ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1595/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 5 iunie 2008, reclamanta C.M. a chemat în

judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției nr. 10348

din 18 aprilie 2008, emise de acesta și emiterea unei noi dispoziții prin care

să se propună acordarea de măsuri reparatorii atât pentru imobilul teren în suprafață

de 420 mp, situat în București, sect. 2, cât și pentru imobilul construcție și

anexele acestuia.

S-a solicitat, totodată, obligarea

pârâtului la plata despăgubirilor materiale, rezultate din lipsa de folosință a

imobilului, în cuantum de 72000 lei, și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, încă din anul 2001, a solicitat prin notificare formulată în temeiul

Legii 10/2001 restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul menționat, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 408/1975.

Reclamanta a susținut că, în mod eronat,

prin dispoziția contestată, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru cota de 5/8 din terenul în suprafață de 420 mp situat în

București, sector 2, fără a se face nicio referire la imobilul construcție,

pentru care nu a primit despăgubiri la momentul preluării de către stat.

Prin sentința civilă nr. 487 din 6

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea ca

neîntemeiată, reținând că, prin notificarea cu nr. 560 din 29 iunie 2001,

reclamanta a solicitat unității deținătoare doar restituirea în natură a cotei

de 5/8 din terenul în suprafață de 420 mp și nu și din construcția edificată pe

acesta, astfel că dispoziția contestată este legală și temeinică, Primăria

Municipiului București pronunțându-se în limitele investirii sale.

Capătul de cerere privind

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului construcție a fost apreciat ca

neîntemeiat, având în vedere că la momentul soluționării acțiunii construcția

nu se mai afla în proprietatea unității deținătoare.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru greșita

reținere a nesolicitării măsurilor reparatorii pentru construcție, emiterea

dispoziției contestate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 25 și art.

26 din Legea 10/2001, cât și pentru respingerea eronată a capătului de cerere

referitor la contravaloarea lipsei de folosință, fără a se observa că aceasta a

fost solicitată cu privire la întreg imobilul, și, nu numai cu privire la construcția

demolată.

Prin decizia civilă nr. 109A din 15

februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei C.M. și a schimbat în tot

sentința apelată în sensul că a admis în parte contestația și a modificat

dispoziția nr. 10348 din 18 aprilie 2008 a Primarului General al Municipiului

București, cu propunerea acordării de măsuri reparatorii în echivalent și

pentru cota de 5/8 din construcțiile edificate pe teren, ulterior demolate.

S-a respins ca nefondată cererea

privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului.

A fost obligat intimatul la

cheltuieli de judecată către apelantă în sumă de 1000 lei la fond și 750 lei în

apel, cu aplicarea art. 274 pct. 3 C. proc. civ.

Prin considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut, în esență, că obligația unității deținătoare de a

răspunde la notificare, obligație imperativă prevăzută de art. 25 alin. (1) din

Legea 10/2001, a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege,

în speță la 14 mai 2003, din acel moment creditorul putând cere îndeplinirea

ei.

Referitor la solicitarea notificării

dispoziției contestate prin acordarea de măsuri reparatorii și pentru

construcție, instanța de apel a reținut ca întemeiată cererea reclamantei, din

probele administrate rezultând fără echivoc că notificarea a vizat și

construcțiile demolate, preluate fără titlu valabil de către stat.

Referitor la motivul de apel privind

greșita neacordare a contravalorii lipsei de folosință, curtea a reținut că

temeiul juridic al unei astfel de cereri nu îl pot constitui decât dispozițiile

art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală – ori în

cauză, reclamanta și-a fundamentat cererea pe dispozițiile art. 40 din Legea

10/2001 și ale art. 25 alin. (7) C. proc. civ., inaplicabile întrucât se

grefează pe situația premisă a restituirii în natură a bunului, ce nu se

regăsește în speță.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs, în temeiul legal, pârâtul Municipiul București reprezentat de

Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs,

pârâtul a criticat decizia atacată pentru nesocotirea dispozițiilor art. 22 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, în ce privește

obligația depunerii actelor doveditoare ale proprietății de către notificator, ca

anexă la notificare, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în

vigoare a Legii 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată cererea

reclamantei.

S-a susținut că reclamanta avea

obligația de a depune dovezi în sensul că nu a încasat despăgubiri la momentul

preluării imobilului în proprietatea statului, precum și declarație autentică

în care să precizeze că nu a beneficiat de acordurile internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și că se

obligă la restituirea imobilului său, după caz, la plata de despăgubiri în

cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor de art. 5 din Legea

10/2001.

Critica formulată prin cel de-al

doilea motiv de recurs a vizat împrejurarea că restituirea în natură este

condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și

valoarea terenului sau a construcției demolate, cu coeficientul de actualizare

stabilit conform legislației în vigoare.

În faza procesuală a recursului nu

s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate prin

motivele de recurs raportat la dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ.,

Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Critica formulată prin primul motiv

de recurs referitoare la sarcina probei dreptului de proprietate al reclamantei

intimate și a deținerii imobilului la momentul deposedării abuzive este

neîntemeiată.

Instanța de apel a admis primul

motiv de apel, analizând amănunțit probele administrate din care a rezultat că

cererea de completare a dosarului administrativ a fost emisă la 22 iunie 2005

(fila 50 dosar fond), deci mult ulterior datei limită până la care puteau fi

depuse acte doveditoare – 14 martie 2003, conform O.U.G. nr. 10/2003 , dată ce

reprezenta termenul cel mai îndepărtat de la care începeau să curgă cele 60 de

zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra notificării.

Hotărârea instanței de apel a avut,

astfel, în vedere finalitatea reparatorie avută în vedere de legiuitor, care

presupune interpretarea dispozițiilor Legii 10/2001 potrivit principiului constituțional

al protejării și garantării dreptului de proprietate.

În motivarea deciziei recurate, în

contextul cenzurării încălcării obligației unității deținătoare de a răspunde

la notificare în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, instanța

de apel a citat cauza Faimblat împotriva României, cu referire la nesolicitarea

de informații suplimentare într-un termen rezonabil, apreciind că această

atitudine nu poate conduce la concluzia întârzierii sine die a soluționării

notificării.

Curtea va reține că sancțiunea

pentru nedepunerea actelor doveditoare de către persoana îndreptățită nu putea

conduce la nesoluționarea notificării, ci, eventual, la respingerea sa.

De altfel, de la data formulării

notificării și până la momentul declarării recursului, recurentul nu a invocat

niciodată lipsa dovezilor privind dreptul de proprietate și deținerea

imobilului la momentul deposedării abuzive și nici lipsa calității intimatei de

persoană îndreptățită.

Cel de-al doilea motiv de recurs

este, de asemenea, nefondat.

Nu se poate susține că intimata nu

și-ar fi îndeplinit obligația de a depune dovezi din care să rezulte că nu a

încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului de către stat.

Critica menționată a fost invocată

formal, fără ca recurentul să fi pus în discuție vreodată lipsa unor asemenea

dovezi și, prin urmare, imposibilitatea soluționării notificării pe acest

considerent.

Așa cum corect a reținut instanța de

apel, prin declarația depusă la dosar (filele 22 și 49 dosar fond), intimata

reclamantă a precizat expres că la demolarea casei nu a primit nicio

despăgubire.

În același sens, reclamanta a depus

declarații și în cursul procedurii administrative (filele 14, 22, 33 și 51 din

dosarul administrativ atașat dosarului instanței).

Ca atare, Curtea va reține că

recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. îl va respinge.

Vizând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 109 A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de 2500 lei

cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

februarie 2011.