ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1595/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 5 iunie 2008, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției nr. 10348 din 18 aprilie 2008, emise de acesta și emiterea unei noi dispoziții prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii atât pentru imobilul teren în suprafață de 420 mp, situat în București, sect. 2, cât și pentru imobilul construcție și anexele acestuia. S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale, rezultate din lipsa de folosință a imobilului, în cuantum de 72000 lei, și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, încă din anul 2001, a solicitat prin notificare formulată în temeiul Legii 10/2001 restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menționat, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 408/1975. Reclamanta a susținut că, în mod eronat, prin dispoziția contestată, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 5/8 din terenul în suprafață de 420 mp situat în București, sector 2, fără a se face nicio referire la imobilul construcție, pentru care nu a primit despăgubiri la momentul preluării de către stat.

Prin sentința civilă nr. 487 din 6 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, prin notificarea cu nr. 560 din 29 iunie 2001, reclamanta a solicitat unității deținătoare doar restituirea în natură a cotei de 5/8 din terenul în suprafață de 420 mp și nu și din construcția edificată pe acesta, astfel că dispoziția contestată este legală și temeinică, Primăria Municipiului București pronunțându-se în limitele investirii sale. Capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a imobilului construcție a fost apreciat ca neîntemeiat, având în vedere că la momentul soluționării acțiunii construcția nu se mai afla în proprietatea unității deținătoare.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru greșita reținere a nesolicitării măsurilor reparatorii pentru construcție, emiterea dispoziției contestate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 25 și art. 26 din Legea 10/2001, cât și pentru respingerea eronată a capătului de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosință, fără a se observa că aceasta a fost solicitată cu privire la întreg imobilul, și, nu numai cu privire la construcția demolată. Prin decizia civilă nr. 109A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei C.M.

și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte contestația și a modificat dispoziția nr. 10348 din 18 aprilie 2008 a Primarului General al Municipiului București, cu propunerea acordării de măsuri reparatorii în echivalent și pentru cota de 5/8 din construcțiile edificate pe teren, ulterior demolate. S-a respins ca nefondată cererea privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului. A fost obligat intimatul la cheltuieli de judecată către apelantă în sumă de 1000 lei la fond și 750 lei în apel, cu aplicarea art. 274 pct. 3 C. proc. civ. Prin considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, în esență, că obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație imperativă prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, în speță la 14 mai 2003, din acel moment creditorul putând cere îndeplinirea ei.

Referitor la solicitarea notificării dispoziției contestate prin acordarea de măsuri reparatorii și pentru construcție, instanța de apel a reținut ca întemeiată cererea reclamantei, din probele administrate rezultând fără echivoc că notificarea a vizat și construcțiile demolate, preluate fără titlu valabil de către stat. Referitor la motivul de apel privind greșita neacordare a contravalorii lipsei de folosință, curtea a reținut că temeiul juridic al unei astfel de cereri nu îl pot constitui decât dispozițiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală – ori în cauză, reclamanta și-a fundamentat cererea pe dispozițiile art. 40 din Legea 10/2001 și ale art. 25 alin. (7) C. proc.

civ., inaplicabile întrucât se grefează pe situația premisă a restituirii în natură a bunului, ce nu se regăsește în speță. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în temeiul legal, pârâtul Municipiul București reprezentat de Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată pentru nesocotirea dispozițiilor art. 22 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, în ce privește obligația depunerii actelor doveditoare ale proprietății de către notificator, ca anexă la notificare, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată cererea reclamantei.

S-a susținut că reclamanta avea obligația de a depune dovezi în sensul că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, precum și declarație autentică în care să precizeze că nu a beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și că se obligă la restituirea imobilului său, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor de art. 5 din Legea 10/2001. Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat împrejurarea că restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs referitoare la sarcina probei dreptului de proprietate al reclamantei intimate și a deținerii imobilului la momentul deposedării abuzive este neîntemeiată. Instanța de apel a admis primul motiv de apel, analizând amănunțit probele administrate din care a rezultat că cererea de completare a dosarului administrativ a fost emisă la 22 iunie 2005 (fila 50 dosar fond), deci mult ulterior datei limită până la care puteau fi depuse acte doveditoare – 14 martie 2003, conform O.U.G.

nr. 10/2003 , dată ce reprezenta termenul cel mai îndepărtat de la care începeau să curgă cele 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra notificării. Hotărârea instanței de apel a avut, astfel, în vedere finalitatea reparatorie avută în vedere de legiuitor, care presupune interpretarea dispozițiilor Legii 10/2001 potrivit principiului constituțional al protejării și garantării dreptului de proprietate. În motivarea deciziei recurate, în contextul cenzurării încălcării obligației unității deținătoare de a răspunde la notificare în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, instanța de apel a citat cauza Faimblat împotriva României, cu referire la nesolicitarea de informații suplimentare într-un termen rezonabil, apreciind că această atitudine nu poate conduce la concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării.

Curtea va reține că sancțiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare de către persoana îndreptățită nu putea conduce la nesoluționarea notificării, ci, eventual, la respingerea sa. De altfel, de la data formulării notificării și până la momentul declarării recursului, recurentul nu a invocat niciodată lipsa dovezilor privind dreptul de proprietate și deținerea imobilului la momentul deposedării abuzive și nici lipsa calității intimatei de persoană îndreptățită. Cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat. Nu se poate susține că intimata nu și-ar fi îndeplinit obligația de a depune dovezi din care să rezulte că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului de către stat.

Critica menționată a fost invocată formal, fără ca recurentul să fi pus în discuție vreodată lipsa unor asemenea dovezi și, prin urmare, imposibilitatea soluționării notificării pe acest considerent. Așa cum corect a reținut instanța de apel, prin declarația depusă la dosar (filele 22 și 49 dosar fond), intimata reclamantă a precizat expres că la demolarea casei nu a primit nicio despăgubire. În același sens, reclamanta a depus declarații și în cursul procedurii administrative (filele 14, 22, 33 și 51 din dosarul administrativ atașat dosarului instanței). Ca atare, Curtea va reține că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge. Vizând și dispozițiile art. 274 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 109 A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.