ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1301/2017

Decizia nr. 1301/2017

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. x/301/2012, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul G., să se constate că subsolul tehnic al construcției situate în București, sectorul 3 are destinația de parte de folosință comună a imobilului, fiind obiectul dreptului de proprietate indiviză aferent tuturor celor șapte apartamente existente în imobil; să se constate că reclamanții au calitatea de coproprietari în indiviziune alături de pârât asupra întregului subsol tehnic al imobilului menționat și asupra terenului în suprafață de 270 mp aferent construcției; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 80.000 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse de reclamanți tuturor părților de folosință comună ale imobilului, proporțional cotei indivize care îi revine pârâtului; să se constate că reclamanții aveau un drept de ipotecă legală asupra apartamentului nr. 7 și a cotei indivize din părțile de folosință comună situat în București, sectorul 3, proprietatea pârâtului, care se va stinge la data la care le va plăti efectiv suma de bani reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor proporțional cotei sale indivize.

La data de 12 iunie 2014, reclamanții A. și B. au depus la dosar cerere precizatoare a câtimii pretențiilor, în sensul că solicită modificarea cuantumului acestora potrivit celor arătate de expertul contabil prin lucrarea de specialitate depusă la dosarul cauzei, după cum urmează: al treilea capăt al cererii de chemare în judecată va avea următorul conținut: să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 37.058,90 lei (inclusiv TVA) reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse de reclamanți tuturor părților de folosință comună ale imobilului, proporțional cotei indivize care îi revine pârâtului.

Prin încheierea din 13 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată în raport de cel de-al treilea capăt de cerere, având în vedere faptul că pârâtului i s-a restituit în natură subsolul tehnic al imobilului situat în strada (...), sector 3 prin Sentința civilă nr. 1213 din 22 iunie 2011 a Tribunalului București, până la această dată reclamanții folosind spațiul antemenționat în care afirmă că au efectuat lucrări de îmbunătățiri. Pe cale de consecință, Tribunalul a apreciat că dreptul material la acțiune pentru a solicita obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor afirmat ca fiind efectuate de reclamanți s-a născut la data restituirii spațiului către pârât, adică la data rămânerii definitive a hotărârii antemenționate - 20 septembrie 2011. În raport de acest moment, făcând aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1957, cererea de chemare în judecată este introdusă în termen.

Prin Sentința civilă nr. 205 din 16 februarie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților C., D., E. și F. și a respins cererea de chemare în judecată introdusă de aceștia; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului; a anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect constatarea calității de coproprietari în indiviziune a părților asupra întregului subsol tehnic al imobilului și asupra terenului în suprafață de 270 mp aferent construcției (capătul nr. 2 de cerere); a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul G. și a obligat pârâtul să plătească reclamantului A. suma de 37.058,90 lei cu titlu de contravaloare îmbunătățiri; a respins, ca neîntemeiată, în rest cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să plătească în contul Biroului Local pentru Expertize Tehnice și Contabile din cadrul Tribunalului București suma de 700 lei cu care s-a majorat onorariul de expert.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții opun pârâtului un drept de creanță pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, solicitând contravaloarea lucrărilor de amenajare, modernizare și reabilitare pe care le-au făcut la imobilul din București, sector 3. Tribunalul a reținut că în anul 2004 reclamanții au încheiat cu SC H. SA un contract de execuție lucrări, iar creanța reprezentând costul lucrărilor efectuate, pe care societatea executantă o avea de recuperat de la fiecare reclamant în parte, a fost cesionată reclamantului A., fiind încheiate în mod corespunzător contracte de cesiune depuse la dosar, împrejurare în care doar acesta a justificat calitatea procesuală activă în cauză.

Tribunalul a considerat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G. este neîntemeiată, întrucât acestuia i-au fost retrocedate, în temeiul Legii nr. 10/2001, două spații din imobilul situat în București, sector 3 (la mansardă și la subsol), precum și părțile de folosință comune aferente acestor spații.

Tribunalul a reținut că, prin Contractele de vânzare-cumpărare autentificate de BNP I. sub nr. 385 din 28 mai 2009, nr. 305 din 04 mai 2009, nr. 386 din 28 mai 2009, nr. 522 din 25 mai 2010 și respectiv sub nr. 1735 din 12 noiembrie 2011 reclamanții A. și B. au dobândit proprietatea apartamentelor 2, 3, 4, 5 și 6 din imobilul situat în București, sector 3, împreună cu cotele indivize din dreptul de proprietate asupra părților și dependințelor comune și asupra terenului aferent fiecărui apartament în parte. Ulterior, prin Sentința civilă nr. 160 din 01 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea în natură în favoarea pârâtului G. a apartamentului nr. 7 situat la mansarda imobilului din București, sector 3, precum și a terenului aferent acestuia, de 112,71 mp, constatându-se dreptul pârâtului la măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele 1 - 6 înstrăinate conform prevederilor Legii nr. 112/1995 autorilor reclamanților. Prin Sentința civilă nr. 1213 din 22 iunie 2011 pronunțată în același dosar a fost completat dispozitivul sentinței menționate în sensul restituirii în natură către pârât a subsolului tehnic al imobilului. Prin procesul-verbal din data de 14 februarie 2012 încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc J., pârâtul G. a fost pus în posesie cu privire la spațiile din imobilul ce i-a fost restituit în natură, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut că, prin Sentința civilă nr. 12402 din 12 iulie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/301/2012, Judecătoria Sectorului 3 București a respins contestația la executare promovată de reclamanții din prezenta cauză împotriva pârâtului. În litigiul respectiv, contestând actele de executare efectuate în Dosarul execuțional nr. x/2011 al BEJ J., reclamanții au dedus judecății împrejurarea că subsolul imobilului situat București, sector 3, restituit pârâtului ar avea destinație de parte de folosință comună, susținere ce a fost apreciată neîntemeiată de instanța de judecată. Acest fapt se interpune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, astfel că Tribunalul a reținut că subsolul imobilului este proprietatea exclusivă a pârâtului, astfel cum s-a statuat prin Sentința nr. 1213 din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București.

Tribunalul a reținut că actele translative de proprietate în baza cărora reclamanții au dobândit cele șase apartamente au fost perfectate după ce, în prealabil, reclamanții A. și B. încheiaseră cu fiecare vânzător în parte o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

Anterior dobândirii dreptului de proprietate, în perioada 2004 - 2008, reclamantul A. a efectuat o serie de lucrări de igienizare, de construcție și de amenajare atât a spațiului situat la subsol, cât și a instalațiilor și părților de folosință comună a imobilului, lucrări menționate în facturile fiscale care atestă avansarea sumelor depuse la dosar și identificate în raportul de expertiză astfel cum a fost completat, elaborat de expert K. administrat în cauză. Necesitatea efectuării acestora a rezultat din conținutul raportului de expertiză extrajudiciară elaborat de SC L. SRL, care atestă faptul că imobilul în discuție este unul vechi (are o vechime de 40 - 50 de ani), a suferit acțiunea cutremurelor și, până la momentul efectuării expertizei, nu au fost realizate lucrări de consolidare.

Tribunalul a reținut că patrimoniul reclamantului a suferit o însărăcire, echivalentă sumelor pe care le-a avansat pentru lucrările efectuate la spațiul de la subsol ce aparține pârâtului, ca și la instalațiile comune, iar patrimoniul pârâtului s-a îmbogățit concomitent cu contravaloarea acelorași lucrări, între cele două raporturi fiind legătură de cauzalitate, Tribunalul a apreciat îndeplinite condițiile îmbogățirii fără just temei.

Prin încheierea din 15 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului sentinței formulată de pârâtul G. Tribunalul a apreciat că nu se impun lămuriri suplimentare celor inserate în cuprinsul considerentelor.

Împotriva Sentinței civile nr. 205 din 16 februarie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a declarat apel pârâtul G., solicitând admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive față de cererea de a achita contravaloarea îmbunătățirilor pretins efectuate de reclamant. Apelantul pârât a solicitat, de asemenea, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, având în vedere data la care pretind că au efectuat îmbunătățirile, respectiv între anii 2004 - 2008.

Prin Decizia nr. 43 A din data de 26 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul-pârât G., a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor și s-a respins, ca atare, acest capăt de cerere.

A fost înlăturată obligația pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată și s-au păstrat restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Motivul de apel prin care apelantul pârât a criticat soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive este neîntemeiat. Acțiunea reclamantului, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, a fost îndreptată împotriva pârâtului apelant G., acesta fiind în prezent titularul dreptului de proprietate al imobilului asupra căruia se pretinde că au fost efectuate îmbunătățiri.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 160 din 01 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat calitatea pârâtului din prezentul dosar, G., de persoană îndreptățită la restituire pentru imobilul teren în suprafață de 270 mp și construcție edificată pe acesta situat în București, sector 3, a dispus restituirea în natură a imobilului construcție apartament nr. 7, situat la mansardă, și a terenului în suprafață de 112,71 mp. Prin Sentința civilă nr. 1213 din 22 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a dispus completarea dispozitivului Sentinței civile nr. 160 din 01 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că a dispus restituirea în natură a subsolului tehnic al imobilului situat în București, sector 3. Apelantul pârât G. a fost pus în posesie cu privire la spațiile menționate prin procesul verbal din data de 14 februarie 2012 încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc J.

Întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății, iar în cauză reclamantul a invocat o mărire a patrimoniului pârâtului, din care ar rezulta obligația acestuia de a restitui sumele solicitate, în raportul juridic concret, Curtea a considerat că în mod corect a apreciat tribunalul că a fost justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului G.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost, însă, în mod greșit soluționată de prima instanță, motivul de apel invocat în acest sens de apelantul pârât fiind întemeiat. Astfel cum s-a arătat mai sus, temeiul juridic al cererii reclamantului este îmbogățirea fără justă cauză, fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul.

Acțiunea de restituire este supusă termenului general de prescripție de 3 ani instituit de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar în privința momentului de la care acest termen începe să curgă, art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 stabilește că, pentru acțiunile izvorând din îmbogățirea fără just temei, termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau a trebuit să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire și împotriva căruia se îndreaptă cu acțiunea în restituire.

În cauză, cum însăși reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată, în anul 2004, după preluarea folosinței imobilului, a început restaurarea și renovarea întregului imobil, lucrările de construire fiind executate în perioada noiembrie 2004 - mai 2008. Astfel, la momentul finalizării lucrărilor de construire, mai 2008, reclamantul, care a pretins că și-a micșorat patrimoniul prin efectuarea respectivelor lucrări, a cunoscut atât această pagubă, cât și faptul că respectivele îmbunătățiri au fost efectuate asupra unor spații din imobil cu privire la care nu deține niciun drept, acesta arătând în acțiune că a încheiat antecontracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele 1 - 6 cu proprietarii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind astfel în cunoștință de cauză cu privire la regimul juridic al imobilului și titularii dreptului de proprietate la acel moment.

Întrucât termenul de prescripție a început să curgă la data arătată mai sus, acesta era împlinit la data de 7 martie 2012, când reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată la Judecătoria sectorului 3 București. În consecință, reținând că în mod greșit tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, văzând prevederile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de apelantul pârât G. împotriva Sentinței civile nr. 205 din 16 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor și a respins ca atare acest capăt de cerere. Dispozițiile sentinței care nu au fost criticate în faza procesuală a apelului au fost păstrate.

Dată fiind soluționarea cauzei prin admiterea unei excepții procesuale, Curtea a constatat că nu se mai impune analizarea excepției nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora reclamanții își întemeiază pretențiile, invocată ca apărare de fond de către apelantul pârât.

Întrucât soluția de admitere a pretențiilor reclamanților din care a decurs obligația pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată a fost schimbată, Curtea a constatat că nu mai poate fi reținută culpa procesuală a pârâtului, acesta nemaifiind partea căzută în pretenții, situație în care, văzând prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a înlăturat obligația pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru a fi analizate toate criticile devolutive și a se pronunța pe fondul apelului, cu obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Se arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, constând în aceea că a echivalat momentul nașterii dreptului la acțiune cu momentul finalizării lucrărilor de îmbunătățiri și nu cu momentul pierderii de către reclamanți a posesiei părții de imobil și cunoașterii beneficiarului, critici ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicabil.

Este adevărat că la momentul finalizării lucrărilor de construire la imobilul în litigiu, mai 2008, reclamanții nu dobândiseră dreptul de proprietate asupra celor 6 apartamente și asupra părților comune, actele de înstrăinare fiind încheiate în perioada 2009 - 2011, însă, având posesia imobilului, toate lucrările de îmbunătățiri aduse le-au profitat.

O eventuală actio in rem verso exercitată anterior momentului 14 februarie 2012 s-ar fi bucurat de un evident fine de neprimire, pe de o parte pentru că reclamanții beneficiau de investițiile efectuate având posesia bunului, regimul juridic al acestuia fiind destul de clar, iar mai apoi, pentru că nu se cunoștea dacă parte din imobil va fi restituit fostului proprietar ori succesorilor acestuia și nici momentul la care acesta/aceștia vor intra în posesia bunului sau a unor părți din imobil.

Într-o altă ordine de idei, după cum au susținut încă de la învestirea instanței, subsolul tehnic l-au considerat ca fiind părți de folosință comună ale imobilului și nu unitate locativă de sine stătătoare. De altfel, chiar Tribunalul București a calificat ca atare partea de imobil în discuție, în dispozitivul Sentinței civile nr. 1213 din 22 iunie 2011 atribuindu-i acestuia destinația de subsolul tehnic. Or, un spațiu căruia instanța îi stabilește destinația de tehnic, este lipsit de orice dubiu că face parte din părțile de folosință comună ale unui imobil.

Cu toate acestea, văzând concluziile expertizei tehnice administrată la judecata în fond, care a stabilit că subsolul tehnic este unitate locativă de sine stătătoare, în dauna a ceea ce a decis instanța de judecată, au limitat acțiunea la părțile de folosință comună cu excepția spațiului amintit - subsolul tehnic.

Prin urmare, momentul la care s-a cunoscut că parte din imobilul în discuție a fost restituită, este data de 14 februarie 2014 - la care intimatul-pârât G. a fost pus în posesie de către executorul judecătoresc, dată la care reclamanții au pierdut posesia efectivă a părților de imobil pentru care au promovat actio in rem verso.

Recurenții reclamanți susțin, așadar, că momentul la care s-a născut dreptul la acțiune coincide cu data pierderii posesiei și nu cu momentul finalizării lucrărilor de construire și îmbunătățiri, întrucât anterior datei de 14 februarie 2012 toate aceste îmbunătățiri le-au profitat.

Nu poate fi îmbrățișată opinia instanței de apel potrivit căreia, reclamanții au cunoscut încă din mai 2008 regimul juridic viitor al bunului imobil, respectiv că urmează să fie restituit intimatului pârât, mai întâi, pentru că era imposibil de anticipat o astfel de ipoteză de lucru, iar mai apoi, după cum s-a menționat supra, subsolul imobilului a fost considerat permanent că are destinația de parte de folosință comună, congruent cu Tribunalul București care a dispus restituirea în natură a "subsolului tehnic".

Examinând recursul declarat de reclamanți prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat.

Prealabil analizei criticilor inserate în cuprinsul cererii de recurs ca atare, Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea premergătoare din data de 13 septembrie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, excepția fiind invocată în raport de cel de-al treilea capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, și anume: obligarea pârâtului la plata sumei de 37.058,90 lei (inclusiv TVA) reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse de reclamanți tuturor părților de folosință comună ale imobilului, proporțional cotei indivize care îi revine pârâtului.

Pârâtul G. a declarat apel împotriva sentinței și a tuturor încheierilor premergătoare pronunțate de tribunal, cu referire expresă, în motivarea apelului, la încheierea din 13 septembrie 2013 prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

Criticile formulate cu privire la acest aspect au fost găsite întemeiate de către instanța de apel, care în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (2) raportat la art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, a echivalat momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamanților cu momentul finalizării lucrărilor de îmbunătățiri, mai 2008, și nu cu momentul pierderii de către aceștia a posesiei părților de imobil în discuție și cunoașterii beneficiarului îmbunătățirilor.

Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează critica formulată de recurenții reclamanți privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, de către instanța de apel.

Astfel, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei".

Așadar, cu privire la obligațiile născute din delict civil sau din îmbogățirea fără just temei, cursul prescripției dreptului la acțiune începe la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În stabilirea situației de fapt, în cauză, instanțele fondului au reținut că în perioada noiembrie 2004 - mai 2008, reclamantul A. a efectuat o serie de lucrări de igienizare, de construcție și de amenajare, atât a spațiului situat la subsol, cât și a instalațiilor și părților de folosință comună din imobilul situat în București, sector 3, spații care interesează în cazul de speță.

Prin Contractele de vânzare-cumpărare autentificate de BNP I. sub nr. 385 din 28 mai 2009, nr. 305 din 04 mai 2009, nr. 386 din 28 mai 2009, nr. 522 din 25 mai 2010 și respectiv sub nr. 1735 din 12 noiembrie 2011 recurenții reclamanți A. și B. au dobândit proprietatea apartamentelor 2, 3, 4, 5 și 6 din imobilul situat în București, sector 3, împreună cu cotele indivize din dreptul de proprietate asupra părților și dependințelor comune și asupra terenului aferent fiecărui apartament în parte.

Prin Sentința civilă nr. 160 din 01 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat calitatea pârâtului din prezentul dosar, G., de persoană îndreptățită la restituire pentru imobilul teren în suprafață de 270 mp și construcție edificată pe acesta situat în București, sector 3 și a dispus restituirea în natură a imobilului construcție apartament nr. 7, situat la mansardă, și a terenului în suprafață de 112,71 mp.

Prin Sentința civilă nr. 1213 din 22 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a dispus completarea dispozitivului Sentinței civile nr. 160 din 01 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că a dispus restituirea în natură a subsolului tehnic al imobilului situat în București, sector 3, intimatul pârât G. fiind pus în posesie cu privire la spațiile menționate prin procesul-verbal din data de 14 februarie 2012 încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc J.

Prin Sentința civilă nr. 12402 din 12 iulie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/301/2012, Judecătoria Sectorului 3 București a respins contestația la executare promovată de recurenții reclamanți din prezenta cauză împotriva intimatului pârât. În litigiul respectiv, contestând actele de executare efectuate în Dosarul execuțional nr. x/2011 al BEJ J., reclamanții au dedus judecății împrejurarea că subsolul imobilului situat București, sector 3, restituit pârâtului ar avea destinație de parte de folosință comună, susținere ce a fost apreciată neîntemeiată de către instanța de judecată.

Acest fapt se interpune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că subsolul tehnic al imobilului este proprietatea exclusivă a intimatului pârât, astfel cum s-a statuat prin Sentința nr. 1213 din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București.

Pornind de la aceste considerente, se impune dezlegarea problemei juridice privind momentul nașterii dreptului la acțiune al recurenților reclamanți în limitele criticilor de nelegalitate invocate prin prezentul recurs.

Înalta Curte constată că pentru acțiunile izvorând din îmbogățirea fără just temei, termenul de prescripție începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv din momentul în care cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire și împotriva căruia se îndreaptă cu acțiunea în restituire.

De altfel, în cazul acestor acțiuni, termenul prescripției nu poate începe să curgă de la un moment obiectiv, ca de exemplu momentul săvârșirii faptei, care în cazul de speță este considerat momentul finalizării lucrărilor de construire, igienizare și amenajare - mai 2008, căci la această dată, recurenții reclamanți având posesia întregului imobil, toate lucrările de îmbunătățiri efectuate le-au profitat din plin, așa cum chiar aceștia invocă, în mod expres, în cuprinsul cererii de recurs.

Așadar, la acest moment, dacă paguba nu s-a produs încă (nu și-au micșorat patrimoniul în ciuda măririi altui patrimoniu), nici creanța în reparare nu a luat naștere, nicidecum dreptul la acțiune al reclamanților.

Momentul la care recurenții reclamanți au cunoscut paguba încercată, respectiv faptul că li s-a micșorat patrimoniul prin efectuarea respectivelor lucrări de îmbunătățiri asupra unor spații din imobil cu privire la care nu dețin niciun drept, este momentul la care au cunoscut că acele spații au fost restituite în natură intimatului pârât, respectiv, la data rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 160 din 01 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, astfel cum aceasta a fost completată prin Sentința civilă nr. 1213 din 22 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1675/R din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Prin urmare, momentul la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamanților nu poate coincide cu momentul finalizării lucrărilor de îmbunătățiri, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, întrucât la acel moment toate aceste îmbunătățiri profitau acestora, și necunoscând nașterea în beneficiul lor a unei creanțe în reparațiune, se aflau în imposibilitatea de a reclama despăgubirea la care au dreptul.

Este evident, așadar, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, constând în aceea că a echivalat momentul nașterii dreptului la acțiune cu momentul finalizării lucrărilor de îmbunătățiri - mai 2008, și nu cu momentul cunoașterii proprietarului părților de imobil restituite care este, în același timp, beneficiarul respectivelor lucrări.

În raport de data Deciziei civile nr. 1675/R din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, irevocabilă, termenul general de prescripție de 3 ani nu era împlinit la data de 7 martie 2012, când reclamanții au înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București.

Soluționând în mod greșit litigiul pe excepția prescripției dreptului material la acțiune al recurenților reclamanți, instanța de apel s-a mărginit să facă doar verificări limitate la acest aspect, astfel încât, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleași curți de apel, pentru a fi analizate motivele de fond ale apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 43 A din data de 26 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2017.

Procesat de GGC - NN