ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2469/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții L.I. și I.A. au chemat în judecată pe pârâții N.P.V., N.D.S., G.E. și G.I. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele pe care le dețin în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin sentința nr. 84 din 4 februarie 1999 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, Consiliul General al municipiului București a fost obligat să le predea în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 1, compus din suprafața de 637 mp teren și construcțiile amplasate pe acesta, dispuse în două corpuri de clădire.

În baza acestei sentințe, Primarul General al municipiului București a dispus restituirea imobilului prin dispoziția nr. 1784 din 29 noiembrie 1999, iar punerea în posesie s-a realizat cu procesul verbal din 10 februarie 2000, exceptându-se imobilele pentru care au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare. Pârâții G.E. și G.I. au cumpărat apartamentul de la parter corp B + C, compus din două camere, două vestibule, cămară corp C, bucătărie, baie corp B, pivniță, magazie în suprafață utilă de 68, 69 mp teren și o cotă indiviză de 19,24 %, precum și suprafața de 28,90 mp, cu contractul de vânzare-cumpărare, iar pârâții N.P.V. și N.D.S. au cumpărat apartamentul din corpul C, compus din trei camere, bucătărie, cămară, baie, vestibul, culoar, pivniță, cu o suprafață utilă de 63,05 mp și o cotă indiviză de 40,03 %, cu contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1997, ambele încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În drept, și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 480 C. civ. Prin sentința nr. 566 din 17 aprilie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat acțiunea, ca netimbrată. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 574/ A din 26 octombrie 2006, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în tot sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Rejudecând cauza, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1859 din 12 decembrie 2008, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, înainte și după modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, și nici prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu s-a considerat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi inadmisibilă după apariția legii speciale. În plus, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și interesului său legitim, potrivit art. 2 din legea de organizare judecătorească și avându-se în vedere dispozițiile art. 3 C. civ. și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada că dețin imobilul de la foștii proprietari, respectiv bunicii și tatăl acestora, care, la rândul lor, l-au dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare, că au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar prin Dispoziția Primarului General al municipiului București și prin procesul-verbal de punere în posesie li s-au restituit imobilul teren și construcție, cu excepția spațiilor vândute foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. Tribunalul a constatat că, prin compararea celor două titluri de proprietate, indiferent dacă reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile C. civ., respectiv art. 480 C. civ., nu se poate face abstracție de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005.

Prima instanță a avut în vedere, la analizarea titlurilor de proprietate ale părților, împrejurarea că obiectul prezentei acțiuni îl constituie două apartamente situate într-un imobil preluat în mod abuziv și pentru care nu s-a constatat preluarea cu titlu sau fără titlu, deoarece prin sentința civilă nr. 84/04 februarie 1999, nefiind motivată, deoarece nu a fost supusă niciunei căi de atac, nu a fost analizat titlul statului și, în plus, această hotărâre judecătorească a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului București, în calitate de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, potrivit legii administrației publice locale în vigoare la acea dată.

Tribunalul a mai constatat că nu s-a adus nicio dovadă din care să rezulte că pârâții ar fi fost notificați de către reclamanți să nu cumpere imobilul în litigiu și nici nu a existat vreo acțiune în revendicare anterior datei încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, deoarece acțiunea în revendicare cu statul a fost introdusă în anul 1999, iar contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în anul 1996 și, respectiv, 1997. De asemenea, tribunalul a constatat că, față de contractul de vânzare-cumpărare, instanțele s-au pronunțat irevocabil cu privire la buna-credință a pârâților G.E. și G.I. la momentul încheierii actului de înstrăinare.

Având în vedere că titlul de proprietate al pârâților este perfect valabil, că aceștia au dobândit imobilele cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, că aceștia au posesia de fapt și de drept a apartamentelor, că nu s-a făcut nicio dovadă din care să rezulte că titlul acestora de proprietate ar fi afectat de vreun viciu, tribunalul a apreciat că urmează să dea câștig de cauză proprietarului posesor al imobilului.

Totodată, prima instanță a avut în vedere că, la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare de către pârâți, titlul statului nu era anulat, existând o eroare comună și invincibilă, cel puțin cu privire la pârâți, precum și practica internă și practica C.E.D.O., care recunoaște principiul menținerii siguranței circuitului juridic civil și al răspunderii exclusive a statului pentru modificările legislative care au creat astfel de litigii între foștii proprietari, cărora li s-au preluat în mod abuziv imobilele, și actualii proprietari, care au dobândit un bun în condițiile unei legi adoptate de către stat prin parlamentul său. La adoptarea soluției, prima instanță a avut în vedere și împrejurarea că nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 247/2005, lege care a fost considerată de către C.E.D.O.

drept o lege echitabilă pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor îndreptățite. Prin Decizia nr. 601 din 20 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte sentința apelată și a admis acțiunea, obligând pe pârâții N.P.V. și N.D.S. să predea reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul din sectorul 1 și pe pârâții G.E. și G.I., apartamentul de la parter al corpului B+C din imobil, ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în cauza de față, reclamanții se plâng că au suferit o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor, din cauza deciziilor instanțelor care, deși au constatat ilegalitatea naționalizării și lipsa titlului valabil al statului, au confirmat vânzarea de către stat a celor două apartamente către pârâți. S-a arătat că, astfel de critici au făcut obiectul a numeroase cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, printr-o practică constantă, a conchis că reclamanții, precum cei din prezenta cauză, au obținut o hotărâre judecătorească definitivă care constată ilegalitatea însușirii de către stat a bunului lor și faptul că acesta din urmă nu era proprietarul acestui bun în momentul vânzării sale.

Aceasta întrucât, ca efect al declarării nulității titlului statului, dreptul de proprietate al autorilor reclamanților a fost reconfirmat cu efect retroactiv, astfel încât, din punct de vedere juridic, aceștia și continuatorii lor, nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și sunt titularii unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de apel a apreciat că, în acest context, chiar dacă titlul reclamanților a fost consacrat ulterior vânzării bunurilor, statul a vândut un bun al cărui proprietar nu era, aflându-ne în situația vânzării bunului altuia.

În plus, s-a reținut că, apartamentele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare către cei doi pârâți, nu intrau sub incidența Legii nr. 112/1995, pentru a putea fi vândute celor ce le dețineau în calitate de chiriași, căci, în temeiul art. 1 din această lege, numai imobilele care au intrat cu titlu în proprietatea statului, făceau obiectul de reglementare atât în privința restituirii în natură, cât și în privința vânzării. Instanța de apel a mai constatat că Legea nr. 10/2001 nu constituie o alternativă pentru reclamanți, întrucât apartamentele fiind vândute în baza Legii nr. 112/1995, nu mai pot fi restituite în natură, în raport de prevederile art. 18 lit. c), iar reparația în echivalent, prin titlul de participație la un organism colectiv de valori mobiliare, nu funcționează în prezent într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.

În schimb, în temeiul aceleiași legi, pârâții titulari ai contractelor de vânzare-cumpărare au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, deci la o cale efectivă de valorificare a drepturilor lor, prin acoperirea integrală a prejudiciului suferit prin pierderea bunului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, pârâții N.P.V., N.D.S., G.E. și G.S., moștenitorul pârâtului G.I. - decedat. I. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții G.E. și G.S., moștenitorul pârâtului G.I. - decedat, au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele: Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenții au arătat că au invocat această excepție în fața instanței de fond și, deși nu au formulat motive de apel privind soluția de respingere a acestei excepții, au solicitat instanței să invoce din oficiu acest motiv de ordine publică și să-l pună în discuția părților, însă instanța de apel a arătat că nu înțelege să invoce acest aspect.

În acest sens, recurenții au solicitat ca instanța de recurs să respecte principiul aplicării imediate a legii civile noi, apreciind că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce fac obiectul acestei legi, rămân fără aplicare, iar acțiunile în revendicare sunt inadmisibile, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii prin care s-a statuat că „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant”. Pe fondul cauzei, recurenții au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dreptului pârâților la un proces echitabil și cu nerespectarea principiului securității raporturilor juridice.

Astfel, instanța de apel, în mod greșit, nu a ținut cont de hotărârile judecătorești prin care s-a respins, definitiv și irevocabil, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții din prezenta cauză în baza Legii nr. 112/1995 și prin care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că la data încheierii contractului nu exista pe rolul instanțelor nici un litigiu, nu se făcuse nicio notificare privind o eventuală interdicție a înstrăinării imobilului și, în aceste condiții, instanțele au constatat că înstrăinarea apartamentului s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995, actul fiind încheiat cu bună-credință. În plus, recurenții au arătat că, sentința civilă nr. 84/1999 a Tribunalului București privind retrocedarea imobilului a fost pronunțată după perfectarea vânzării, iar litigiul respectiv s-a purtat doar în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului București, fără participarea vânzătoarei SC R. SA.

Recurenții au mai susținut că, prin hotărârea pronunțată de instanța de apel, s-a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor, arătând că, la data încheierii actelor de vânzare – cumpărare titlul statului nu era anulat, ei aflându-se într-o eroare comună și invincibilă, fiind convinși că statul este adevăratul proprietar. În sprijinul motivelor de recurs, au fost invocate și dispozițiile Legii nr. 1/2009, în sensul că dobânditorii de bună-credință păstrează imobilele în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, precum și prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și Decizia nr. 56/2009 a Curții Constituționale.

II. Pârâții N.P.V. și N.D.S., prin recursul declarat, au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt următoarele: S-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare – cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună-credință, necunoscând că titlul statului este contestat. În situația în care se constată valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare încheiat de fostul chiriaș, în favoarea proprietarului deposedat abuziv nu se mai pot stabili decât măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul înțelegând să dea preferință titlului cumpărătorului.

În același sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, cum este și Legea nr. 10/2001. Prin urmare, recurenții au susținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii în natură sau în echivalent sunt ținute să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita astfel de măsuri în justiție.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate, recurenții au arătat că, în soluționarea litigiilor de această natură, nu se mai aplica normele cu caracter general ale codului civil, ci regulile cu caracter special instituite de Legea nr. 10/2001. Totodată, recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 1/2009, având în vedere că sunt cumpărători de bună-credință, astfel încât trebuie să se dea prioritate titlului lor de proprietate. De asemenea, arată că au fost încălcate și dispozițiile art. 11 din Legea nr. 1/2009, astfel încât, prin nesocotirea titlului de proprietate al pârâților, se aduce o atingere gravă noțiunii de act autentic și efectelor ce pot fi produse de un astfel de act.

Recurenții au mai arătat că, prin admiterea apelului declarat de reclamanți și admiterea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. s-a adus atingere principiului securității raporturilor juridice și principiului validității aparenței în drept, deoarece prin adoptarea Legii nr. 112/1995 s-a creat o eroare comună și invincibilă cu privire la posibilitatea cumpărării de către foștii chiriași a apartamentelor trecute în proprietatea statului. Examinând recursurile declarate de pârâții N.P.V., N.D.S., G.E. și G.S., moștenitorul pârâtului G.I. - decedat, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., se constată următoarele: În ceea ce privește criticile formulate de recurenți, ce vizează soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților pronunțată de tribunal, se constată că, împotriva sentinței primei instanțe, prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, pârâții nu au declarat apel, astfel că dispozițiile sentinței pronunțate de tribunal pe această excepție au intrat în puterea lucrului judecat și, prin urmare, criticile formulate pentru prima dată în recurs de către recurenții – pârâți, pe acest aspect, nu vor fi primite și analizate. Pe fondul cauzei, se constată că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile pe care le dețin din imobilul proprietatea reclamanților situat în București, sector 1, București, invocând ca temei juridic al acțiunii art. 480 și următoarele C. civ.

Criticile formulate de pârâți prin motivele de recurs vizează modul de soluționare a acțiunii în revendicare, în urma admiterii apelului declarat de reclamanți și se constată că sunt întemeiate. Astfel, în promovarea prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prin compararea titlurilor părților, potrivit art. 480 C. civ., reclamanții au invocat drept titlu de proprietate, ce le-ar conferi un bun actual și speranța legitimă de a intra în posesia imobilelor revendicate, sentința civilă nr. 84 din 4 februarie 1999 a Tribunalului București, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții I.A. și L.I., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului București și a fost obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul 1, compus din teren, în suprafață de 637 mp și construcțiile aflate pe teren, respective 2 corpuri de clădire.

Potrivit jurisprudenței actuale a C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat există un bun, întrucât, anterior prezentei acțiuni în revendicare, s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din care fac parte apartamentele în litigiu, deși bunurile fuseseră înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, către recurenții pârâți, anterior pronunțării acestei hotărâri. În ceea ce îi privește pe pârâți, aceștia au opus reclamanților drept titlu de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, contractele de vânzare – cumpărare încheiate de aceștia în condițiile Legii nr. 112/1995 și care au fost contestate în justiție de către reclamanți.

Astfel, prin sentința civilă nr. 3602 din 26 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanții L.I. și I.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, N.P.V. și N.D.S. privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1997, iar prin sentința civilă nr. 5440 din 17 mai 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost respinsă acțiunea pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare formulată de aceiași reclamanți în contradictoriu cu pârâții SC R. SA, G.E. și G.I.

În aceste condiții, și față de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, titlurile pârâților s-au consolidat, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze apartamentele, care, conform art. 18 din lege, nu mai puteau fi restituite în natură foștilor proprietari, conferindu-le un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și îndreptățindu-i pe pârâți la păstrarea posesiei asupra imobilelor achiziționate în baza Legii nr. 112/1995 cu bună-credință. Astfel, prin art. 480 C. civ.

și art. 44 din Constituția României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condițiile legii și care are un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, iar recurenții – pârâți au drept de proprietate asupra imobilelor care fac obiectul pricinii, dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate a fost constatată în justiție, prin sentințele civile sus-menționate, definitive și irevocabile, prin care s-a respins acțiunea reclamanților, care sunt reclamanți intimați în prezenta cauză. Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamanților câștig de cauză doar pentru faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar.

Dacă, indiferent de circumstanțe, terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului, deși în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Raicu vs. România) s-a statuat că „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri”.

În acțiunea în revendicare, titlul reclamantului care susține că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar nu este mai puternic decât titlul terțului subdobânditor, care se consolidează prin efectul legii, dacă s-a formulat acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, cum este cazul în speță, iar aceasta a fost respinsă irevocabil. În prezenta cauză, recurenții – pârâți care dețin apartamentele în baza unor contracte de vânzare-cumpărare au un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care obligarea acestora să lase bunurile în proprietatea intimaților-reclamanți constituie o ingerință în dreptul lor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Or, în speță, prin decizia atacată nu s-a reținut existența vreunui motiv care să justifice privarea recurenților de proprietate pentru cauză de utilitate publică. Prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de intimații – reclamanți și lipsirea de bun a recurenților, al căror drept există în baza contractelor de vânzare-cumpărare, se ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a dobândit un imobil preluat de stat printr-un act de proprietate care nu a fost anulat nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă a dobândit bunul întemeindu-se cu bună-credință pe însăși legislația civilă. De aceea, în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, ca și în baza normelor și jurisprudenței consacrate, se constată că în mod greșit în cauză s-a reținut recunoașterea unui drept la restituire în natură a apartamentelor în litigiu în favoarea reclamanților.

Pentru aceste considerente, instanța, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile, va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanți și va menține hotărârea primei instanțe. Totodată, se va respinge excepția nulității recursurilor invocată de intimații - reclamanți I.A. și L.I., ca urmare a încadrării motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge excepția nulității recursurilor invocată de intimații - reclamanți I.A. și L.I. Admite recursurile declarate de pârâții N.P.V., N.D.S., G.E. și G.S., moștenitorul pârâtului G.I., decedat, împotriva Deciziei nr. 601 din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții I.A.

și L.I. împotriva sentinței nr. 1859 din 12 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.