ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2628/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 696 din data de 28 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2010, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul prefectul municipiului București împotriva Deciziei nr. 941/A din 27 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și s-au respins, ca lipsite de interes, recursurile declarate de intervenienții A. și B. împotriva aceleiași decizii.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul prefectul Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, să se constate nulitatea absolută a hotărârii nr. 2755 din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului București, precum și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002 emis de Consiliul General al Municipiului București, prin Administrația Fondului Imobiliar, privind restituirea a două apartamente către fostul proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivare, a arătat că cele două înscrisuri sunt lovite de nulitate absolută pentru fraudă la lege și cauză ilicită, întrucât încalcă dreptul de proprietate al numiților B. și A., care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.

Prin cererea de intervenție principală din 1.09.2010, B. și A. au solicitat să se constatate nulitatea hotărârii nr. 2755 din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului București, precum și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002, arătând că sunt proprietarii apartamentelor nr. 1 și 2 din imobilul situat în București, care a făcut obiectul restituirii în natură.

În proces au intervenit și C. și D. care, pretinzând că sunt moștenitorii fostului proprietar E., decedată, căreia i s-a restituit imobilul prin hotărârea sus citată, au solicitat respingerea acțiunii.

De asemenea, a fost introdusă în cauză, în calitate de moștenitor testamentar al aceleiași defuncte și F., care a solicitat respingerea acțiunii și a cererii de intervenție.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza conducerii instanței, în vederea repartizării către una dintre secțiile civile ale acesteia, hotărâre menținută prin Decizia civilă nr. 1242 din 30 mai 2011, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienți împotriva încheierii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă.

La data de 16.12.2011, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că frauda la lege invocată în petitul acțiunii afectează dreptul de proprietate al intervenienților, cât și al statului, care a fost deposedat de un drept de proprietate privată.

Prin încheierea din 20.02.2012, au fost introduși în cauză, în calitate de pârâți, moștenitorii defunctei E. (beneficiara actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata), respectiv: F., C., D. și G.

Prin sentința nr. 814 din 22 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București, tardivității cererii de intervenție și prescripției dreptului la acțiune. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant și, în parte, cererea de intervenție în nume propriu formulată în contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului București, G., F., C. și D. și a constatat nulitatea absolută parțială a hotărârii nr. 2755/1999 emisă de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, în legătură cu apartamentele nr. 1 și nr. 2, din imobilul situat în București.

Prin sentința civilă nr. 1384 din 5.07.2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte, cererea de lămurire dispozitiv formulată de către intervenienții B. și A., lămurind dispozitivul sentinței nr. 814 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul că, nulitatea absolută parțială a hotărârii nr. 2755/1999 emisă de Consiliul General al municipiului București vizează apartamentul nr. 1, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere și dependințe, cota indiviză de 33,27% din părțile de folosință comune și 42,12 mp teren situat sub construcție și apartamentul nr. 2, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere și dependințe, cota indiviză de 33,96% din părțile de folosință comune și 42,49 mp teren situat sub construcție, arătându-se că obiectul contractelor de vânzare - cumpărare l-a constituit numai apartamentele și terenul situat sub construcție, nu și restul terenului aferent acesteia.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat, prin încheierea din 13 ianuarie 2014, căile de atac declarate de părți ca fiind recursuri, reținând, în raport de obiectul litigiului (anularea unei hotărâri de restituire și a procesului-verbal de punere în posesie emise în temeiul Legii nr. 112/1995), că sunt incidente prevederile art. 282

1

alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrație publice cu activitate jurisdicțională nu sunt supuse apelului.

Prin Decizia nr. 396/R din 24 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat nulitatea recursului declarat de C. și D., a respins excepția nulității recursului declarat de primarul general al Municipiului București și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului București, pârâții F., primarul general al Municipiului București și intervenienții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 814 din 22.04.2013.

Prin Decizia nr. 401 din 11.02.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimata - pârâtă F. și a admis recursul declarat de intervenienții A. și B. împotriva Deciziei nr. 396/R din 24 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată, a recalificat căile de atac ca fiind apeluri și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, ca instanță de apel, reținând că legiuitorul a înțeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătura cu aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiar dacă actele emise în acest sens de organele abilitate să aplice legea specială ar putea fi calificate, într-o interpretare mai largă a legii, ca fiind acte administrative.

În rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 762/A din 21 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului București, pârâtul primarul general al Municipiului București și intervenienții B. și A. împotriva sentinței nr. 814 din 22.04.2013, a admis excepția tardivității declarării apelului declarat de intervenientul D. și, în consecință, a respins apelul acestuia, ca tardiv, a respins excepția tardivității apelului declarat de C. și a respins, ca nefondat, apelul declarat de această intervenientă. A admis apelul declarat de pârâta F. împotriva aceleiași sentințe, în baza excepției de ordine publică privind lipsa calității procesuale pasive a intervenienților C. și D., a schimbat în parte sentința și a respins acțiunea Prefectului municipiului București față de C. și D., pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de B., ca nefondată și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia nr. 527 din 22 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului București și de intervenienții A. și B. împotriva Deciziei nr. 762/A din 21 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 941/A din 27 octombrie 2017 a respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu D., ca tardiv. A respins apelul declarat de C. ca lipsit de interes. A respins apelurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului București, pârâtul Municipiul București prin primarul general și intervenienții F., A. și B., ca nefondate. A respins cererea apelantei-interveniente A. de obligare a intervenientei F. la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva Deciziei nr. 941/A din 27 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul prefectul municipiului și intervenienții A. și B.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de intervenienții în interes propriu, instanța de recurs a invocat excepția lipsei unui interes actual al demersului procesual, raportat la obiectul cererii de intervenție, respectiv la dreptul pretins a fi protejat prin pronunțarea hotărârii și față de împrejurarea admiterii, sub acest aspect, atât a acțiunii principale, cât și a cererii de intervenție.

Astfel, dreptul pe care intervenienții l-au afirmat ca drept propriu și cu privire la care au invocat interesul de a-l proteja pe calea prezentei acțiuni în justiție, alăturate celei principale, este dreptul de proprietate pe care îl exercită asupra a două apartamente și a cotei părți de teren aferente acestora, dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Pretențiile lor au fost recunoscute de instanța de fond, care prin sentința civilă nr. 814 din 22.04.2013, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 1384 din 5.07.2013, a anulat hotărârea de restituire în natură a imobilului, către moștenitoarea fostului proprietar, în limita părții din imobil ce a constituit obiect al contractelor de vânzare cumpărare și pentru care intervenienții dețin un drept de proprietate.

În recursurile declarate, intervenienții au criticat, cu privire la partea din imobil pentru care dispoziția de restituire în natură a rămas valabilă, soluția instanței de apel referitoare la calitatea de proprietar a persoanei căreia i s-a restituit imobilul, precum și la situația juridică a terenului de 508 mp, aferent întregului imobil.

Aceste aserțiuni exced limitelor învestirii prin cererea de intervenție în interes propriu, fiind străine de obiectul acestei cereri și constituie, de fapt, argumente în susținerea dreptului pretins de stat, potrivit acțiunii precizate, în litigiul pe care acesta l-a promovat.

Recurenții nu au formulat și o cerere în interesul statului, în care să valorifice apărările acestuia prin prisma dorinței lor de a-și conserva un drept izvorât dintr-un contract de locațiune. De altfel, intervenienții au recunoscut că, din acest punct de vedere, nu pretind un avantaj pentru ei, ci susțin, alături de prefect, cererile acestuia. Or, în această situație, existența unui interes propriu al terțului de a participa la proces, formulând apărări în favoarea părții pentru care intervine, care se grefează, nu pe un drept propriu, ci pe al altuia, poate fi supusă jurisdicției instanței numai pe calea unei intervenții în interesul părții din proces, nu pe calea unei intervenții principale.

Odată ce intervenienților le-a fost recunoscut dreptul propriu pretins în cauză, demersul procesual de a ataca respectiva hotărâre cu argumente ce țin de apărarea poziției procesuale a unei alte părți, excede limitelor învestirii instanței de judecată prin cererea de intervenție principală și, prin urmare, dispare condiția interesului actual, pe care este necesar să îl justifice partea când promovează o cale de atac.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, s-a arătat că prima critică vizează limitarea aplicării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat generat de existența sentinței civile nr. 9639 din 7.12.1997, exclusiv la preluarea cu titlu valabil a imobilului, nu și referitor la lipsa calității de proprietar a moștenitoarei E. Nu se poate aprecia, cum a susținut intimata F., că rezilierea contractului din 1935 este invocată omisso medio, întrucât nici nu a fost formulată ca o cerere care să învestească instanța în prezentul litigiu, ci a reprezentat un aspect pretins a fi fost dezlegat în litigiul anterior, care se impune cu putere de lucru judecat în acest litigiu.

S-a apreciat ca raționamentul instanței de apel este corect, în condițiile în care opune, în prezenta cauză, autoritatea de lucru judecat, sub forma prezumției ca mijloc legal de probă, a acelor considerente decisive care, în acord cu dispozitivul hotărârii, stabilesc faptul că imobilul a fost preluat de stat cu titlu reprezentat de Decretul nr. 111/1951. Dacă temeiul juridic al respingerii acțiunii în revendicare ar fi fost altul, respectiv s-ar fi analizat și constatat rezilierea de drept a contractului de vânzare cumpărare din anul 1935, sentința s-ar fi rezumat la a constata aplicarea unei astfel de sancțiuni civile care precede, temporal, preluarea imobilului în baza Decretului nr. 111/1951. Însă, distinct de circumstanțierea împrejurărilor care au dus la dobândirea dreptului de proprietate al autorului numitei E., de constatarea că aceasta nu a produs dovezi de plată a ratelor de către autorul său și cu privire la executarea obligațiilor de construire asumate prin contract, sentința nu conține dezlegări ale unor situații litigioase, chiar incidentale, cum ar fi fost aceea a constatării rezilierii de drept a contractului, ci reține că imobilul a fost preluat în baza unui act normativ, astfel că statul are un titlu valabil iar reclamanta E. nu a dovedit calitatea de proprietară actuală pentru a putea fi admisă acțiunea în revendicare. Or, o astfel de împrejurare deschide calea aplicării, în ceea ce o privește, a legilor speciale de reparație, în cadrul cărora posibilitatea examinării cererii fostului proprietar de restituire în natură nu este condiționată, precum în cazul unei acțiuni în revendicare, de actualitatea titlului acestuia, ci de dovada preluării de către stat, situație căreia i se subsumează și preluarea conform Decretului nr. 111/1951.

Recurentul nu a combătut, cu argumente pertinente, în recurs, acest raționament al instanței care a distins între considerentele decisive, care susțin dispozitivul hotărârii și cele care descriu situația de fapt, fără consecințe juridice în procesul decizional, motiv pentru care, critica sa referitoare la limitarea aplicării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este nefondată.

S-a arătat că, o altă critică privește împrejurarea că instanța de apel nu a analizat frauda la lege, din perspectiva deposedării statului de dreptul său de proprietate asupra terenului de 508 mp, întemeiată pe faptul rezilierii de drept a contractului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea clauzelor acestuia, că nu a ținut cont că statul a finalizat construcția imobilului și că a închiriat intervenienților suprafața de 148 mp din terenul aferent construcției. Cu privire la terenul de 508 mp susține și faptul că decizia de restituire în natură este lovită de nulitate pentru că încalcă dispozițiile art. 26 din Legea nr. 112/1995.

Față de aceasta, s-a apreciat, contrar susținerilor recurentului, că instanța de apel a analizat cauza de nulitate a deciziei și în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al statului. Plecând de la prezumția izvorâtă din efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum s-a menționat anterior, în sensul că titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 111/1951, a considerat că, exceptând terenurile aferente apartamentelor 1 și 2 deținute de intervenienți în baza contractelor de închiriere și care au constituit obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/2005, restul terenului a fost restituit fostului proprietar, care deținuse, la rândul său, cu contract de închiriere, o unitate locativă în imobil.

În acest sens prima instanță a lămurit dispozitivul sentinței, apreciind că ceea ce nu se restituie în natură este terenul aferent imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, ori, prin aceste contracte, au fost înstrăinate doar terenurile de sub construcție. De asemenea, instanța de apel a precizat, răspunzând unei critici similare formulate în apel, ca partea din hotărârea nr. 2577/1999 neanulată are la bază dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995 și are ca obiect subsolul și terenul aferent, cu excepția terenului ce a constituit obiect al vânzării. Or, recurentul nu a criticat acest raționament și nu a precizat de ce consideră că terenul respectiv, dat fiind faptul că nu făcea parte din cele cuvenite chiriașilor cumpărători, în măsura în care era liber, nu era restituibil în natură.

Situația juridică a acestui teren este reglementată de art. 21 din Legea nr. 112/1995, potrivit căruia, odată cu restituirea în natură și dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândește și dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, așa cum au fost determinate la data trecerii în proprietatea statului, cu excepția suprafețelor ocupate și aferente altor construcții și dotări edilitare realizate, cu aprobări legale, după această dată. în această situație, terenul aferent imobilului, ca unitate locativă, a fost considerat cel determinat la data trecerii în proprietatea statului.

Din această perspectivă nu se poate considera că au fost încălcate dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 conform cărora suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului. Textul de lege menționat clarifică situația juridică a acelor terenuri ce nu se restituie în natură odată cu unitatea locativă potrivit art. 21 și care rămân, astfel, în proprietatea statului. La o astfel de împrejurare s-a referit instanța de apel atunci când a menționat că, în măsura în care ar exista suprafețe de teren care, în aplicarea art. 26, ar fi rămas în proprietatea statului, există posibilitatea ieșirii din indiviziune, apreciind, însă, că nu a fost învestită cu lămurirea unei astfel de situații.

Împotriva acestei decizii pronunțate în recurs, contestatorul B. a formulat contestație în anulare, invocând în drept dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ.

În raport de textele indicate, fără a fi structurate motivele contestației în anulare, contestatorul a arătat ca instanța de recurs a fost în eroare atunci când a admis excepția lipsei de interes a intervenienților din acest dosar.

Menționează că cei doi reclamanți sunt moștenitorii defunctei E. potrivit CM nr. x/2009 emis de H. și I. și că imobilul din București, ar fi fost proprietatea lui J., conform actului de vânzare cumpărare nr. x/1935 transcris în CF nr. x/1940, teren pe care a edificat o construcție. Numita E. ar fi formulat cerere de restituire a imobilului moștenit de la autorul sau dar nu a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. După ce se prezintă un scurt istoric al imobilului din București, se arată că s-a învederat instanței de recurs că numitul J. a construit doar subsolul imobilului de aproximativ 32 mp, iar restul imobilului fiind construit de Statul Roman, și că pentru diferența de construcție nu exista nici un act de proprietate sau un document care să ateste acest drept pretins de proprietate în favoarea numitei E. Astfel, datorită nerespectării clauzelor cuprinse în actul de vânzare cumpărare, imobilul a trecut în proprietatea statului, iar în fișa de evidență întocmită în anul 1951-1952 se consemnează faptul că din demisol suprafața de 32 mp a fost construită de J., iar restul construcției era neterminată, fiind preluată de Statul Roman în baza Deciziei Sfatului Popular al Capitalei prin adresa nr. x din 19.08.1951 și atribuit Ministerului Construcțiilor pentru a fi terminat în 3 luni.

Se mai arată că, numita E. în calitate de moștenitoare a autorului ei J. a formulat cerere de chemare în judecata în anul 1996 prin care a solicitat revendicarea imobilului integral, inclusiv construcția ridicată de Statul Roman, cerere care a fost respinsă deoarece nu a făcut dovada calității de proprietar, sentința civilă din acest dosar fiind definitivă și irevocabilă. Dacă se analiza Hotărârea nr. 2755/1999 dată de io către Consiliul General al Municipiului București referitor la acest imobil se constata că aceasta este nelegală, fiind contestată în instanța de judecată în mai multe procese. Se susține că interesul intervenientului în acest dosar este legitim, actual, concret și legal, față de împrejurarea ca se achita chirie lunara, taxe și impozite, conform fișei de calcul și a precizărilor emise de S.C. K. privind obligațiile de plată.

Referindu-se la acțiunea reclamanților arată că, în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 aceasta este inadmisibilă, deoarece nu au urmat procedura prevăzută de aceasta referitoare la notificare.

Se susține că în conținutul deciziei civile pronunțată de Înalta Curte de Casație de Justiție s-au strecurat erori materiale referitor la suprafața de teren, erori care se regăsesc în sentința civilă pronunțata de Tribunalul București, reținută de Curtea de Apel referitor la terenul aferent construcției.

În final, contestatorul își exprimă nemulțumirea față de sentința nr. 9639/1997, și arată că din aceasta rezultă fără echivoc că prin Hotărârea nr. 2755 din 19.06.1999 comisia a dispus transmiterea în patrimonial decedatei E. pe lângă cele două apartamente de la parter și etaj, deja vândute și restul imobilului care era bun exclusiv al statului, îmbogățind fără temei o persoană fizică în detrimentul proprietății private a statului.

Contestația în anulare este inadmisibilă, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc. în mod nedefinit, judecata unui proces.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține, în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, desființarea unor hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale.

Ca urmare, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății.

Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii sau când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Alin. (2) al art. 317 prevede că, contestația poate fi primită pentru motivele arătate la alin. (1), în cazul când acestea au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Art. 318 C. proc. civ. dispune că, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli ii materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În speță, contestatorul a exercitat calea de atac extraordinară a contestației în anulare fără a dezvolta critici care să poată fi încadrate în vreunul din motivele expres prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Din analizarea susținerilor contestatorului rezultă faptul că aceasta a susținut critici ce țin de fondul procesului, prin care și-a exprimat practic nemulțumirea sa față de modul în care s-au respins, ca lipsite de interes, recursurile declarate de intervenienții A. și B., prezentând pe larg situația de fapt a litigiului. Or, aceste critici nu se încadrează în dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ., care prevăd, în mod expres și limitativ, în ce situații și condiții pot fi atacate pe calea contestației în anulare, hotărârile judecătorești.

Prin urmare criticile formulate nu pot fi valorificate pe calea contestației în anulare.

Față de cele ce preced, contestația în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.

În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligat contestatorul la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul B. împotriva Deciziei nr. 696 din data de 28 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2010.

Obligă pe contestator la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată către intimata A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21.06.2018.