezilierea de drept a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect suprafața de 508 mp aferentă construcției din litigiu, în care părți figurau autorul lui E. și anume H. și Municipiul București, în caz că nu se vor achita toate ratele sau că acea construcție nu va fi edificată în întregime.

Dimpotrivă, instanța a făcut trimitere la încheierea din 8.07.1953 a Tribunalului Popular al Raionului Lenin, prin care imobilul situat în București, str. x, fosta proprietate a lui H., a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, înscriindu-se în rândul bunurilor preluate la stat, ca fiind rămase fără stăpân.

Ca urmare, constatarea potrivit căreia statul deține un titlu valabil asupra imobilului din litigiu, iar reclamanta nu și-a dovedit calitatea de proprietar actual al imobilului, își are sorgintea în argumentația precum că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 și nu ca urmare a rezilierii de drept a contractului de vânzare-cumpărare.

Numai sub acest aspect, prefectul, intervenienții în interes propriu și Municipiul București prin Primarul general, se pot prevala de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii sus menționate.

Partea din Hotărârea nr. x din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulată prin sentința atacată cu apel, are la bază prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995 și are ca obiect subsolul edificat de către autorul pârâtei F. și terenul aferent, excluzând suprafața de teren ce a făcut obiectul vânzării prin contractele de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor nr. x și x din litigiu și apartamentele însele, fiind dată în cererea formulată în termenul legal de către moștenitoarea fostului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În altă ordine de idei, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul București prin primarul general și intervenienții în interes propriu la 24.06.1998 și la 2.07.1998, în legătură cu apartamentele nr. x și x din imobilul sus menționat, au avut la bază dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

După cum s-a putut constata din actele juridice emise de organele abilitate, în cauză a fost făcută aplicarea Legii nr. 112/1995 atât pentru fostul proprietar, cât și pentru chiriașii care ocupau apartamentele în baza unor contracte de închiriere, întrucât apartamentul a fost trecut cu titlu în proprietatea statului, astfel cum pretind dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 și se statuează prin sentința civilă nr. 9039 din 17.12.1997.

Prin urmare, în speță, valorificând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, creat prin sentința civilă 9639 din 17.12.1997 a Judecătoriei Sectorului 5 București care se instituie ca mijloc de probă în actualul litigiu și se completează cu celelalte documente aflate la dosarul cauzei, curtea a reținut că, întrucât imobilul din litigiu a fost preluat la stat în baza Decretului nr. 111/1951 și face obiectul art. 1 din Legea nr. 112/1995, just prima instanță a menținut hotărârea și procesul-verbal atacate în prezentul litigiu, referitor la subsolul imobilului și terenul aferent acestuia, cu excluderea celor două apartamente ce au făcut obiectul vânzării în baza Legii nr. 112/1995 și a terenului inclus în contractele de vânzare-cumpărare.

Greșit s-a reținut, prin motivele de apel comune, că prima instanță nu a clarificat situația juridică terenului aferent celor două apartamente.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1384 din 05.07.2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 814 din 22.04.2013, în sensul că nulitatea absolută parțială a Hotărârii nr. x din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului București, vizează apartamentul nr. x, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere și dependințe, cota indiviză de 33,27% din părțile de folosință comună și 42,12 mp teren de sub construcție și apartamentul nr. x, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere și dependințe, cota indiviză de 33,96% din părțile de folosință comune și 42,49 mp teren situați sub construcție.

Într-adevăr numai aceste suprafețe de teren au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât instanța a clarificat situația juridică a terenului, în raport de conținutul acestora.

Instanța nu a fost învestită cu o cerere de ieșire din indiviziune asupra terenului curte sau cu o acțiune în clarificarea situației juridice a acestui teren, astfel încât nu s-a putut reține încălcarea de către aceasta a prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995.

Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 527 din 22.03.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât nu a mai necesitat noi dezvoltări în analiza apelului împotriva sentinței.

Întrucât hotărârea și procesul-verbal, acte a căror nulitate se solicită, vizează și cele 2 apartamente care fuseseră înstrăinate anterior în baza art. 9 al Legii nr. 112/1995 și nu mai puteau face obiectul restituirii în baza art. 1 din aceeași lege, iar aceste contracte nu au fost anulate înăuntrul termenului de prescripție, just au fost anulate în partea referitoare la cele 2 apartamente.

Împotriva Deciziei nr. 941/A din 27 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul prefectul municipiului și intervenienții B. și A.

Motivele de recurs ale reclamantului prefectul Municipiului București sunt circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, consideră eronat raționamentul instanței referitor la calitatea de moștenitoare a numitei E. prin raportare la art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997, prezumția puterii de lucru judecat fiind reținută doar parțial în legătură cu modalitatea de preluare a imobilului.

Susține că frauda la lege invocată în petitul acțiunii introductive a afectat atât dreptul de proprietate al intervenienților, dar și al statului care a fost deposedat de un drept de proprietate privată. De altfel, la data de 03.11.2012 pârâtul Municipiul București prin primarul general și Consiliul General al Municipiului București au depus note de ședință prin care au arătat ca sunt de acord cu admiterea acțiunii formulate de către prefect, menționând că, necunoscând existența sentinței civile irevocabile nr. 9639 din 17.12.1997 pronunțată de Judecătoria Sector 5 în Dosarul nr. x/1996, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a restituit în natură numitei E. imobilul situat în str. x, sector 5, București.

Deși motivele care au stat la baza respingerii acțiunii prin sentința nr. 9639/1997 au constat în aceea că autorul acesteia nu a respectat contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11.06.1935, în sensul că nu a plătit ratele aferente terenului și nu a construit în termen de 5 ani imobilul la care se obligase prin contract (contractul prevăzând o clauză rezolutorie), practic abandonând imobilul și statul român fiind cel care a construit imobilul, totuși Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a restituit în natură imobilul, ignorând faptul că E. nu a putut face dovada dreptului său de proprietate în fata instanței, astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat în sentința mai sus amintită. Prin Hotărârea nr. x din 19.06.1999 comisia a dispus transmiterea în patrimoniul decedatei E., pe lângă cele două apartamente de la parter și etaj, deja vândute și a restului imobilului care era bun exclusiv al statului (fiind construit de stat), îmbogățind fără temei o persoană fizică în detrimentul proprietății private a statului.

Făcând trimitere la legile împroprietăririi, al căror beneficiar a fost H., în M. Of. nr. 104/1933 se stipula în mod expres că "neconstruirea în termenul prevăzut de această lege atrage de drept anularea împroprietăririi, în care caz terenul va reintra în patrimonial comunei". Aceste prevederi au fost stipulate expres și în contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11.06.1935:,,cumpărătorul va fi obligat, sub pedeapsa de a pierde dreptul asupra parcelei, ca să construiască în termen de cel mult 5 ani "și de asemenea, faptul că" neplata la timp a ratelor datorate atrage după sine deplin drept de reziliere a vânzării lotului și aceasta fără altă formă de punere în întârziere, judecată, etc". Este evident, așadar, că statul nu trebuia să depună alte diligențe în vederea rezilierii contractului de vânzare a lotului în suprafață de 508 mp, cum eronat a apreciat instanța de apel.

De altfel, prin cererea nr. x formulată în baza Legii nr. 112/1995, E. a solicitat doar imobilul deținut conform contractului de Închiriere nr. x din 7.03.1995 (un apartament la demisol) și nu întregul imobil, aspect față de care Hotărârea nr. x/1999 este emisă și cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 112/1995.

În baza Decretului nr. 111/1951 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a proprietății defunctului H., fără a se face însă vreo referire la componența acestuia, neexistând vreun înscris prin care să se facă dovada că imobilul ar fi fost construit cu respectarea clauzelor contractuale. În plus, instanța de apel nu a dezbătut motivul ce viza faptul că pe terenul în suprafață de 148,43 mp se plătește chirie în baza contractului nr. x/29.05.2001, fiind astfel considerat și în prezent proprietate de stat.

O altă critică se referă la împrejurarea că instanța de apel ar fi reținut greșit că unul din motivele de apel a vizat doar clarificarea situației juridice a terenului aferent celor 2 apartamente.

Pe de o parte, situația juridică a terenului aferent celor două apartamente înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 a fost definitiv lămurită prin sentința civilă nr. 1384 din 05.07.2013, astfel că nu avea cum să mai facă obiectul apelului.

Pe de altă parte, instanța a fost învestită cu o cerere ce vizează nulitatea absolută a Hotărârii nr. x/1999 și respectarea proprietății statului conferită de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 112/1995. Terenul în suprafață de 508 mp este aferent întregului imobil, inclusiv partea construită de stat asupra căreia defuncta Nicolaide nu a dovedit vreun drept de proprietate, fiind eronată susținerea instanței de apel conform căreia Hotărârea nr. x/1999 s-ar referi doar la subsolul imobilului și terenul aferent.

Motivele de recurs ale intervenientei B. sunt circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au în vedere următoarele:

Legea nr. 112/1995 (art. 1 și art. 2) prevede măsuri reparatorii pentru foștii proprietari ai imobilelor cu destinația de locuințe. Potrivit art. 3 și art. 13 din lege, proprietarii primesc despăgubiri atât pentru apartamentele avute în posesie, cât și pentru terenurile aferente construcției. Statutul terenurilor este lămurit și mai precis prin art. 26 care spune clar că "suprafețele de teren preluate de Stat sau alte persoane juridice și aflate la data de 22.12.1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcției rămân în posesia Statului".

E. nu a prezentat acte doveditoare a dreptului de proprietate asupra imobilului și a terenului și, chiar dacă ar fi avut aceste acte doveditoare, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu ar fi avut dreptul legal decât să-i retrocedeze apartamentul de la subsolul ocupat de aceasta în calitate de chiriaș, mai exact două camere însumând 32 mp și să acorde despăgubiri pentru celelalte proprietăți.

De asemenea, instanța de apel greșit consideră că suprafața de 508 mp este aferentă construcției, când, de fapt, pe terenul de 508 mp este construit imobilul care are o amprentă la sol de 126,08 mp, deci rămâne teren aferent construcției de cca. 381,92 m.p. terenul fiind de fapt aferent întregii construcții compusă din 3 unități locative (subsol, parter, etaj 1). Doar terenul de sub construcție s-a vândut chiriașilor în cotă-parte, odată cu apartamentele, așa cum prevede legea, restul terenului rămânând în posesia statului.

Revendicatorul nu este îndreptățit să ceară nici întregul apartament de la subsol și nici cota parte din podul casei ce aparține tot statului, ca și terenul.

Menționează că a invocat încălcarea articolelor din Legea nr. 112/1995 privind statutul juridic al terenului aferent imobilului, nu pentru a fi intervenienții puși în posesia lui, ci pentru că au susținut, prin calitatea de intervenienți, alături de Prefect, capetele de cerere ale reclamantului, respectiv nulitatea absolută a Hotărârii nr. x/1999 și respectarea proprietății statului conferită de art. 26 din Legea nr. 112/1995 și de art. 7 din Legea nr. 10/2001. Dacă aceste legi clarifică fără echivoc statutul terenurilor aferente construcțiilor cumpărate prin Legea nr. 112/1995, atunci nu numai reclamantul are dreptul să ceară respectarea legii, ci și toate părțile aflate în proces, inclusiv intervenienții, fără un avantaj pentru ei (nici nu au pârghii legale), ci pentru a se respecta prevederile legale de către toți.

Apreciază că revendicatorii, inclusiv moștenitorii, nu pot fi persoane îndreptățite și fiindcă nu au urmat procedura specială prevăzută de art. 21 și art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind notificarea, conform procedurilor legale, a persoanei juridice deținătoare a imobilelor terenuri și construcții.

Motivele de recurs ale intervenientului A. sunt circumscrise pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și sunt similare cu cele ale intervenientei B., acestea vizând greșita interpretare a Legii nr. 112/1995, în sensul că instanța nu a luat în considerare toate documentele dosarului din care rezultă clar că H. și fiica acestuia nu sunt persoane îndreptățite la retrocedare și că imobilul a fost construit de stat, cu excepția a 32 mp de la subsol. Pentru suprafața de teren de 508 mp aferentă construcției, în fapt 381,92 mp deoarece amprenta la sol este de 126,08 mp, precizează că a supus atenției instanței de judecată încălcarea Legii nr. 112/1995, susținând, în calitate de intervenient, alături de prefect, cererea reclamantului privind nulitatea absolută a Hotărârii nr. x/1999 și respectarea proprietății statului conferită de art. 26 din Legea nr. 112/1995 și art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Intimata F. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că limitele rejudecării vizează nulitatea dispoziției de restituire în natură referitoare la cele două apartamente iar rezilierea contractului din 1934 este invocată omisso medio. Instanța a analizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, din care rezultă că imobilul a fost preluat cu titlu. De asemenea, la momentul vânzării apartamentelor, exista o singură unitate locativă pentru care moștenitoarea fostului proprietar, care avea calitatea de chiriaș în imobil, formulase cerere de retrocedare în baza Legii nr. 112/1995.

Prefectul Municipiului București a formulat întâmpinare la recursurile intervenienților, solicitând admiterea acestora cu motivarea că terenul de 508 mp este aferent întregului imobil, inclusiv partea construită de statul român, iar pentru o suprafață de 148,43 mp se plătește chirie, fiind considerat proprietate de stat.

La termenul de dezbateri asupra recursurilor, instanța a pus în discuția părților interesul intervenienților în promovarea căii de atac, în raport de obiectul cererii de intervenție principale și de statuările instanțelor de fond.

Aceștia și-au justificat interesul, susținând că plătesc chirie pentru teren iar în situația în care terenul ar rămâne în proprietatea pârâtei, statul va fi lezat în drepturi și ei nu ar mai acea acces la propria locuință.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de intervenienții în interes propriu, instanța de recurs a invocat excepția lipsei unui interes actual al demersului procesual, raportat la obiectul cererii de intervenție, respectiv la dreptul pretins a fi protejat prin pronunțarea hotărârii și față de împrejurarea admiterii, sub acest aspect, atât a acțiunii principale, cât și a cererii de intervenție.

Astfel, dreptul pe care intervenienții l-au afirmat ca drept propriu și cu privire la care au invocat interesul de a-l proteja pe calea prezentei acțiuni în justiție, alăturate celei principale, este dreptul de proprietate pe care îl exercită asupra a două apartamente și a cotei părți de teren aferente acestora, dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Pretențiile lor au fost recunoscute de instanța de fond, care prin sentința civilă nr. 814 din 22.04.2013, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 1384 din 5.07.2013, a anulat hotărârea de restituire în natură a imobilului, către moștenitoarea fostului proprietar, în limita părții din imobil ce a constituit obiect al contractelor de vânzare cumpărare și pentru care intervenienții dețin un drept de proprietate.

În recursurile declarate, intervenienții au criticat, cu privire la partea din imobil pentru care dispoziția de restituire în natură a rămas valabilă, soluția instanței de apel referitoare la calitatea de proprietar a persoanei căreia i s-a restituit imobilul, precum și la situația juridică a terenului de 508 mp, aferent întregului imobil.

Aceste aserțiuni exced limitelor învestirii prin cererea de intervenție în interes propriu, fiind străine de obiectul acestei cereri și constituie, de fapt, argumente în susținerea dreptului pretins de stat, potrivit acțiunii precizate, în litigiul pe care acesta l-a promovat.

Recurenții nu au formulat și o cerere în interesul statului, în care să valorifice apărările acestuia prin prisma dorinței lor de a-și conserva un drept izvorât dintr-un contract de locațiune. De altfel, intervenienții au recunoscut că, din acest punct de vedere, nu pretind un avantaj pentru ei, ci susțin, alături de prefect, cererile acestuia. Or, în această situație, existența unui interes propriu al terțului de a participa la proces, formulând apărări în favoarea părții pentru care intervine, care se grefează, nu pe un drept propriu, ci pe al altuia, poate fi supusă jurisdicției instanței numai pe calea unei intervenții în interesul părții din proces, nu pe calea unei intervenții principale.

Odată ce intervenienților le-a fost recunoscut dreptul propriu pretins în cauză, demersul procesual de a ataca respectiva hotărâre cu argumente ce țin de apărarea poziției procesuale a unei alte părți, excede limitelor învestirii instanței de judecată prin cererea de intervenție principală și, prin urmare, dispare condiția interesului actual, pe care este necesar să îl justifice partea când promovează o cale de atac.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, prima critică vizează limitarea aplicării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat generat de existența sentinței civile nr. 9639 din 17.12.1997, exclusiv la preluarea cu titlu valabil a imobilului, nu și referitor la lipsa calității de proprietar a moștenitoarei E. Nu se poate aprecia, cum a susținut intimata F., că rezilierea contractului din 1935 este invocată omisso medio, întrucât nici nu a fost formulată ca o cerere care să învestească instanța în prezentul litigiu, ci a reprezentat un aspect pretins a fi fost dezlegat în litigiul anterior, care se impune cu putere de lucru judecat în acest litigiu.

Raționamentul instanței de apel este corect, în condițiile în care opune, în prezenta cauză, autoritatea de lucru judecat, sub forma prezumției ca mijloc legal de probă, a acelor considerente decisive care, în acord cu dispozitivul hotărârii, stabilesc faptul că imobilul a fost preluat de stat cu titlu reprezentat de Decretul nr. 111/1951. Dacă temeiul juridic al respingerii acțiunii în revendicare ar fi fost altul, respectiv s-ar fi analizat și constatat rezilierea de drept a contractului de vânzare cumpărare din anul 1935, sentința s-ar fi rezumat la a constata aplicarea unei astfel de sancțiuni civile care precede, temporal, preluarea imobilului în baza Decretului nr. 111/1951. Însă, distinct de circumstanțierea împrejurărilor care au dus la dobândirea dreptului de proprietate al autorului numitei E., de constatarea că aceasta nu a produs dovezi de plată a ratelor de către autorul său și cu privire la executarea obligațiilor de construire asumate prin contract, sentința nu conține dezlegări ale unor situații litigioase, chiar incidentale, cum ar fi fost aceea a constatării rezilierii de drept a contractului, ci reține că imobilul a fost preluat în baza unui act normativ, astfel că statul are un titlu valabil iar reclamanta E. nu a dovedit calitatea de proprietară actuală pentru a putea fi admisă acțiunea în revendicare. Or, o astfel de împrejurare deschide calea aplicării, în ceea ce o privește, a legilor speciale de reparație, în cadrul cărora posibilitatea examinării cererii fostului proprietar de restituire în natură nu este condiționată, precum în cazul unei acțiuni în revendicare, de actualitatea titlului acestuia, ci de dovada preluării de către stat, situație căreia i se subsumează și preluarea conform Decretului nr. 111/1951.

Recurentul nu a combătut, cu argumente pertinente, în recurs, acest raționament al instanței care a distins între considerentele decisive, care susțin dispozitivul hotărârii și cele care descriu situația de fapt, fără consecințe juridice în procesul decizional, motiv pentru care, critica sa referitoare la limitarea aplicării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este nefondată.

O altă critică se referă la împrejurarea că instanța de apel nu a analizat frauda la lege, din perspectiva deposedării statului de dreptul său de proprietate asupra terenului de 508 mp, întemeiată pe faptul rezilierii de drept a contractului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea clauzelor acestuia, că nu a ținut cont că statul a finalizat construcția imobilului și că a închiriat intervenienților suprafața de 148 mp din terenul aferent construcției. Cu privire la terenul de 508 mp susține și faptul că decizia de restituire în natură este lovită de nulitate pentru că încalcă dispozițiile art. 26 din Legea nr. 112/1995.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat cauza de nulitate a deciziei și în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al statului. Plecând de la prezumția izvorâtă din efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum s-a menționat anterior, în sensul că titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 111/1951, a considerat că, exceptând terenurile aferente apartamentelor x și x deținute de intervenienți în baza contractelor de închiriere și care au constituit obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/2005, restul terenului a fost restituit fostului proprietar, care deținuse, la rândul său, cu contract de închiriere, o unitate locativă în imobil.

În acest sens prima instanță a lămurit dispozitivul sentinței, apreciind că ceea ce nu se restituie în natură este terenul aferent imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, ori, prin aceste contracte, au fost înstrăinate doar terenurile de sub construcție. De asemenea, instanța de apel a precizat, răspunzând unei critici similare formulate în apel, că partea din Hotărârea nr. x/1999 neanulată are la bază dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995 și are ca obiect subsolul și terenul aferent, cu excepția terenului ce a constituit obiect al vânzării. Or, recurentul nu a criticat acest raționament și nu a precizat de ce consideră că terenul respectiv, dat fiind faptul că nu făcea parte din cele cuvenite chiriașilor cumpărători, în măsura în care era liber, nu era restituibil în natură.

Situația juridică a acestui teren este reglementată de art. 21 din Legea nr. 112/1995, potrivit căruia, odată cu restituirea în natură și dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândește și dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, așa cum au fost determinate la data trecerii în proprietatea statului, cu excepția suprafețelor ocupate și aferente altor construcții și dotări edilitare realizate, cu aprobări legale, după această dată. În această situație, terenul aferent imobilului, ca unitate locativă, a fost considerat cel determinat la data trecerii în proprietatea statului.

Din această perspectivă nu se poate considera că au fost încălcate dispozițiile art. 26 ali