ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6553/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6553/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

46559/3/2008 din 4 decembrie 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a

IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Prefectul municipiului

București, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al municipiului

București și Primăria municipiului București, a solicitat anularea Dispoziției

nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, modificată prin Dispoziția nr. 9168 din 30

noiembrie 2007, de restituire în natură a imobilului solicitat, și a

Dispoziției nr. 9169 din 30 noiembrie 2007, de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent, emise de primul pârât în baza Legii nr. 10/2001.

Pe parcursul

procesului, instanța a dispus citarea beneficiarilor dispozițiilor respective,

D.L., D.M., N.G. și O.D.

Prin Sentința civilă

nr. 1171/24 martie 2009 a aceleiași instanțe, s-a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea formulată de reclamant, ca atare,

în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și 5 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul, iar, prin Decizia nr. 1907 din 5

octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, s-a admis calea de atac exercitată, s-a

casat sentința recurată și s-a trimis cauza, spre judecare, Tribunalului

București, secția civilă.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 869 din 18 iunie 2010, a respins,

ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:

Dispozițiile atacate

de Prefect au fost emise pentru soluționarea notificării nr. 2091 din 9 august

2001, depusă de către pârâții D.L., D.M., N.G., O.D., precum și de M.I. și

D.A., decedați ulterior depunerii notificării.

Contestatorul a

susținut că acestor solicitanți li s-a acordat beneficiul Legii nr. 10/2001, cu

încălcarea mai multor prevederi legale.

Sub un prim aspect, a

considerat că nu au fost respectate dispozițiile art. 3, 4 și 23 din legea

sus-menționată, întrucât, deși notificatorii puteau beneficia de măsuri

reparatorii numai pentru partea din imobilul situat în str. S., preluată de la

autorii lor, prin actele administrative atacate, li s-a acordat beneficiul

Legii nr. 10/2001 pentru suprafața de 482 mp, din care 306 mp în natură și 176

mp sub forma unor despăgubiri.

Consideră că terenul

a aparținut, la data preluării, altor persoane, D.T. și D.C., care figurează în

Decretul de expropriere la poziția nr. 107/13/143, cu o suprafață expropriată

de 121 mp și 58 mp construcții, față de care pârâții nu au calitatea de

persoane îndreptățite; potrivit legii, aceștia puteau beneficia doar de

suprafața de 366 mp.

Art. 3 și 4 din Legea

nr. 10/2001 se referă la categoriile de persoane îndreptățite să beneficieze de

măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială, iar pârâții au depus

la dosar actele de stare civilă și de moștenire de pe urma autorilor D.V. și

D.M., după care au solicitat drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin

Notificarea nr. 2091 din 9 august 2001.

D.T. a fost fiul

autoarei, D.V., iar moștenitorii acestuia, inclusiv ai soției, D.C., puteau

formula cerere alături de pârâții-moștenitori sau pe cale separată. În

condițiile în care acești moștenitori nu au revendicat drepturi de pe urma

celor doi autori comuni cu ai pârâților-notificatori, drepturile ce li s-ar fi

cuvenit profită celorlalți moștenitori care au formulat notificare, acest

aspect nefiind unul de ordine publică pentru a putea fi apărat din oficiu, de

către Prefectul municipiului București.

Dispozițiile

Primarului General al municipiului București sunt conforme cu raportul de

expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de către expertul ing. N.A., prin

care s-a identificat terenul de 482 mp, dobândit de către autorii D.I. și D.V.,

prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 16764 din 20 octombrie 1915 și nr.

7644 din 5 mai 1916, probe care fac dovada proprietății acestor autori asupra

terenurilor solicitate potrivit Legii nr. 10/2001, în timp ce Prefectul

municipiului București nu a depus, la dosar, dovezi contrarii, în sensul că terenul

ar fi aparținut celor doi soți, D.T. și D.C.

Art. 23 din Legea nr.

10/2001 se referă la termenul în care pot fi depuse actele doveditoare ale

dreptului solicitat, la Comisia specială pentru analizarea notificărilor, iar,

prin emiterea dispozițiilor atacate, nu se constată încălcarea acestui articol

de lege.

Prefectul a mai

susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001,

întrucât, din raportul de expertiză anexă la Dispoziția nr. 9168 din 30

noiembrie 2007, de restituire în natură a imobilului, ce a modificat Dispoziția

nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, rezultă că s-a restituit un teren ce face parte

din domeniul public, fiind ocupat de spațiu verde și un loc de joacă.

Atât din raportul de

expertiză menționat, cât și din planșele fotografice depuse la dosar, rezultă

că terenul restituit în natură, de 306 mp, nu este afectat locului de joacă

amenajat pentru copii, nici spațiului verde, ci reprezintă un teren liber de

construcții, pe care proprietarii și locatarii din zonă au improvizat o parcare

auto, situație care nu face imposibilă restituirea în natură către foștii

proprietari a terenului liber de construcții, situație prevăzută de art. 10

alin. (1) invocat de către contestator.

În privința

Dispoziției nr. 9169 din 30 noiembrie 2007, de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent, consideră că, la emiterea acestui act administrativ, nu au

fost respectate prevederile pct. 11.2. - 11.3. din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, întrucât

lipsește dovada încasării despăgubirilor sau dovada neîncasării lor.

Motivul de

contestație este neîntemeiat, deoarece, la dosarul instanței, s-au depus, în

copie, actele din dosarul administrativ care au stat la baza soluționării

notificării, din care nu rezultă că autorii pârâților ar fi primit vreun fel de

despăgubiri, iar contestatorul nu a făcut dovada contrarie, în sensul că

autorii sau pârâții-moștenitori ar fi primit despăgubiri.

Pârâții nu pot fi

obligați să facă dovada unui fapt negativ, "în sensul că nu au primit

despăgubiri", atâta timp cât Prefectul nu dovedește faptul pozitiv, în

sensul că ar fi fost plătite despăgubiri.

Cât despre lipsa unor

declarații date pe proprie răspundere, în sensul să nu s-au primit despăgubiri,

precum și a unor angajamente de rambursare a despăgubirilor dacă se va dovedi

că au fost primite, Tribunalul a apreciat că aceste aspecte nu atrag nulitatea

sau nelegalitatea dispozițiilor emise de Primarul General al municipiului

București, în condițiile în care nu s-a dovedit plata despăgubirilor, iar

contestatorul nu oferă elemente concrete în sensul afirmat, pentru a putea fi

verificate de instanță.

A mai reținut

instanța că motivul de nelegalitate comun tuturor dispozițiilor atacate,

respectiv încălcarea art. 2 și 11 din O.U.G. nr. 97/2005, determinat de faptul

că notificatoarea D.L. nu a fost identificată prin CNP, este neîntemeiat și nu

atrage nulitatea sau nelegalitatea dispozițiilor emise, pe de o parte, pentru

că ceilalți comoștenitori ar fi avut tot interesul să elimine dintre ei o

persoană neîndreptățită, iar, pe de altă parte, chiar petentul arată că, în

dosarul administrativ, există elemente prin care se poate determina codul

numeric personal al acestei solicitante.

Un ultim aspect de

nelegalitate invocat ar consta în nerespectarea prevederilor art. 16 alin. (2

2

)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr.

81/2007, coroborat cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitor la cele

două înscrisuri care atestă imposibilitatea restituirii în natură, care datează

din 12 iunie 2007 și 10 aprilie 2008 și nu corespund datei la care a fost emisă

dispoziția verificată, noiembrie 2007.

Nici din perspectiva

acestui motiv de contestație, Tribunalul nu a reținut încălcarea legii în

măsură să atragă nulitatea dispozițiilor emise de Primar.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel Prefectul municipiului București.

Prin Decizia civilă

nr. 682/A din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelantul reclamant.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a constatat următoarele:

În ceea ce privește

motivul de apel referitor la încălcarea normelor de competență materială,

respectiv a Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004, prin Decizia

civilă nr. 1907 din 05 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit, cu

autoritate de lucru judecat, competența materială de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Această problemă de

drept rezolvată este obligatorie față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., astfel încât susținerile apelantei legate de criticile privind

competența instanței sunt nefondate.

Referitor la motivul

de apel privind incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la

proprietarii de la care au fost preluate suprafețele ce compun imobilul în

cauză, și acesta este neîntemeiat.

Imobilul situat în

București, str. S., sector 6 a fost proprietatea autoarei D.V. și a surorii

acesteia, G.G., astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, respectiv

contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 15764/1915 și sub nr.

2644/1916. În urma actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 9853 din 08

aprilie 1947, imobilul compus din suprafața totală de 429 mp a fot partajat

între V.D. și cei cinci copii ai săi, respectiv T.D., C.D., M.D., P.D. și

E.M.D.

Intimatele O.D. și

D.M. sunt moștenitoarele lui D.M., în calitate de fiică și soție

supraviețuitoare, iar M.I. și N.G. sunt moștenitorii defunctei E.M.D., în

calitate de soț supraviețuitor și fiică, astfel cum rezultă din copiile

certificatelor de moștenitor depuse la dosar.

D.T. este unul dintre

cei cinci copii ai lui V.D., fiind frate cu D.M. și E.M.D.

Ca atare, chiar dacă

la dosar nu s-a depus un certificat de moștenitor de pe urma lui D.T.,

nepoatele acestuia de frate, respectiv intimatele O.D. și N.G., au vocație la

moștenirea unchiului, în calitate de colaterali de gradul al III-lea -

moștenitori legali.

Deși, potrivit

dispozițiilor legale, ceilalți moștenitori ai lui D.T. aveau îndreptățirea la

obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere

dispozițiile art. 4 alin. (2) din actul normativ de referință, întrucât nu au

formulat notificare în condițiile art. 22 alin. (1) din Lege, aceștia sunt

decăzuți din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau în echivalent, astfel cum dispune art. 22 alin. (5).

În aceste condiții,

în mod legal instanța de fond a confirmat că reclamanții sunt îndreptățiți să

culeagă și partea ce s-ar fi cuvenit lui D.T., potrivit dispozițiilor art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, textul indicat fiind o aplicație particulară a

dreptului de acrescământ, reglementat de prevederile art. 697 C. civ.

De astfel, art. 4

alin. (4) din lege este explicitat în acest sens și prin dispozițiile art. 4.7.

din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001.

Ca atare, Curtea a

constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 3

și 4 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la motivul

de apel privind încălcarea art. 10, principiul restituirii în natură este enunțat

în art. 1 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Se acordă măsuri

reparatorii în echivalent numai în acele situații în care restituirea în natură

nu este posibilă, or, în speță, din raportul de expertiză efectuat, în cauză,

de expert N.A., rezultă că suprafața de 306 mp este ocupată, în prezent, de o

parcare improvizată de locatarii blocurilor de locuințe din zonă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul Prefectul municipiului București,

criticând-o pentru următoarele motive:

doveditoare, la momentul trecerii imobilului notificat în proprietatea

statului, în baza Decretului nr. 97/1974, acesta era deținut în coproprietate

(adresa nr. 3364 din 16 februarie 2004 emisă de C.G.M.B.-AFI) astfel:

- 121mp teren și 58

mp construcție, proprietari D.T. și D.C.;

- 122 mp teren și 53

mp construcție, proprietari D.C. și D.A.;

- 122 mp teren și 73

mp construcție, proprietari D.M. și D.M.;

- 122 mp teren și 43

mp construcție, proprietar E.M.D.

Invocă diferența

dintre art. 4 alin. (1) și art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, al căror

conținut îl redă, susținând că notificatorii, în condițiile în care nu au depus

la dosar acte din care să rezulte că au calitatea de moștenitori de pe urma lui

D.T. și D.C., beneficiul Legii nr. 10/2001 ar fi trebuit să se reducă la

suprafața de teren de 363 mp.

De altfel, se

recunoaște de către aceștia faptul că moștenitoarea legală a celor doi

coproprietari, la momentul exproprierii, era fiica lor, D. I., care nu a

înțeles să depună notificare.

Pct. 4.7. din H.G.

nr. 250/2007, completată și modificată, se referă la calitatea de moștenitori

ai persoanelor îndreptățite, de la care a fost expropriat imobilul, dreptul de

acrescământ nefiind incident în speța de față.

S-a făcut o confuzie

între proprietari conform actelor de proprietate din anii 1915/1916, depuse la

dosar, și proprietarii de la data preluării abuzive (legea specială de

reparație fiind emisă pentru aceștia din urmă).

De asemenea,

instanțele învestite cu soluționarea prezentei cauze nu au ținut cont că

translatarea dreptului de proprietate se face prin decesul fostului proprietar

- a se vedea actul de partaj din anul 1947 și proba calității de moștenitori

doar de pe urma coproprietarilor M.D. și E.M.D.

încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, în mod greșit s-a

considerat că acțiunea este neîntemeiată, reținându-se că terenul restituit în

natură este un teren liber de construcții, cu atât mai mult cu cât, la baza

emiterii dispoziției de restituire în natură s-a aflat un raport de expertiză

extrajudiciară, care a identificat terenul ca făcând parte din domeniul public,

fiind ocupat de spațiu verde și loc de joacă pentru copii.

Chiar dacă s-a dispus

refacerea expertizei, din aceasta reiese faptul că "terenul este ocupat,

în prezent, de un parc pentru mașini și copii din blocurile din

vecinătate".

De altfel, unul din

membrii Comisiei interne pentru analiza notificărilor a propus verificarea în

teren, întrucât, așa cum apare în nota de reconstituire și expertiză, terenul

propus a fi restituit este afectat de alei (căi de acces) dintre blocuri,

menținându-și punctul de vedere și la reanalizarea dosarului.

De asemenea, s-au

invocat și dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea și

completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului. Curtea

Constituțională a examinat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 și a constatat că dispozițiile de lege

criticate, prin care se interzice schimbarea destinației terenurilor amenajate

ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism,

reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor, indiferent de regimul lor

juridic, nu contravin dispozițiilor constituționale referitoare la ocrotirea și

garantarea dreptului de proprietate și la restrângerea exercițiului unor

drepturi sau al unor libertăți, atât timp cât măsura dispusă de textul de lege

criticat nu atinge dreptul în însăși substanța sa, ci instituie doar o limitare

obiectivă și rezonabilă. în acord cu principiile fundamentale.

Din actele ce au stat

la baza emiterii dispozițiilor atacate, se poate constata faptul că terenul

restituit în natură are destinația de spațiu verde, având rolul de a reduce

densitatea dintre construcțiile edificate, astfel încât, în cauză, sunt

aplicabile dispozițiile prevăzute în teza a II-a a pct. 3 din art. 10 al Legii

nr. 10/2001, situație în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile

reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent.

9168 din 30 noiembrie 2007 nu a putut fi pusă în aplicare, întrucât, conform

adresei nr. DAM/25598 din 21 mai 2008 emisă de C.G.M.B.-AFI, terenul restituit

în natură nu se află în administrarea acestei instituții.

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reținerea cauzei,

spre rejudecare.

Pe parcursul

procesului a decedat O.D., respectiv la 19 decembrie 2011, fiind introdus în

cauză moștenitorul acesteia, O.A., conform certificatului de moștenitor nr. 11

din 20 ianuarie 2012 emis de B.N.P. Asociați "I.D. și A.Ș.". Acesta a

depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

reținut, în fapt, că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate de D.V.

și sora acesteia, G.G., conform contractelor de vânzare-cumpărare autentificate

sub nr. 15764/1915 și sub nr. 2644/1916, fiind partajat în mod voluntar prin

actul autentificat sub nr. 9853 DIN 8 aprilie 2007, între V.D. și copiii

acesteia, respectiv T.D., C.D., M.D., P.D. și E.M.D.

De asemenea, bunul a

fost expropriat în baza Decretului nr. 97/1974, fiind deținut în coproprietate

în condițiile sus arătate, potrivit adresei nr. 3364 din 16 februarie 2004

emisă de C.G.M.B.-A.F.I.

Intimații pârâți

persoane fizice au dovedit că sunt moștenitorii unei părți dintre coproprietarii

de la care s-a preluat imobilul, mai puțin de pe urma lui D.T. și D.C., care

figurează în actul de expropriere cu suprafața de teren de 121 mp și

construcție în suprafață de 58 mp.

A mai reținut Curtea

de Apel că D.T. este unul dintre copiii lui D.V. și, în consecință, frate cu

D.M. și E.M.D.

Ca atare, chiar dacă

nu s-a depus la dosar un certificat de moștenitor de pe urma lui D.T., O.D. și

N.G., reclamante în dosarul de față, au vocație la moștenirea unchiului lor, în

calitate de colaterali de gradul al III-lea.

A mai reținut

instanța că ceilalți moștenitori ai lui D.T., neformulând notificare, sunt

decăzuți din dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001, ceea ce deschide calea celor două reclamante, care au formulat notificare,

de a beneficia și de cota cuvenită lui D.T. în condițiile art. 4 alin. (4) din

aceeași lege, care reprezintă o aplicație particulară a dreptului de

acrescământ reglementat de dreptul comun în materie de succesiuni, respectiv de

art. 697 C. civ.

În speță, Curtea a

procedat la o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, fără să verifice în ce măsură reclamantele nu erau înlăturate de la

moștenirea unchiului lor, D.T., de unul sau mai mulți moștenitori dintr-o clasă

preferențială, aceasta indiferent dacă, în cazul în care există, respectivul

moștenitor sau moștenitori au înțeles sau nu să uzeze de prevederile actului

normativ în discuție.

Astfel, cum în mod

corect a arătat și recurentul, alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001 vizează

ipoteze diferite de acordare a măsurilor reparatorii, mai precis, după cum se

pune problema unui raport de coproprietate între persoanele îndreptățite să

urmeze procedura acestei legi (în cazul reglementat de alin. (1)) sau a

moștenitorului persoanei îndreptățite, care a urmat această procedură și care

va profita și de cota moștenitorilor aceleiași persoane îndreptățite, care nu

au recurs la această procedură (cazul reglementat de alin. (4)).

Conform art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai

multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul

de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, potrivit

dreptului comun.

Art. 4.1 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explică ipoteza care se

regăsește în art. 4 alin. (1) din Lege, și anume atunci când dreptul de

proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, iar de partea

de coproprietate pentru care nu s-a formulat notificare nu beneficiază ceilalți

coproprietari (și, în mod evident, nici moștenitorii acestora), care au

formulat notificare în termenul legal. Această situație se referă la ipoteza în

care sunt mai mulți titulari ai unor cote din dreptul de proprietate asupra

imobilului pretins, la data preluării abuzive.

În consecință, în

ipoteza în care imobilul ar fi fost preluat de la mai mulți coproprietari,

aceștia sau, eventual, moștenitorii lor, care ar fi formulat notificare pentru

cota de proprietate cuvenită, nu vor profita de cota de proprietate a altor

persoane îndreptățite, dar care nu au formulat cerere de restituire întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 (și nici moștenitorii acestora din urmă).

Conform art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari

care nu au urmat procedura specială pentru acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de această lege, beneficiază ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire.

În același sens, art.

4 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

prevede că, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări, vor profita

ceilalți moștenitori care au depus în termen cererea de restituire.

Textul se referă, în

consecință, la moștenitorii persoanei îndreptățite, care vor profita de cotele

moștenitorilor aceleiași persoane îndreptățite, care nu au urmat procedura

legii speciale, în baza dreptului de acrescământ, dar nu și de cota de

proprietate cuvenită unei alte persoane îndreptățite, care, însă, nu a formulat

notificare, ea sau moștenitorii acesteia.

În speță, este

aplicabilă ipoteza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece, la data

preluării bunului de către stat, 1974, acesta se afla în coproprietatea mai

multor titulari, în urma partajului voluntar efectuat în 1947, prin care s-a

stabilit doar mărimea suprafețelor cuvenite coproprietarilor, rămași în

indiviziune, fără să se dispună și partajul imobilului în materialitatea lui,

bunul fiind preluat ca atare prin decretul de expropriere.

Dintre persoanele

coproprietare de la care s-a preluat imobilul, rămâne în discuție situația

succesorală a coproprietarilor D.T. și D.C., pe care instanța de apel nu a

verificat-o și care va determina admiterea prezentului recurs.

Astfel, Curtea a

menționat că intimatele O.D. și N.G., în calitate de nepoate de frate ale lui

D.T., au vocație la succesiunea acestuia, fiind colaterali de gradul al III-lea

față de defunct.

Considerentul este

corect doar în măsura în care cele două reclamante (care fac parte din clasa a

II-a de moștenitori legali) nu sunt înlăturate de la moștenire de succesibili

dintr-o clasă superioară (clasa I - descendenții defunctului) sau de potențiali

legatari universali sau cu titlu universal. Aceasta indiferent dacă, în

condițiile în care există, asemenea moștenitori au înțeles sau nu să urmeze

procedura Legii nr. 10/2001, deoarece, cele două reclamante, putând beneficia

de măsuri reparatorii pentru cota lui D.T. și C. în baza art. 4 alin. (1), iar

nu a art. 4 alin. (4), nu se poate concepe, raportat la principiul devoluțiunii

succesorale al chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de

moștenitori legali și la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale,

coexistența unor moștenitori din clase diferite pentru diferite categorii de

bunuri, respectiv reclamantele pentru imobilul în litigiu și moștenitori din

clasa I pentru alte bunuri din patrimoniul defuncților D.T. și D.C.

Prin urmare, instanța

de apel, cu ocazia rejudecării căii de atac, va verifica dacă existau, la data

notificării, rude din clasa I ai celor doi defuncți, care să fi acceptat

succesiunea acestora, sau moștenitori ai unor asemenea persoane, respectivi

legatari universali sau cu titlu universal, și doar în cazul inexistenței acestora,

vor putea lua în considerare calitatea reclamantelor, de moștenitori din clasa

a II-a ai defunctului D.T. și posibilitatea acestora de a beneficia de

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

De asemenea, se va

avea în vedere situația lui D.C., de la care s-a preluat parte din imobil,

alături de D.T., și în ce măsură aceasta poate fi sau nu moștenită de

reclamante, dar și data decesului acesteia în raport de data decesului lui

D.T., pentru evaluarea cotei de proprietate din imobil a celor doi.

În raport de toate

aceste criterii, Curtea va concluziona cu privire la posibilitatea

reclamantelor de a beneficia de măsuri reparatorii și pentru cota de

proprietate preluată de la D.T. și D.C., în raport de dispozițiile art. 4 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, prezenta instanță neputând proceda la

asemenea verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului.

În concluzie,

considerând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a

legii, ceea ce va determina admiterea recursului și reluarea judecății apelului

în limitele sus-arătate.

La pronunțarea

acestei soluții, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 21.6. din H.G.

nr. 250/2007, care permit instituției prefectului să exercite controlul de

legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari, inclusiv sub

aspectul dovedirii calității de moștenitor a notificatorului de pe urma

fostului proprietar, și, în cazul în care consideră că dispoziția de restituire

este nelegală, să o poată contesta, contrar celor reținute de prima instanță,

în sensul că această chestiune nu ar reprezenta un motiv de ordine publică,

care să poată fi susținut de Prefect.

privește destinația actuală a terenului restituit în natură, susținerile

recurentului sunt, de asemenea, întemeiate.

Astfel, potrivit art.

10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, "entitatea învestită cu soluționarea notificării are

obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate

terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a

terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces

(existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și

altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de

alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi

militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații,

restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere

sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și

utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de

teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse

unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de

comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane,

amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini

publice, piețe pietonale și altele".

Emitentul

dispozițiilor contestate, prin care s-a dispus, în cele din urmă, restituirea

în natură a suprafeței de 306 mp teren din imobilul pretins, urmare a

modificării Dispoziției nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, prin Dispoziția nr. 9168

din 30 noiembrie 2007, a avut în vedere raportul de expertiză tehnică

extrajudiciară întocmit de expert N.A. la 24 aprilie 2006, reținând că,

potrivit expertizei, "suprafața de teren de 306 mp este folosită ca

parcare improvizată de locatarii blocului de locuințe din zonă"; în

concluziile raportului de expertiză se menționează însă că "restul

terenului, de 361 mp, (...) este ocupat cu spațiu verde și loc de joacă pentru

copii".

Același raport de

expertiză a fost avut în vedere și de instanța de apel în stabilirea situației

de fapt, care a tras aceeași concluzie cu cea a pârâtului în ceea ce privește

destinația actuală a imobilului restituit în natură, deși este evidentă

contradicția dintre concluziile expertului și destinația suprafeței de teren,

de 306 mp, reținută de Primarul General al municipiului București.

În această situație,

se impune efectuarea unei noi expertize, judiciare, care să stabilească

destinația actuală a imobilului, în raport de toate criteriile impuse de art.

10.3. din H.G. nr. 250/2007.

Aceasta și față de

împrejurarea că instanța de apel și-a fundamentat concluziile, în stabilirea

situației de fapt, pe dispozițiile unei expertize extrajudiciare, cu încălcarea

principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, expertiză

contestată de reclamant.

Prin urmare, și acest

motiv de recurs este întemeiat și va conduce la admiterea căii de atac.

imposibilitatea punerii în aplicare a Dispoziției nr. 9168 din 30 noiembrie

2007, de restituire în natură a terenului în suprafață de 306 mp, raportat la

adresa din 21 mai 2008, din care rezultă că această instituție nu deține

imobilul restituit, urmează ca instanța de apel să efectueze probe cu privire

la calitatea de unitate deținătoare la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, respectiv 14 februarie 2001, și, în raport de rezultatul

probatoriului, să decidă și cu privire la acest aspect, inclusiv din

perspectiva obligării pârâtului Primarul General al Municipiului București, de

a trimite notificarea reclamanților către unitatea deținătoare de la data

menționată, în cazul în care aceasta este diferită de emitentul dispoziției de

restituire în natură.

Prezenta instanță are

în vedere, cu privire la acest aspect, și faptul că dispoziția de restituire în

natură trebuie să producă efecte concrete în favoarea persoanelor îndreptățite,

ceea ce nu s-ar putea realiza în condițiile în care emitentul dispoziției de

restituire în natură nu era și unitatea deținătoare a imobilului la data

intrării în vigoare a legii de reparație.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) și 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia atacată

și va trimite cauza la aceeași curte de apel, în vederea reluării judecății în

limitele stabilite prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul Prefectul municipiului București împotriva Deciziei nr.

682 A din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN