ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 401/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 401/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul prefectul Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții primarul general al Municipiului București și Consiliul General al

Municipiului București, să se constate nulitatea absolută a Hotărârii nr. 2755

din 19 iunie 1999 emisă de Consiliul General al Municipiului București, precum

și a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002 emis

de Consiliul General al Municipiului București, prin A.F.I., privind restituirea

a două apartamente către fostul proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În cauză au formulat

cerere de intervenție principală intervenienții S.T.M. și L.E., care au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții, anularea actelor juridice indicate în

acțiunea introductivă.

Prin Încheierea din 4

noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza

conducerii instanței, în vederea repartizării către una dintre secțiile civile

ale acesteia.

Prin Decizia civilă nr.

1242 din 30 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de

intervenienți împotriva încheierii din 4 noiembrie 2010 a tribunalului.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, ulterior,

atât reclamantul cât și intervenienții depunând precizări la cererile

formulate. De asemenea, în cursul judecății la această instanță, au fost

introduși în cauză, în calitate de pârâți, moștenitorii defunctei N.I.E.

(beneficiara actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata),

respectiv: P.L.A., L.D.a, M.E. și P.F.

Prin sentința civilă nr.

814 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, astfel

cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 1384 din 5 iulie 2013 a aceleiași

instanțe, s-au respins excepțiile privind lipsa calității procesuale active a

reclamantului, lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General

al Municipiului București, tardivitatea cererii de intervenție și prescripția

dreptului la acțiune, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și în

parte cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenienți, în

contradictoriu cu pârâții primarul general al Municipiului București, P.F., P.L.A.,

L.D.a și M.E. și s-a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii nr. 2755/1999

emisă de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, în legătură cu

apartamentele 2, cu terenul aferent de sub construcție, situate în București,

sector 5.

S-a reținut că, prin

hotărârea menționată, au fost restituite cele două apartamente, în proprietate

și posesie, fostei proprietare N.E.I., în condițiile în care la momentul

adoptării hotărârii, cele două apartamente se aflau în proprietatea

intervenienților și nu a pârâtului Consiliul General al Municipiului București.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantul, pârâtul primarul general al Municipiului

București, pârâții moștenitori P.L.A., L.D.a și M.E. și intervenienții S.T.M.

și L.E.

Prin încheierea din

13 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat căile

de atac declarate de părți ca fiind recursuri, reținând, în raport de obiectul

litigiului (anularea unei hotărâri de restituire și a procesului verbal de

punere în posesie emise în temeiul Legii nr. 112/1995), că sunt incidente

prevederile art. 282

1

alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora

hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile

împotriva hotărârilor autorităților administrație publice cu activitate

jurisdicțională nu sunt supuse apelului.

Prin Decizia civilă nr.

396/R din 24 februarie 2014, aceeași instanță a constatat nulitatea recursului

declarat de recurenții L.D.a și M.E., a respins excepția nulității recursului

declarat de primarul general al Municipiului București și a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului

București, pârâții P.L.A., primarul general al Municipiului București și

recurenții intervenienți L.E. și S.T.M.

În privința

recursului declarat de pârâții M.E. și L.D.a, s-a constatat că acesta nu a fost

motivat, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul a

fost constatat nul.

Cu privire la recursul

declarat de intervenienții S.T.M. și L.E., curtea de apel a reținut că, prin contractele

de vânzare-cumpărare din 1998 încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

intervenienții au cumpărat apartamentul în litigiu. Cu toate acestea, prin

Hotărârea nr. 2755/1999, ulterior înstrăinării apartamentului, Consiliul

General al Municipiului București a restituit defunctei N.E.I., în proprietate,

aceleași apartamente, deși acestea nu se mai aflau în patrimoniul său și în

pofida faptului că un demers al defunctei în revendicarea imobilului fusese

respins irevocabil prin sentința civilă nr. 9639/1997 a Judecătoriei sector 5

București, constatându-se regularitatea titlului statului.

Faptul că judecătorul

fondului a antamat aspecte ce implică efectul legii speciale de reparație în

raport cu dreptul comun este justificat de specificul speței în raport de

încheierea de declinare a competenței funcționale, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 1242/2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal.

În cauză, nu s-au

încălcat prevederile privind autoritatea de lucru judecat, în raport de

dispozitivul sentinței civile nr. 9639/1997, în condițiile în care prin

sentința amintită s-a statuat în legătură cu drepturile părților implicate prin

raportare la normele de drept comun, spre deosebire de prezenta speță în care

se verifică legalitatea unei proceduri prevăzută de legea specială de reparație

- Legea nr. 112/1995.

Aceleași considerente

au fost reținute de curte și în legătură cu drepturile defunctei N. asupra

imobilului.

Critica referitoare

la terenul aferent apartamentelor în litigiu a fost lămurită prin sentința nr. 1384/2013,

în cuprinsul căreia s-a clarificat întinderea drepturilor aferente proprietății

asupra apartamentelor.

În ce privește

recursul declarat de pârâta P.L., instanța a reținut că prevederile generice

invocate de recurentă în legătură cu dreptul prefectului de a ataca hotărâri

ale consiliilor județene și locale și competența de soluționare a acestora, sunt

corecte la nivel de principiu. În speță însă, calea de urmat pentru soluționarea

cererii formulate de prefect este instituită de art. 18 din Legea nr. 112/1995,

fapt certificat și prin Decizia irevocabilă a Curții de Apel București nr. 1242/2011.

Excepția tardivității

cererii de intervenție a fost corect soluționată de judecătorul fondului, prin

respingere, apreciindu-se că momentul de la care urmează a fi calculat termenul

de atacare a unei hotărâri este determinat prin actul procedural de comunicare

a respectivei hotărâri, act care în speță nu s-a dovedit a se fi efectuat.

Cererea de suspendare

a fost legal și just respinsă prin încheierea din data de 15 aprilie 2013 cu

motivarea pertinentă că un litigiu între moștenitorii defunctei N. nu este

relevant asupra prezentei cauze.

În legătură cu

existența sau nu a unui titlu valabil al statului asupra apartamentelor în

litigiu, curte a de apel a apreciat că aspectul este nerelevant în condițiile

în care judecătorul prezentei cauze nu a fost învestit cu analiza legalității

celor două contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Pentru aceleași

argumente au fost respinse și recursurile formulate de prefectul Municipiului București

și primarul general al Municipiului București.

Împotriva Deciziei civile

nr. 396/R din 24 februarie 2014 a Curții de Apel București au declarat recurs S.T.M.

și L.E., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 și 8 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

primului motiv de recurs se arată că în mod nelegal instanța a calificat calea

de atac ca fiind recursul.

De asemenea, s-a

reținut în mod greșit că în cauză s-a contestat un act administrativ, în

condițiile în care, potrivit art. 18 din Legea nr. 112/1995, judecarea cauzei

este supusă strict normelor de drept civil.

Conform practicii

judiciar unitare și fără excepție, toate actele emise în baza Legii nr.

112/1995 sunt supuse controlului judecătoresc pe calea dreptului comun,

sentința primei instanțe fiind atacabilă pe calea apelului și, ulterior, a recursului.

Recurenții mai susțin

și faptul că în mod legal cauza ar fi trebuit să fie soluționată de un complet

format din doi judecători, însă, prin greșita calificare a căii de atac, s-a

soluționat de către trei judecători.

Decizia pronunțată de

către curtea de apel în aceste circumstanțe încalcă normele legale imperative

privind compunerea instanței, fiind incident motivul de casare prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. l C. proc. civ.

Instanța a făcut

aplicarea greșită a prevederilor art. 282

1

alin. (2) C. proc. civ., text

care se referă la litigiile soluționate în baza legii contenciosului

administrativ, sau la alte acte administrative care de drept nu se supun Legii

nr. 112/1995.

Raportat la obiectul

și cauza dosarul cu care a fost învestită instanța, recurenții consideră că

instanța de "recurs" a pronunțat o hotărâre criticabilă din

perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța a interpretat

greșit actele a căror nulitate se solicită, schimbând natura acestora.

Intimata pârâtă P.L.A.

a invocat excepția tardivității recursului, față de împrejurarea că acesta a

fost depus la data de 23 mai 2014, deși recurenții aveau cunoștință de hotărâre

din data de 24 martie 2014, când au formulat cerere de revizuire împotriva

aceleiași decizii.

Examinând cu

prioritate excepția invocată, Înalta Curte constată că acesta nu este

întemeiată, deoarece hotărârea recurată nu a fost comunicată recurenților, astfel

încât termenul pentru exercitarea căii de atac nu a început să curgă.

Potrivit art. 284 alin.

(1) C. proc. civ., text aplicabil și în recurs, conform art. 316 din același

cod, termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la comunicarea

hotărârii. Luarea la cunoștință a unei hotărâri în alt mod decât cel prevăzut

de lege nu echivalează cu o comunicare în vederea curgerii termenului de

exercitare a căii de atac, în afara cazurilor de excepție (echipolență)

limitativ prevăzute de art. 284 alin. (2) și (3), care nu pot fi extinse prin

analogie.

Sub aspectul

admisibilității recursului, se constată că recurenții invocă greșita calificare

a căii de atac de către curtea de apel, ceea ce a condus la soluționarea cauzei

de către un complet format din 3 judecători, cu consecința răpirii unei căi de

atac prevăzute de lege, această critică încadrându-se în prevederile art. 304 pct.

1 C. proc. civ. O astfel de critică nu ar putea fi soluționată și pretinsa

greșeală a instanței nu putea fi îndreptată decât prin recunoașterea

admisibilității în principiu a recursului.

Analizând decizia

recurată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Din analiza de

ansamblu a prevederilor Legii nr. 112/1995 reiese fără dubiu concluzia că

legiuitorul a înțeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate

litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ, chiar dacă

actele emise în acest sens de organele abilitate să aplice legea specială ar

putea fi calificate, într-o interpretare mai largă a legii, ca fiind acte

administrative.

Această concluzie se

bazează pe prevederile exprese ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, potrivit

cărora: ”Hotărârile comisiilor județene, ale comisiei municipiului București și

ale comisiei sectorului agricol Ilfov sunt supuse controlului judecătoresc,

potrivit legii civile, și pot fi atacate în termen de 30 de zile de la

comunicare”.

Din moment ce

legiuitorul a stabilit expres că legea civilă este cea care se aplică în

această materie, nu se mai poate considera că ar fi incidente alte norme de

drept material sau procesual, neavând nicio relevanță sub acest aspect

aprecierile ce s-ar putea face asupra naturii activității comisiilor

constituite pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, asupra modului de constituire

sau a competenței lor.

Având în vedere

regula instituită de art. 18 din Legea nr. 112/1995, concluzia ce se impune

este aceea că hotărârile pronunțate în primă instanță în exercitarea

controlului judecătoresc asupra actelor emise de comisiile de aplicare a Legii

nr. 112/1995 sunt supuse atât apelului, cât și recursului. Dacă legiuitorul ar

fi intenționat să limiteze numărul căilor de atac la una singură, respectiv cea

a recursului, ar fi prevăzut-o expres și nu ar fi utilizat sintagma generică

„potrivit legii civile”.

În materia analizată

nu sunt incidente prevederile art. 282

1

alin. (2) C. proc. civ.,

deoarece actele contestate, respectiv hotărârea de restituire a imobilului în

temeiul Legii nr. 112/1995 și procesul-verbal de punere în posesie nu sunt acte

administrative cu caracter jurisdicțional. Aceste acte nu constituie rezultatul

unei activități jurisdicționale, nu sunt emise în soluționarea unui conflict

juridic în care să fie parte un alt organ administrativ, ci reprezintă

rezultatul verificării cererii de restituire și a actelor doveditoare depuse de

persoana interesată, procedura de soluționare a acestei cereri neavând caracter

contencios în fața comisie de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În plus, se constată

că textul legal menționat, în partea finală, exclude aplicarea sa în ipoteza în

care prin lege se prevede altfel. Astfel, textul prevede că: „Hotărârile

instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva

hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională

și ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea

nu prevede altfel”. Or, art. 18 din Legea nr. 112/1995 cuprinde dispoziții

speciale cu privire la exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor

emise în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce exclude incidența normei

procedurale menționate.

Ca atare, instanța a

aplicat greșit prevederile art. 282

1

alin. (2) C. proc. civ., fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Calificând

greșit calea de atac exercitată în cauză, ca fiind recurs, în loc de apel, curtea

de apel a pronunțat hotărârea în complet format din trei judecători, în loc de

doi, cum prevede art. 54 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004 (potrivit

cărora apelurile se judecă în complet de 2 judecători), încălcând normele

imperative privind compunerea instanței.

În

raport de cele constatate, se impune, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la

art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, ca instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității recursului, invocată de intimata pârâtă P.L.A.

Admite recursul

declarat de intervenienții L.E. și S.T.M. împotriva Deciziei nr. 396/R din 24

februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, ca

instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2015.