ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2469/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2469/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14

decembrie 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă, reclamanții L.I. și I.A. au chemat în judecată pe

pârâții N.P.V., N.D.S., G.E. și G.I. solicitând ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilele pe care le dețin în baza contractelor de vânzare -

cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că, prin sentința nr.

84 din 4 februarie 1999 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, Consiliul General al municipiului București a fost obligat

să le predea în deplină proprietate și posesie, imobilul situat

în București, sector 1, compus din suprafața de 637 mp teren și construcțiile

amplasate pe acesta, dispuse în două corpuri de clădire.

În baza acestei

sentințe, Primarul General al municipiului București a dispus

restituirea imobilului prin dispoziția nr. 1784 din 29 noiembrie 1999, iar

punerea în posesie s-a realizat cu procesul verbal din 10 februarie 2000,

exceptându-se imobilele pentru care au fost încheiate contracte de

vânzare-cumpărare.

Pârâții G.E. și

G.I. au cumpărat apartamentul de la parter corp B + C, compus din

două camere, două vestibule, cămară corp C,

bucătărie, baie corp B, pivniță, magazie în

suprafață utilă de 68, 69 mp teren și o cotă

indiviză de 19,24 %, precum și suprafața de 28,90 mp, cu

contractul de vânzare-cumpărare, iar pârâții N.P.V. și N.D.S. au

cumpărat apartamentul din corpul C, compus din trei camere,

bucătărie, cămară, baie, vestibul, culoar,

pivniță, cu o suprafață utilă de 63,05 mp și o

cotă indiviză de 40,03 %, cu contractul de vânzare-cumpărare din

22 decembrie 1997, ambele încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În drept, și-au

întemeiat acțiunea pe prevederile art. 480 C. civ.

Prin sentința nr.

566 din 17 aprilie 2006, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a anulat acțiunea, ca netimbrată.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, prin Decizia nr. 574/ A din 26 octombrie 2006, a admis

apelul declarat de reclamanți, a schimbat în tot sentința și a

trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Rejudecând cauza,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr.

1859 din 12 decembrie 2008, a respins ca nefondată excepția

inadmisibilității acțiunii reclamanților și a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, nici prin dispozițiile Legii nr.

10/2001, înainte și după modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005,

și nici prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție, nu s-a considerat că acțiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun ar fi inadmisibilă după

apariția legii speciale.

În plus, orice

persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor,

a libertăților și interesului său legitim, potrivit art. 2

din legea de organizare judecătorească și avându-se în vedere

dispozițiile art. 3 C. civ. și art. 6 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Cu privire la fondul

cauzei, tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada

că dețin imobilul de la foștii proprietari, respectiv bunicii

și tatăl acestora, care, la rândul lor, l-au dobândit prin act

autentic de vânzare-cumpărare, că au solicitat restituirea în natură

a imobilului, iar prin Dispoziția Primarului General al municipiului

București și prin procesul-verbal de punere în posesie li s-au

restituit imobilul teren și construcție, cu excepția

spațiilor vândute foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a

constatat că, prin compararea celor două titluri de proprietate,

indiferent dacă reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe

dispozițiile C. civ., respectiv art. 480 C. civ., nu se poate face

abstracție de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, așa

cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005.

Prima

instanță a avut în vedere, la analizarea titlurilor de proprietate

ale părților, împrejurarea că obiectul prezentei acțiuni îl

constituie două apartamente situate într-un imobil preluat în mod abuziv

și pentru care nu s-a constatat preluarea cu titlu sau fără

titlu, deoarece prin sentința civilă nr. 84/04 februarie 1999,

nefiind motivată, deoarece nu a fost supusă niciunei căi de

atac, nu a fost analizat titlul statului și, în plus, această

hotărâre judecătorească a fost pronunțată în

contradictoriu cu Consiliul General al municipiului București, în calitate

de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, potrivit legii

administrației publice locale în vigoare la acea dată.

Tribunalul a mai

constatat că nu s-a adus nicio dovadă din care să rezulte

că pârâții ar fi fost notificați de către reclamanți

să nu cumpere imobilul în litigiu și nici nu a existat vreo

acțiune în revendicare anterior datei încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

ale pârâților, deoarece acțiunea în revendicare cu statul a fost

introdusă în anul 1999, iar contractele de vânzare-cumpărare au fost

încheiate în anul 1996 și, respectiv, 1997.

De asemenea,

tribunalul a constatat că, față de contractul de vânzare-cumpărare,

instanțele s-au pronunțat irevocabil cu privire la

buna-credință a pârâților G.E. și G.I. la momentul încheierii

actului de înstrăinare.

Având în vedere

că titlul de proprietate al pârâților este perfect valabil, că

aceștia au dobândit imobilele cu respectarea dispozițiilor art. 9 din

Legea nr. 112/1995, că aceștia au posesia de fapt și de drept a

apartamentelor, că nu s-a făcut nicio dovadă din care să

rezulte că titlul acestora de proprietate ar fi afectat de vreun viciu,

tribunalul a apreciat că urmează să dea câștig de

cauză proprietarului posesor al imobilului.

Totodată, prima

instanță a avut în vedere că, la data încheierii actelor de

vânzare-cumpărare de către pârâți, titlul statului nu era

anulat, existând o eroare comună și invincibilă, cel puțin

cu privire la pârâți, precum și practica internă și

practica C.E.D.O., care recunoaște principiul menținerii

siguranței circuitului juridic civil și al răspunderii exclusive

a statului pentru modificările legislative care au creat astfel de litigii

între foștii proprietari, cărora li s-au preluat în mod abuziv

imobilele, și actualii proprietari, care au dobândit un bun în

condițiile unei legi adoptate de către stat prin parlamentul

său.

La adoptarea

soluției, prima instanță a avut în vedere și împrejurarea

că nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 247/2005,

lege care a fost considerată de către C.E.D.O. drept o lege

echitabilă pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor

îndreptățite.

Prin Decizia nr. 601

din 20 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte

sentința apelată și a admis acțiunea, obligând pe

pârâții N.P.V. și N.D.S. să predea reclamanților în

deplină proprietate și posesie apartamentul din sectorul 1 și pe

pârâții G.E. și G.I., apartamentul de la parter al corpului B+C din

imobil, ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995. Au fost menținute restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, în cauza de

față, reclamanții se plâng că au suferit o atingere

adusă dreptului lor la respectarea bunurilor, din cauza deciziilor

instanțelor care, deși au constatat ilegalitatea

naționalizării și lipsa titlului valabil al statului, au

confirmat vânzarea de către stat a celor două apartamente către

pârâți.

S-a arătat

că, astfel de critici au făcut obiectul a numeroase cereri la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului care, printr-o practică

constantă, a conchis că reclamanții, precum cei din prezenta

cauză, au obținut o hotărâre judecătorească

definitivă care constată ilegalitatea însușirii de către

stat a bunului lor și faptul că acesta din urmă nu era

proprietarul acestui bun în momentul vânzării sale.

Aceasta întrucât, ca

efect al declarării nulității titlului statului, dreptul de

proprietate al autorilor reclamanților a fost reconfirmat cu efect

retroactiv, astfel încât, din punct de vedere juridic, aceștia și

continuatorii lor, nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu și sunt titularii unui bun, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a

apreciat că, în acest context, chiar dacă titlul reclamanților a

fost consacrat ulterior vânzării bunurilor, statul a vândut un bun al

cărui proprietar nu era, aflându-ne în situația vânzării bunului

altuia.

În plus, s-a

reținut că, apartamentele care au făcut obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare către cei doi pârâți, nu intrau sub incidența

Legii nr. 112/1995, pentru a putea fi vândute celor ce le dețineau în

calitate de chiriași, căci, în temeiul art. 1 din această lege,

numai imobilele care au intrat cu titlu în proprietatea statului, făceau

obiectul de reglementare atât în privința restituirii în natură, cât

și în privința vânzării.

Instanța de apel

a mai constatat că Legea nr. 10/2001 nu constituie o alternativă

pentru reclamanți, întrucât apartamentele fiind vândute în baza Legii nr. 112/1995,

nu mai pot fi restituite în natură, în raport de prevederile art. 18 lit. c),

iar reparația în echivalent, prin titlul de participație la un

organism colectiv de valori mobiliare, nu funcționează în prezent

într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei

despăgubiri.

În schimb, în temeiul

aceleiași legi, pârâții titulari ai contractelor de

vânzare-cumpărare au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare, deci la o cale efectivă de valorificare a

drepturilor lor, prin acoperirea integrală a prejudiciului suferit prin

pierderea bunului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul legal, pârâții N.P.V., N.D.S., G.E.

și G.S., moștenitorul pârâtului G.I. - decedat.

I. În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâții G.E. și G.S., moștenitorul

pârâtului G.I. - decedat, au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au

arătat următoarele:

Referitor la

excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenții au arătat că au invocat

această excepție în fața instanței de fond și,

deși nu au formulat motive de apel privind soluția de respingere a

acestei excepții, au solicitat instanței să invoce din oficiu

acest motiv de ordine publică și să-l pună în discuția

părților, însă instanța de apel a arătat că nu

înțelege să invoce acest aspect.

În acest sens,

recurenții au solicitat ca instanța de recurs să respecte

principiul aplicării imediate a legii civile noi, apreciind că,

odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile

dreptului comun referitoare la imobilele ce fac obiectul acestei legi,

rămân fără aplicare, iar acțiunile în revendicare sunt

inadmisibile, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii prin

care s-a statuat că „concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant”.

Pe fondul cauzei,

recurenții au susținut că decizia recurată a fost dată

cu încălcarea dreptului pârâților la un proces echitabil și cu

nerespectarea principiului securității raporturilor juridice.

Astfel, instanța

de apel, în mod greșit, nu a ținut cont de hotărârile

judecătorești prin care s-a respins, definitiv și irevocabil,

acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâții din prezenta cauză în baza

Legii nr. 112/1995 și prin care s-a reținut, cu putere de lucru

judecat, că la data încheierii contractului nu exista pe rolul

instanțelor nici un litigiu, nu se făcuse nicio notificare privind o

eventuală interdicție a înstrăinării imobilului și, în

aceste condiții, instanțele au constatat că înstrăinarea

apartamentului s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995, actul fiind

încheiat cu bună-credință.

În plus,

recurenții au arătat că, sentința civilă nr. 84/1999 a

Tribunalului București privind retrocedarea imobilului a fost

pronunțată după perfectarea vânzării, iar litigiul

respectiv s-a purtat doar în contradictoriu cu Consiliul General al

municipiului București, fără participarea vânzătoarei SC R.

SA.

Recurenții au

mai susținut că, prin hotărârea pronunțată de

instanța de apel, s-a adus atingere dreptului lor la respectarea

bunurilor, arătând că, la data încheierii actelor de vânzare –

cumpărare titlul statului nu era anulat, ei aflându-se într-o eroare

comună și invincibilă, fiind convinși că statul este

adevăratul proprietar.

În sprijinul

motivelor de recurs, au fost invocate și dispozițiile Legii nr. 1/2009,

în sensul că dobânditorii de bună-credință

păstrează imobilele în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

precum și prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele

care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și Decizia nr. 56/2009

a Curții Constituționale.

II. Pârâții N.P.V.

și N.D.S., prin recursul declarat, au invocat nelegalitatea deciziei

recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate în

dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt următoarele:

S-a arătat

că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001,

prin care s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare –

cumpărare în situația în care chiriașul a fost de

bună-credință, necunoscând că titlul statului este

contestat.

În situația în

care se constată valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare

încheiat de fostul chiriaș, în favoarea proprietarului deposedat abuziv nu

se mai pot stabili decât măsuri reparatorii în echivalent, în

condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul

înțelegând să dea preferință titlului

cumpărătorului.

În același sens

sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil

pot fi revendicate de foștii proprietari doar dacă nu fac obiectul

unei legi speciale de reparație, cum este și Legea nr. 10/2001.

Prin urmare,

recurenții au susținut că, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii în

natură sau în echivalent sunt ținute să se conformeze

condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act

normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita astfel de

măsuri în justiție.

Existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații

sociale, respectiv cele născute în legătură cu exercitarea

dreptului de proprietate, recurenții au arătat că, în

soluționarea litigiilor de această natură, nu se mai aplica

normele cu caracter general ale codului civil, ci regulile cu caracter special

instituite de Legea nr. 10/2001.

Totodată,

recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat

și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 1/2009, având în vedere că

sunt cumpărători de bună-credință, astfel încât

trebuie să se dea prioritate titlului lor de proprietate.

De asemenea, arată

că au fost încălcate și dispozițiile art. 11 din Legea nr. 1/2009,

astfel încât, prin nesocotirea titlului de proprietate al pârâților, se

aduce o atingere gravă noțiunii de act autentic și efectelor ce

pot fi produse de un astfel de act.

Recurenții au

mai arătat că, prin admiterea apelului declarat de reclamanți

și admiterea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art.

480 C. civ. s-a adus atingere principiului securității raporturilor

juridice și principiului validității aparenței în drept,

deoarece prin adoptarea Legii nr. 112/1995 s-a creat o eroare comună

și invincibilă cu privire la posibilitatea cumpărării de

către foștii chiriași a apartamentelor trecute în proprietatea

statului.

Examinând recursurile

declarate de pârâții N.P.V., N.D.S., G.E. și G.S., moștenitorul

pârâtului G.I. - decedat, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., se constată următoarele:

În ceea ce

privește criticile formulate de recurenți, ce vizează

soluția de respingere a excepției inadmisibilității

acțiunii reclamanților pronunțată de tribunal, se

constată că, împotriva sentinței primei instanțe, prin care

s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii

reclamanților, pârâții nu au declarat apel, astfel că

dispozițiile sentinței pronunțate de tribunal pe această

excepție au intrat în puterea lucrului judecat și, prin urmare,

criticile formulate pentru prima dată în recurs de către recurenții

– pârâți, pe acest aspect, nu vor fi primite și analizate.

Pe fondul cauzei, se

constată că, prin cererea introductivă de instanță,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie spațiile pe

care le dețin din imobilul proprietatea reclamanților situat în

București, sector 1, București, invocând ca temei juridic al

acțiunii art. 480 și următoarele C. civ.

Criticile formulate

de pârâți prin motivele de recurs vizează modul de soluționare a

acțiunii în revendicare, în urma admiterii apelului declarat de

reclamanți și se constată că sunt întemeiate.

Astfel, în promovarea

prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prin

compararea titlurilor părților, potrivit art. 480 C. civ.,

reclamanții au invocat drept titlu de proprietate, ce le-ar conferi un bun

actual și speranța legitimă de a intra în posesia imobilelor

revendicate, sentința civilă nr. 84 din 4 februarie 1999 a

Tribunalului București, prin care a fost admisă acțiunea

formulată de reclamanții I.A. și L.I., în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul General al municipiului București și a fost obligat

pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București, sectorul 1, compus din teren, în

suprafață de 637 mp și construcțiile aflate pe teren, respective

2 corpuri de clădire.

Potrivit

jurisprudenței actuale a C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților

deposedați abuziv de stat există un bun, întrucât, anterior prezentei

acțiuni în revendicare, s-a pronunțat o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care

s-a dispus restituirea în natură a imobilului din care fac parte

apartamentele în litigiu, deși bunurile fuseseră înstrăinate, în

temeiul Legii nr. 112/1995, către recurenții pârâți, anterior

pronunțării acestei hotărâri.

În ceea ce îi privește

pe pârâți, aceștia au opus reclamanților drept titlu de

proprietate asupra apartamentelor în litigiu, contractele de vânzare –

cumpărare încheiate de aceștia în condițiile Legii nr. 112/1995

și care au fost contestate în justiție de către reclamanți.

Astfel, prin

sentința civilă nr. 3602 din 26 martie 2001 a Judecătoriei

sectorului 1 București, rămasă definitivă și

irevocabilă, a fost respinsă cererea formulată de

reclamanții L.I. și I.A., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin primarul general, N.P.V. și N.D.S. privind

constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1997, iar prin sentința

civilă nr. 5440 din 17 mai 2001 a Judecătoriei sectorului 1

București, rămasă definitivă și irevocabilă, a

fost respinsă acțiunea pentru constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare formulată de

aceiași reclamanți în contradictoriu cu pârâții SC R. SA, G.E. și

G.I.

În aceste

condiții, și față de dispozițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001, titlurile pârâților s-au consolidat, iar aceștia au

dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în

vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare,

sunt îndreptățiți să păstreze apartamentele, care,

conform art. 18 din lege, nu mai puteau fi restituite în natură

foștilor proprietari, conferindu-le un „bun actual” în sensul art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și

îndreptățindu-i pe pârâți la păstrarea posesiei asupra

imobilelor achiziționate în baza Legii nr. 112/1995 cu

bună-credință.

Astfel, prin art. 480

C. civ. și art. 44 din Constituția României este apărat dreptul

de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condițiile

legii și care are un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenție, iar recurenții – pârâți au drept de

proprietate asupra imobilelor care fac obiectul pricinii, dobândite în baza

contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate a fost

constatată în justiție, prin sentințele civile

sus-menționate, definitive și irevocabile, prin care s-a respins

acțiunea reclamanților, care sunt reclamanți intimați în

prezenta cauză.

Acțiunea în

revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamanților

câștig de cauză doar pentru faptul că titlul lor provine de la

adevăratul proprietar. Dacă, indiferent de circumstanțe,

terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi

restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile

atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii,

disproporționate, în sarcina subdobânditorului, deși în

jurisprudența C.E.D.O. (cauza Raicu vs. România) s-a statuat că

„atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri

disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să

permită să se țină seama de circumstanțele speciale

ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit

bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația

de a suporta povara responsabilității statului care confiscase

odinioară aceste bunuri”.

În acțiunea în

revendicare, titlul reclamantului care susține că a dobândit bunul de

la adevăratul proprietar nu este mai puternic decât titlul terțului

subdobânditor, care se consolidează prin efectul legii, dacă s-a

formulat acțiune în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, cum este cazul în speță, iar aceasta a fost

respinsă irevocabil.

În prezenta

cauză, recurenții – pârâți care dețin apartamentele în baza

unor contracte de vânzare-cumpărare au un „bun” în sensul art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care

obligarea acestora să lase bunurile în proprietatea

intimaților-reclamanți constituie o ingerință în dreptul

lor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare

de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a

intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege.

Or, în

speță, prin decizia atacată nu s-a reținut existența

vreunui motiv care să justifice privarea recurenților de proprietate

pentru cauză de utilitate publică.

Prin admiterea

acțiunii în revendicare formulată de intimații – reclamanți

și lipsirea de bun a recurenților, al căror drept există în

baza contractelor de vânzare-cumpărare, se ajunge la insecuritate

juridică, deoarece nicio persoană care a dobândit un imobil preluat

de stat printr-un act de proprietate care nu a fost anulat nu mai are

siguranța dreptului său, chiar dacă a dobândit bunul

întemeindu-se cu bună-credință pe însăși

legislația civilă.

De aceea, în raport

de circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, ca

și în baza normelor și jurisprudenței consacrate, se

constată că în mod greșit în cauză s-a reținut

recunoașterea unui drept la restituire în natură a apartamentelor în

litigiu în favoarea reclamanților.

Pentru aceste

considerente, instanța, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

admite recursurile, va modifica decizia atacată, în sensul că va

respinge apelul declarat de reclamanți și va menține

hotărârea primei instanțe.

Totodată, se va

respinge excepția nulității recursurilor invocată de

intimații - reclamanți I.A. și L.I., ca urmare a încadrării

motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de

către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursurilor invocată de intimații

- reclamanți I.A. și L.I.

Admite recursurile

declarate de pârâții N.P.V., N.D.S., G.E. și G.S., moștenitorul

pârâtului G.I., decedat, împotriva Deciziei nr. 601 din 20 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o

modifică, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanții I.A. și L.I. împotriva sentinței nr. 1859 din 12

decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.