ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6553/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 46559/3/2008 din 4 decembrie 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Prefectul municipiului București, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al municipiului București și Primăria municipiului București, a solicitat anularea Dispoziției nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, modificată prin Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a imobilului solicitat, și a Dispoziției nr. 9169 din 30 noiembrie 2007, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, emise de primul pârât în baza Legii nr. 10/2001. Pe parcursul procesului, instanța a dispus citarea beneficiarilor dispozițiilor respective, D.L., D.M., N.G.

și O.D. Prin Sentința civilă nr. 1171/24 martie 2009 a aceleiași instanțe, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea formulată de reclamant, ca atare, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, iar, prin Decizia nr. 1907 din 5 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis calea de atac exercitată, s-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza, spre judecare, Tribunalului București, secția civilă. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 869 din 18 iunie 2010, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele: Dispozițiile atacate de Prefect au fost emise pentru soluționarea notificării nr. 2091 din 9 august 2001, depusă de către pârâții D.L., D.M., N.G., O.D., precum și de M.I. și D.A., decedați ulterior depunerii notificării. Contestatorul a susținut că acestor solicitanți li s-a acordat beneficiul Legii nr. 10/2001, cu încălcarea mai multor prevederi legale. Sub un prim aspect, a considerat că nu au fost respectate dispozițiile art. 3, 4 și 23 din legea sus-menționată, întrucât, deși notificatorii puteau beneficia de măsuri reparatorii numai pentru partea din imobilul situat în str. S., preluată de la autorii lor, prin actele administrative atacate, li s-a acordat beneficiul Legii nr. 10/2001 pentru suprafața de 482 mp, din care 306 mp în natură și 176 mp sub forma unor despăgubiri.

Consideră că terenul a aparținut, la data preluării, altor persoane, D.T. și D.C., care figurează în Decretul de expropriere la poziția nr. 107/13/143, cu o suprafață expropriată de 121 mp și 58 mp construcții, față de care pârâții nu au calitatea de persoane îndreptățite; potrivit legii, aceștia puteau beneficia doar de suprafața de 366 mp. Art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 se referă la categoriile de persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială, iar pârâții au depus la dosar actele de stare civilă și de moștenire de pe urma autorilor D.V. și D.M., după care au solicitat drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin Notificarea nr. 2091 din 9 august 2001. D.T.

a fost fiul autoarei, D.V., iar moștenitorii acestuia, inclusiv ai soției, D.C., puteau formula cerere alături de pârâții-moștenitori sau pe cale separată. În condițiile în care acești moștenitori nu au revendicat drepturi de pe urma celor doi autori comuni cu ai pârâților-notificatori, drepturile ce li s-ar fi cuvenit profită celorlalți moștenitori care au formulat notificare, acest aspect nefiind unul de ordine publică pentru a putea fi apărat din oficiu, de către Prefectul municipiului București. Dispozițiile Primarului General al municipiului București sunt conforme cu raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de către expertul ing. N.A., prin care s-a identificat terenul de 482 mp, dobândit de către autorii D.I.

și D.V., prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 16764 din 20 octombrie 1915 și nr. 7644 din 5 mai 1916, probe care fac dovada proprietății acestor autori asupra terenurilor solicitate potrivit Legii nr. 10/2001, în timp ce Prefectul municipiului București nu a depus, la dosar, dovezi contrarii, în sensul că terenul ar fi aparținut celor doi soți, D.T. și D.C. Art. 23 din Legea nr. 10/2001 se referă la termenul în care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului solicitat, la Comisia specială pentru analizarea notificărilor, iar, prin emiterea dispozițiilor atacate, nu se constată încălcarea acestui articol de lege.

Prefectul a mai susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, întrucât, din raportul de expertiză anexă la Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a imobilului, ce a modificat Dispoziția nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, rezultă că s-a restituit un teren ce face parte din domeniul public, fiind ocupat de spațiu verde și un loc de joacă. Atât din raportul de expertiză menționat, cât și din planșele fotografice depuse la dosar, rezultă că terenul restituit în natură, de 306 mp, nu este afectat locului de joacă amenajat pentru copii, nici spațiului verde, ci reprezintă un teren liber de construcții, pe care proprietarii și locatarii din zonă au improvizat o parcare auto, situație care nu face imposibilă restituirea în natură către foștii proprietari a terenului liber de construcții, situație prevăzută de art. 10 alin. (1) invocat de către contestator.

În privința Dispoziției nr. 9169 din 30 noiembrie 2007, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, consideră că, la emiterea acestui act administrativ, nu au fost respectate prevederile pct. 11.2. - 11.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, întrucât lipsește dovada încasării despăgubirilor sau dovada neîncasării lor. Motivul de contestație este neîntemeiat, deoarece, la dosarul instanței, s-au depus, în copie, actele din dosarul administrativ care au stat la baza soluționării notificării, din care nu rezultă că autorii pârâților ar fi primit vreun fel de despăgubiri, iar contestatorul nu a făcut dovada contrarie, în sensul că autorii sau pârâții-moștenitori ar fi primit despăgubiri.

Pârâții nu pot fi obligați să facă dovada unui fapt negativ, "în sensul că nu au primit despăgubiri", atâta timp cât Prefectul nu dovedește faptul pozitiv, în sensul că ar fi fost plătite despăgubiri. Cât despre lipsa unor declarații date pe proprie răspundere, în sensul să nu s-au primit despăgubiri, precum și a unor angajamente de rambursare a despăgubirilor dacă se va dovedi că au fost primite, Tribunalul a apreciat că aceste aspecte nu atrag nulitatea sau nelegalitatea dispozițiilor emise de Primarul General al municipiului București, în condițiile în care nu s-a dovedit plata despăgubirilor, iar contestatorul nu oferă elemente concrete în sensul afirmat, pentru a putea fi verificate de instanță.

A mai reținut instanța că motivul de nelegalitate comun tuturor dispozițiilor atacate, respectiv încălcarea art. 2 și 11 din O.U.G. nr. 97/2005, determinat de faptul că notificatoarea D.L. nu a fost identificată prin CNP, este neîntemeiat și nu atrage nulitatea sau nelegalitatea dispozițiilor emise, pe de o parte, pentru că ceilalți comoștenitori ar fi avut tot interesul să elimine dintre ei o persoană neîndreptățită, iar, pe de altă parte, chiar petentul arată că, în dosarul administrativ, există elemente prin care se poate determina codul numeric personal al acestei solicitante. Un ultim aspect de nelegalitate invocat ar consta în nerespectarea prevederilor art. 16 alin. (2 2 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, coroborat cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitor la cele două înscrisuri care atestă imposibilitatea restituirii în natură, care datează din 12 iunie 2007 și 10 aprilie 2008 și nu corespund datei la care a fost emisă dispoziția verificată, noiembrie 2007. Nici din perspectiva acestui motiv de contestație, Tribunalul nu a reținut încălcarea legii în măsură să atragă nulitatea dispozițiilor emise de Primar. Împotriva acestei sentințe a formulat apel Prefectul municipiului București. Prin Decizia civilă nr. 682/A din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a constatat următoarele: În ceea ce privește motivul de apel referitor la încălcarea normelor de competență materială, respectiv a Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004, prin Decizia civilă nr. 1907 din 05 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Această problemă de drept rezolvată este obligatorie față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât susținerile apelantei legate de criticile privind competența instanței sunt nefondate.

Referitor la motivul de apel privind incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la proprietarii de la care au fost preluate suprafețele ce compun imobilul în cauză, și acesta este neîntemeiat. Imobilul situat în București, str. S., sector 6 a fost proprietatea autoarei D.V. și a surorii acesteia, G.G., astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, respectiv contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 15764/1915 și sub nr. 2644/1916. În urma actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 9853 din 08 aprilie 1947, imobilul compus din suprafața totală de 429 mp a fot partajat între V.D. și cei cinci copii ai săi, respectiv T.D., C.D., M.D., P.D. și E.M.D. Intimatele O.D.

și D.M. sunt moștenitoarele lui D.M., în calitate de fiică și soție supraviețuitoare, iar M.I. și N.G. sunt moștenitorii defunctei E.M.D., în calitate de soț supraviețuitor și fiică, astfel cum rezultă din copiile certificatelor de moștenitor depuse la dosar. D.T. este unul dintre cei cinci copii ai lui V.D., fiind frate cu D.M. și E.M.D. Ca atare, chiar dacă la dosar nu s-a depus un certificat de moștenitor de pe urma lui D.T., nepoatele acestuia de frate, respectiv intimatele O.D. și N.G., au vocație la moștenirea unchiului, în calitate de colaterali de gradul al III-lea - moștenitori legali. Deși, potrivit dispozițiilor legale, ceilalți moștenitori ai lui D.T.

aveau îndreptățirea la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere dispozițiile art. 4 alin. (2) din actul normativ de referință, întrucât nu au formulat notificare în condițiile art. 22 alin. (1) din Lege, aceștia sunt decăzuți din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, astfel cum dispune art. 22 alin. (5). În aceste condiții, în mod legal instanța de fond a confirmat că reclamanții sunt îndreptățiți să culeagă și partea ce s-ar fi cuvenit lui D.T., potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, textul indicat fiind o aplicație particulară a dreptului de acrescământ, reglementat de prevederile art. 697 C. civ.

De astfel, art. 4 alin. (4) din lege este explicitat în acest sens și prin dispozițiile art. 4.7. din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Ca atare, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001. Referitor la motivul de apel privind încălcarea art. 10, principiul restituirii în natură este enunțat în art. 1 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Se acordă măsuri reparatorii în echivalent numai în acele situații în care restituirea în natură nu este posibilă, or, în speță, din raportul de expertiză efectuat, în cauză, de expert N.A., rezultă că suprafața de 306 mp este ocupată, în prezent, de o parcare improvizată de locatarii blocurilor de locuințe din zonă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Prefectul municipiului București, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Conform actelor doveditoare, la momentul trecerii imobilului notificat în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 97/1974, acesta era deținut în coproprietate (adresa nr. 3364 din 16 februarie 2004 emisă de C.G.M.B.-AFI) astfel: - 121mp teren și 58 mp construcție, proprietari D.T. și D.C.; - 122 mp teren și 53 mp construcție, proprietari D.C. și D.A.; - 122 mp teren și 73 mp construcție, proprietari D.M. și D.M.; - 122 mp teren și 43 mp construcție, proprietar E.M.D. Invocă diferența dintre art. 4 alin. (1) și art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, al căror conținut îl redă, susținând că notificatorii, în condițiile în care nu au depus la dosar acte din care să rezulte că au calitatea de moștenitori de pe urma lui D.T.

și D.C., beneficiul Legii nr. 10/2001 ar fi trebuit să se reducă la suprafața de teren de 363 mp. De altfel, se recunoaște de către aceștia faptul că moștenitoarea legală a celor doi coproprietari, la momentul exproprierii, era fiica lor, D. I., care nu a înțeles să depună notificare. Pct. 4.7. din H.G. nr. 250/2007, completată și modificată, se referă la calitatea de moștenitori ai persoanelor îndreptățite, de la care a fost expropriat imobilul, dreptul de acrescământ nefiind incident în speța de față. S-a făcut o confuzie între proprietari conform actelor de proprietate din anii 1915/1916, depuse la dosar, și proprietarii de la data preluării abuzive (legea specială de reparație fiind emisă pentru aceștia din urmă).

De asemenea, instanțele învestite cu soluționarea prezentei cauze nu au ținut cont că translatarea dreptului de proprietate se face prin decesul fostului proprietar - a se vedea actul de partaj din anul 1947 și proba calității de moștenitori doar de pe urma coproprietarilor M.D. și E.M.D. 2. Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, în mod greșit s-a considerat că acțiunea este neîntemeiată, reținându-se că terenul restituit în natură este un teren liber de construcții, cu atât mai mult cu cât, la baza emiterii dispoziției de restituire în natură s-a aflat un raport de expertiză extrajudiciară, care a identificat terenul ca făcând parte din domeniul public, fiind ocupat de spațiu verde și loc de joacă pentru copii.

Chiar dacă s-a dispus refacerea expertizei, din aceasta reiese faptul că "terenul este ocupat, în prezent, de un parc pentru mașini și copii din blocurile din vecinătate". De altfel, unul din membrii Comisiei interne pentru analiza notificărilor a propus verificarea în teren, întrucât, așa cum apare în nota de reconstituire și expertiză, terenul propus a fi restituit este afectat de alei (căi de acces) dintre blocuri, menținându-și punctul de vedere și la reanalizarea dosarului. De asemenea, s-au invocat și dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului. Curtea Constituțională a examinat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 din O.U.G.

nr. 195/2005 și a constatat că dispozițiile de lege criticate, prin care se interzice schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor, indiferent de regimul lor juridic, nu contravin dispozițiilor constituționale referitoare la ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate și la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, atât timp cât măsura dispusă de textul de lege criticat nu atinge dreptul în însăși substanța sa, ci instituie doar o limitare obiectivă și rezonabilă. în acord cu principiile fundamentale.

Din actele ce au stat la baza emiterii dispozițiilor atacate, se poate constata faptul că terenul restituit în natură are destinația de spațiu verde, având rolul de a reduce densitatea dintre construcțiile edificate, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile prevăzute în teza a II-a a pct. 3 din art. 10 al Legii nr. 10/2001, situație în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent. 3. Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007 nu a putut fi pusă în aplicare, întrucât, conform adresei nr. DAM/25598 din 21 mai 2008 emisă de C.G.M.B.-AFI, terenul restituit în natură nu se află în administrarea acestei instituții. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reținerea cauzei, spre rejudecare.

Pe parcursul procesului a decedat O.D., respectiv la 19 decembrie 2011, fiind introdus în cauză moștenitorul acesteia, O.A., conform certificatului de moștenitor nr. 11 din 20 ianuarie 2012 emis de B.N.P. Asociați "I.D. și A.Ș.". Acesta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. Instanța de apel a reținut, în fapt, că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate de D.V. și sora acesteia, G.G., conform contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 15764/1915 și sub nr. 2644/1916, fiind partajat în mod voluntar prin actul autentificat sub nr. 9853 DIN 8 aprilie 2007, între V.D.

și copiii acesteia, respectiv T.D., C.D., M.D., P.D. și E.M.D. De asemenea, bunul a fost expropriat în baza Decretului nr. 97/1974, fiind deținut în coproprietate în condițiile sus arătate, potrivit adresei nr. 3364 din 16 februarie 2004 emisă de C.G.M.B.-A.F.I. Intimații pârâți persoane fizice au dovedit că sunt moștenitorii unei părți dintre coproprietarii de la care s-a preluat imobilul, mai puțin de pe urma lui D.T. și D.C., care figurează în actul de expropriere cu suprafața de teren de 121 mp și construcție în suprafață de 58 mp. A mai reținut Curtea de Apel că D.T. este unul dintre copiii lui D.V. și, în consecință, frate cu D.M. și E.M.D. Ca atare, chiar dacă nu s-a depus la dosar un certificat de moștenitor de pe urma lui D.T., O.D.

și N.G., reclamante în dosarul de față, au vocație la moștenirea unchiului lor, în calitate de colaterali de gradul al III-lea. A mai reținut instanța că ceilalți moștenitori ai lui D.T., neformulând notificare, sunt decăzuți din dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce deschide calea celor două reclamante, care au formulat notificare, de a beneficia și de cota cuvenită lui D.T. în condițiile art. 4 alin. (4) din aceeași lege, care reprezintă o aplicație particulară a dreptului de acrescământ reglementat de dreptul comun în materie de succesiuni, respectiv de art. 697 C. civ.

În speță, Curtea a procedat la o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără să verifice în ce măsură reclamantele nu erau înlăturate de la moștenirea unchiului lor, D.T., de unul sau mai mulți moștenitori dintr-o clasă preferențială, aceasta indiferent dacă, în cazul în care există, respectivul moștenitor sau moștenitori au înțeles sau nu să uzeze de prevederile actului normativ în discuție.

Astfel, cum în mod corect a arătat și recurentul, alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001 vizează ipoteze diferite de acordare a măsurilor reparatorii, mai precis, după cum se pune problema unui raport de coproprietate între persoanele îndreptățite să urmeze procedura acestei legi (în cazul reglementat de alin. (1)) sau a moștenitorului persoanei îndreptățite, care a urmat această procedură și care va profita și de cota moștenitorilor aceleiași persoane îndreptățite, care nu au recurs la această procedură (cazul reglementat de alin. (4)). Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, potrivit dreptului comun.

Art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explică ipoteza care se regăsește în art. 4 alin. (1) din Lege, și anume atunci când dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, iar de partea de coproprietate pentru care nu s-a formulat notificare nu beneficiază ceilalți coproprietari (și, în mod evident, nici moștenitorii acestora), care au formulat notificare în termenul legal. Această situație se referă la ipoteza în care sunt mai mulți titulari ai unor cote din dreptul de proprietate asupra imobilului pretins, la data preluării abuzive.

În consecință, în ipoteza în care imobilul ar fi fost preluat de la mai mulți coproprietari, aceștia sau, eventual, moștenitorii lor, care ar fi formulat notificare pentru cota de proprietate cuvenită, nu vor profita de cota de proprietate a altor persoane îndreptățite, dar care nu au formulat cerere de restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 (și nici moștenitorii acestora din urmă). Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura specială pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, beneficiază ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire.

În același sens, art. 4 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări, vor profita ceilalți moștenitori care au depus în termen cererea de restituire. Textul se referă, în consecință, la moștenitorii persoanei îndreptățite, care vor profita de cotele moștenitorilor aceleiași persoane îndreptățite, care nu au urmat procedura legii speciale, în baza dreptului de acrescământ, dar nu și de cota de proprietate cuvenită unei alte persoane îndreptățite, care, însă, nu a formulat notificare, ea sau moștenitorii acesteia.

În speță, este aplicabilă ipoteza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece, la data preluării bunului de către stat, 1974, acesta se afla în coproprietatea mai multor titulari, în urma partajului voluntar efectuat în 1947, prin care s-a stabilit doar mărimea suprafețelor cuvenite coproprietarilor, rămași în indiviziune, fără să se dispună și partajul imobilului în materialitatea lui, bunul fiind preluat ca atare prin decretul de expropriere. Dintre persoanele coproprietare de la care s-a preluat imobilul, rămâne în discuție situația succesorală a coproprietarilor D.T. și D.C., pe care instanța de apel nu a verificat-o și care va determina admiterea prezentului recurs. Astfel, Curtea a menționat că intimatele O.D.

și N.G., în calitate de nepoate de frate ale lui D.T., au vocație la succesiunea acestuia, fiind colaterali de gradul al III-lea față de defunct. Considerentul este corect doar în măsura în care cele două reclamante (care fac parte din clasa a II-a de moștenitori legali) nu sunt înlăturate de la moștenire de succesibili dintr-o clasă superioară (clasa I - descendenții defunctului) sau de potențiali legatari universali sau cu titlu universal. Aceasta indiferent dacă, în condițiile în care există, asemenea moștenitori au înțeles sau nu să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, deoarece, cele două reclamante, putând beneficia de măsuri reparatorii pentru cota lui D.T.

și C. în baza art. 4 alin. (1), iar nu a art. 4 alin. (4), nu se poate concepe, raportat la principiul devoluțiunii succesorale al chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali și la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, coexistența unor moștenitori din clase diferite pentru diferite categorii de bunuri, respectiv reclamantele pentru imobilul în litigiu și moștenitori din clasa I pentru alte bunuri din patrimoniul defuncților D.T. și D.C. Prin urmare, instanța de apel, cu ocazia rejudecării căii de atac, va verifica dacă existau, la data notificării, rude din clasa I ai celor doi defuncți, care să fi acceptat succesiunea acestora, sau moștenitori ai unor asemenea persoane, respectivi legatari universali sau cu titlu universal, și doar în cazul inexistenței acestora, vor putea lua în considerare calitatea reclamantelor, de moștenitori din clasa a II-a ai defunctului D.T.

și posibilitatea acestora de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001. De asemenea, se va avea în vedere situația lui D.C., de la care s-a preluat parte din imobil, alături de D.T., și în ce măsură aceasta poate fi sau nu moștenită de reclamante, dar și data decesului acesteia în raport de data decesului lui D.T., pentru evaluarea cotei de proprietate din imobil a celor doi. În raport de toate aceste criterii, Curtea va concluziona cu privire la posibilitatea reclamantelor de a beneficia de măsuri reparatorii și pentru cota de proprietate preluată de la D.T. și D.C., în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, prezenta instanță neputând proceda la asemenea verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului.

În concluzie, considerând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, ceea ce va determina admiterea recursului și reluarea judecății apelului în limitele sus-arătate. La pronunțarea acestei soluții, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 21.6. din H.G. nr. 250/2007, care permit instituției prefectului să exercite controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari, inclusiv sub aspectul dovedirii calității de moștenitor a notificatorului de pe urma fostului proprietar, și, în cazul în care consideră că dispoziția de restituire este nelegală, să o poată contesta, contrar celor reținute de prima instanță, în sensul că această chestiune nu ar reprezenta un motiv de ordine publică, care să poată fi susținut de Prefect.

2. În ceea ce privește destinația actuală a terenului restituit în natură, susținerile recurentului sunt, de asemenea, întemeiate. Astfel, potrivit art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea.

În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele". Emitentul dispozițiilor contestate, prin care s-a dispus, în cele din urmă, restituirea în natură a suprafeței de 306 mp teren din imobilul pretins, urmare a modificării Dispoziției nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, prin Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, a avut în vedere raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert N.A.

la 24 aprilie 2006, reținând că, potrivit expertizei, "suprafața de teren de 306 mp este folosită ca parcare improvizată de locatarii blocului de locuințe din zonă"; în concluziile raportului de expertiză se menționează însă că "restul terenului, de 361 mp, (...) este ocupat cu spațiu verde și loc de joacă pentru copii". Același raport de expertiză a fost avut în vedere și de instanța de apel în stabilirea situației de fapt, care a tras aceeași concluzie cu cea a pârâtului în ceea ce privește destinația actuală a imobilului restituit în natură, deși este evidentă contradicția dintre concluziile expertului și destinația suprafeței de teren, de 306 mp, reținută de Primarul General al municipiului București.

În această situație, se impune efectuarea unei noi expertize, judiciare, care să stabilească destinația actuală a imobilului, în raport de toate criteriile impuse de art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007. Aceasta și față de împrejurarea că instanța de apel și-a fundamentat concluziile, în stabilirea situației de fapt, pe dispozițiile unei expertize extrajudiciare, cu încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, expertiză contestată de reclamant. Prin urmare, și acest motiv de recurs este întemeiat și va conduce la admiterea căii de atac.

3. Referitor la imposibilitatea punerii în aplicare a Dispoziției nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a terenului în suprafață de 306 mp, raportat la adresa din 21 mai 2008, din care rezultă că această instituție nu deține imobilul restituit, urmează ca instanța de apel să efectueze probe cu privire la calitatea de unitate deținătoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, și, în raport de rezultatul probatoriului, să decidă și cu privire la acest aspect, inclusiv din perspectiva obligării pârâtului Primarul General al Municipiului București, de a trimite notificarea reclamanților către unitatea deținătoare de la data menționată, în cazul în care aceasta este diferită de emitentul dispoziției de restituire în natură.

Prezenta instanță are în vedere, cu privire la acest aspect, și faptul că dispoziția de restituire în natură trebuie să producă efecte concrete în favoarea persoanelor îndreptățite, ceea ce nu s-ar putea realiza în condițiile în care emitentul dispoziției de restituire în natură nu era și unitatea deținătoare a imobilului la data intrării în vigoare a legii de reparație. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia atacată și va trimite cauza la aceeași curte de apel, în vederea reluării judecății în limitele stabilite prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Prefectul municipiului București împotriva Deciziei nr. 682 A din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN