ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2911/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2012, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/2012, reclamanții A., B., C., D., E. și F., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul G., să se constate că subsolul tehnic al construcției situate în București are destinația de parte de folosință comună a imobilului, fiind obiectul dreptului de proprietate indiviză aferent tuturor celor șapte apartamente existente în imobil; să se constate că reclamanții au calitatea de coproprietari în indiviziune alături de pârât asupra întregului subsol tehnic al imobilului menționat și asupra terenului în suprafață de 270 mp aferent construcției; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 80.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse de reclamanți tuturor părților de folosință comună ale imobilului, proporțional cotei indivize care îi revine pârâtului; să se constate că reclamanții aveau un drept de ipotecă legală asupra apartamentului nr. 7 și a cotei indivize din părțile de folosință comună situat în București, str. x nr. 7, proprietatea pârâtului, care se va stinge la data la care le va plăti efectiv suma de bani reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor proporțional cotei sale indivize.

La data de 12.06.2014, reclamanții A. și B. au depus la dosar cerere precizatoare a câtimii pretențiilor, în sensul că solicită modificarea cuantumului acestora potrivit celor arătate de expertul contabil prin lucrarea de specialitate depusă la dosarul cauzei, după cum urmează: al treilea capăt al cererii de chemare în judecată va avea următorul conținut: să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 37.058,90 RON (inclusiv TVA) reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse de reclamanți tuturor părților de folosință comună ale imobilului, proporțional cotei indivize care îi revine pârâtului.

Prin încheierea din 13.09.2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată în raport de cel de-al treilea capăt de cerere având în vedere faptul că pârâtului i s-a restituit în natură subsolul tehnic al imobilului situat în strada x nr. 7 sector 3 prin sentința civilă nr. 1213/22.06.2011 a Tribunalului București, până la această dată reclamanții folosind spațiul antemenționat în care afirmă că au efectuat lucrări de îmbunătățiri. Pe cale de consecință, Tribunalul a apreciat că dreptul material la acțiune pentru a solicita obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor afirmat ca fiind efectuate de reclamanți s-a născut la data restituirii spațiului către pârât, adică la data rămânerii definitive a hotărârii antemenționate - 20.09.2011. În raport de acest moment, făcând aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1957, instanța a costatat că cererea de chemare în judecată este introdusă în termen.

Prin sentința civilă nr. 205/16.02.2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților C., D., E. și H.; a respins cererea de chemare în judecată introdusă de aceștia; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive; a anulat, ca netimbrat, capătul de cerere având ca obiect constatarea calității de coproprietari în indiviziune a părților asupra întregului subsol tehnic al imobilului și asupra terenului în suprafață de 270 mp aferent construcției (capătul nr. 2 de cerere); a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul G.; a obligat pârâtul să plătească reclamantului A. suma de 37.058,90 RON cu titlu de contravaloare îmbunătățiri; a respins, ca neîntemeiată, în rest cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să plătească în contul Biroului Local pentru Expertize Tehnice și Contabile din cadrul Tribunalului București suma de 700 RON cu care s-a majorat onorariul de expert.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanții opun pârâtului un drept de creanță pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, solicitând contravaloarea lucrărilor de amenajare, modernizare și reabilitare pe care le-au făcut la imobilul din București. Tribunalul a reținut că în anul 2004, reclamanții au încheiat cu S.C. I. S.A. un contract de execuție lucrări, iar creanța reprezentând costul lucrărilor efectuate, pe care societatea executantă o avea de recuperat de la fiecare reclamant în parte, a fost cesionată reclamantului A., fiind încheiate în mod corespunzător contracte de cesiune depuse la dosar, împrejurare în care doar acesta a justificat calitatea procesuală activă.

Tribunalul a considerat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G. este neîntemeiată întrucât acestuia i-au fost retrocedate, în temeiul Legii nr. 10/2001, două spații din imobilul situat în București, (la mansardă și la subsol), precum și părțile de folosință comune aferente acestor spații.

De asemenea, tribunalul a reținut că, prin contractele de vânzare- cumpărare autentificate de BNP J., sub nr. x/28.05.2009, nr. y/04.05.2009, nr. z/28.05.2009, nr. w/25.05.2010 și respectiv sub nr. x/12.11.2011, reclamanții A. și B. au dobândit proprietatea apartamentelor 2, 3, 4, 5 și 6 din imobilul situat în București, împreună cu cotele indivize din dreptul de proprietate asupra părților și dependințelor comune și asupra terenului aferent fiecărui apartament în parte. Ulterior, prin sentința civilă nr. 160/01.02.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea în natură în favoarea pârâtului G. a apartamentului nr. 7, situat la mansarda imobilului în București, precum și a terenului aferent acestuia, de 112,71 mp, constatându-se dreptul pârâtului la măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele 1-6, înstrăinate conform prevederilor Legii nr. 112/1995 autorilor reclamanților. Prin sentința civilă nr. 1213/22.06.2011, pronunțată în același dosar a fost completat dispozitivul sentinței menționate, în sensul restituirii în natură către pârât a subsolului tehnic al imobilului. Prin procesul-verbal din data de 14.02.2012, încheiat de Biroul Exectorului Judecătoresc K., pârâtul G. a fost pus în posesie cu privire la spațiile din imobilul ce i-a fost restituit în natură, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 12402/12.07.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Judecătoria Sectorului 3 București a respins contestația la executare promovată de reclamanții din prezenta cauză împotriva pârâtului. În litigiul respectiv, contestând actele de executare efectuate în dosarul execuțional nr. x al BEJ K., reclamanții au dedus judecății împrejurarea că subsolul imobilului situat București, restituit pârâtului ar avea destinație de parte de folosință comună, susținere ce a fost apreciată neîntemeiată de instanța de judecată. Acest fapt se interpune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, astfel că Tribunalul a reținut că subsolul imobilului este proprietatea exclusivă a pârâtului, astfel cum s-a statuat prin sentința nr. 1213/22.06.2011, pronunțată de Tribunalul București.

Actele translative de proprietate în baza cărora reclamanții au dobândit cele șase apartamente au fost perfectate după ce în prealabil reclamanții A. și B. încheiaseră cu fiecare vânzător în parte o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare. Anterior dobândirii dreptului de proprietate, în perioada 2004 -2008, reclamantul A. a efectuat o serie de lucrări de igienizare, de construcție și de amenajare atât a spațiului situat la subsol, cât și a instalațiilor și părților de folosință comună a imobilului, lucrări menționate în facturile fiscale care atestă avansarea sumelor depuse la dosar și identificate în raportul de expertiză astfel cum a fost completat, elaborat de expert L. administrat în cauză. Necesitatea efectuării acestora a rezultat din conținutul raportului de expertiză extrajudiciară elaborat de S.C. I. S.R.L., care atestă faptul că imobilul în discuție este unul vechi (are o vechime de 40-50 de ani), a suferit acțiunea cutremurelor și, până la momentul efectuării expertizei, nu au fost realizate lucrări de consolidare.

S-a reținut, astfel, că patrimoniul reclamantului a suferit o însărăcire, echivalentă sumelor pe care le-a avansat pentru lucrările efectuate la spațiul de la subsol ce aparține pârâtului, ca și la instalațiile comune, iar patrimoniul pârâtului s-a îmbogățit concomitent cu contravaloarea acelorași lucrări, între cele două raporturi fiind legătură de cauzalitate, tribunalul a apreciat îndeplinite condițiile îmbogățirii fără just temei.

Prin încheierea din 15.04.2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de lămurire a dispozitivului formulată de pârâtul G., cu motivarea că nu se impun lămuriri suplimentare celor inserate în cuprinsul considerentelor.

Împotriva sentinței civile nr. 205/16.02.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a declarat apel pârâtul G., solicitând admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive față de cererea de a achita contravaloarea îmbunătățirilor pretins efectuate de reclamant. Apelantul - pârât a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune având în vedere data la care reclamantul pretinde că a efectuat îmbunătățirile, respectiv între anii 2004 - 2008, considerând că, dacă acesta ar fi considerat necesar să recupereze aceste cheltuieli, putea să o facă în termen de 3 ani de la finalizarea acestora.

Prin decizia civilă nr. 43/26.01.2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de pârât, a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor, respingând acest capăt de cerere și menținând restul dispozițiilor sentinței.

Prin decizia civilă nr. 1301/21.09.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - sectia I civilă a fost admis recursul declarat de recurenții-reclamanți, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare în apel.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că momentul la care recurenții-reclamanți au luat cunoștință de paguba încercată, micșorarea patrimoniului prin efectuarea respectivelor lucrări de îmbunătățire este momentul la care au cunoscut că acele spații au fost restituite în natură intimatului - pârât, respectiv momentul rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 160/1.02.2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Față de aceste considerente, s-a reținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Prin decizia nr. 47 A din 22 ianuarie 2018, în rejdecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-pârât G., împotriva sentinței civile nr. 205/16.02.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C., D., E. și M., ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În prealabil, instanța de rejudecare a reținut că unul dintre motivele de apel a fost dezlegat în mod irevocabil de instanța de recurs atunci când a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare în apel, reținând că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu se împlinise la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Cu privire la motivul de apel vizând soluția adoptată de instanța de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, curtea de apel a reținut că reclamanții au învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată, întemeiată pe accesiunea imobiliară artificială și îmbogățirea fără justă cauză, fiind pretinsă, pe această cale, contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilului restituit în natură pârâtului, critica fiind astfel nefondată.

În plus, față de precizările făcute de reclamanți pe parcursul litigiului, s-a reținut că prezenta cauza vizează numai contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire aduse spațiilor care reprezintă părțile comune ale imobilului și cu privire la care pârâtul are calitatea de coproprietar, alături de reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 160/01.02.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a constatat calitatea pârâtului din prezentul dosar, G., de persoană îndreptățită la restituire pentru imobilul teren în suprafață de 270 mp și construcție edificată pe acesta, situat în București, str. x nr. 7, a dispus restituirea în natură a imobilului construcție apartament nr. 7, situat la mansardă, și a terenului în suprafață de 112,71 mp. Prin sentința civilă nr. 1213/22.06.2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 160/01.02.2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că a dispus restituirea în natură a subsolului tehnic al imobilului situat în București. Apelantul -pârât G. a fost pus în posesie cu privire la spațiile menționate prin procesul-verbal din data de 14.02.2012 încheiat de Biroul Exectorului Judecătoresc K..

Întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății, iar în cauză reclamantul a invocat o mărire a patrimoniului pârâtului, din care ar rezulta obligația acestuia de a restitui sumele solicitate, în raportul juridic concret, instanța de apel a considerat că în mod corect a apreciat tribunalul faptul că în speță a fost justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului.

Instanța de apel a apreciat că susținerile apelantului pârât cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în partea referitoare la persoana obligată la despăgubiri în caz de restituire în natură a bunului imobil preluat abuziv, se subsumează tot analizei calității procesuale pasive și pe care o constat-o, de asemenea, nefondată.

Astfel, a reținut că ipoteza art. 48 din Legea nr. 10/2001 vizează o situație distinctă, în care bunul restituit în natură în temeiul acestei legi este ocupat la data restituirii de chiriași, aceștia din urmă solicitând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului restituit.

Ipoteza din cauza de față este diferită, în sensul în care cei care solicită despăgubirile nu sunt chiriașii, ci terții subdobânditori ai unei părți din bunul imobil, restituit ulterior în procedura Legii nr. 10/2001, și care au, alături de pârât, calitatea de coproprietari asupra părților comune ale imobilului la care au adus lucrări de îmbunătățiri.

Totodată, instanța de apel a reținut că sunt nefondate susținerile apelantului referitoare la inexistența dreptului reclamanților la despăgubiri, tot cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001, de această dată, apelantul invocând dispozițiile art. 9 din acest act normativ, potrivit cu care imobilul se restituie în starea în care acesta se află la data restituirii.

În această privință, instanța a arătat că dispozițiile legale invocate de apelant nu au legătură cu cauza de față.

Este real că potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 imobilul se restituie în starea în care acesta se afla la data restituirii, însă starea în care se restituie imobilul și dreptul unor terți la contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire sunt două aspecte distincte, care nu se exclud.

De altfel, instanța de apel a arătat în acest sens chiar dispozițiile invocate de apelant, cuprinse în art. 48 din aceeași lege, în care, pentru ipoteza în care lucrările de îmbunătățire au fost aduse de foștii chiriași, aceștia sunt îndreptățiți să primească contravaloarea lor, în condițiile legii și în toate cazurile, de la persoana îndreptățită la restituire.

Cu alte cuvinte, prin art. 9 din lege s-a conferit dreptul la restituire a bunului în starea în care se afla la momentul restituirii, însă acesta nu exclude dreptul unor terți de a primi contravaloarea lucrărilor aduse la acest imobil, dacă și restul condițiilor prevăzute de legea specială, sau, în cazul de față, al îmbogățirii fără justă cauză, sunt îndeplinite.

Cât privește faptul că lucrările realizate de reclamanți nu ar fi fost efectuate cu autorizările necesare, că reclamanții erau detentori precari ai bunului și prin urmare, erau de rea-credință, din perspectiva dispozițiilor art. 586 alin. (2) și (3) din Noul C. civ., instanța de apel a constatat că este nefondat și acest motiv de apel.

În prealabil, instanța de apel a apreciat ca fiind necesare câteva lămuriri referitoare la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost precizate de reclamanți pe parcursul litigiului.

În ceea ce privește cererea având ca obiect pretenții, s-a avut în vedere precizarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți la 28.03.2014, prin care au arătat că cererea se întemeiază pe executarea cu bună-credință a lucrărilor de construcție asupra imobilului, invocând dispozițiile art. 583, 584, 591 și 595 din Noul C. civ., precum și instituția îmbogățirii fără justă cauză, reglementată de dispozițiile art. 1345-1348 din Noul C. civ.

Ulterior, prin cererea depusă la 13.06.2014, reclamanții au arătat că obiectul cererii de chemare în judecată este evaluat la 37.058,90 RON și este reprezentat de contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire aduse de aceștia tuturor părților de folosință comună, proporțional cotei indivize care îi revine pârâtului. În acest sens, reclamanții au arătat că pentru stabilirea întinderii obligației pârâtului au avut în vedere cota indiviză ce aparține pârâtului din părțile de folosință comună ale imobilului, prin raportare la apartamentul de la mansardă și subsol, respectiv suprafața de 29,02 mp din totalul părților de folosință comună.

Sintetizând, instanța de apel a constatat că obiectul cererii având ca obiect pretenții este unic, fiind reprezentat de contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire aduse de reclamanți părților de folosință comună ale imobilului, proporțional cu cota ce revine pârâtului, de 29,02 mp din suprafața totală a părților de folosință comună.

În ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată, curtea de apel a reținut un dublu temei, respectiv al accesiunii imobiliare artificiale, reclamanții considerându-se constructori de bună credință, precum și îmbogățirea fără justă cauză.

Este necontestat în cauză că lucrările au fost începute și finalizate înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. ( octombrie 2011), situație în care pentru a se stabili legea aplicabilă litigiului au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 71 din 3 iunie 2011pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Astfel, prioritar s-a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor."

De asemenea, legea de punere în aplicare a Noului C. civ. prevede reglementări tranzitorii în mod special pentru accesiunea imobiliară artificială, numai pentru situația particulară a ipotezei în care se pune problema unui drept de opțiune al proprietarului imobilului cu privire la lucrare (art. 58 din Legea nr. 71/2011), stabilind ca va fi aplicabilă legea în vigoare de la momentul începerii lucrării.

În cauza de față, pentru temeiul cererii prin care s-a invocat dreptul reclamanților derivat din calitatea lor de constructori de bună credință, invocând regulile accesiunii imobiliare artificiale, instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ.

În ceea ce privește al doilea temei al cererii de chemare în judecată, reprezentat de îmbogățirea fără justă cauză, Curtea constată, de asemenea, aplicarea dispozițiilor anterioare intrării în vigoare a Noului C. civ.

Concluzia se impune ca urmare a reținerii că îmbogățirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic în sens restrâns, că aceasta se pretinde a fi avut loc anterior anului 2011, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care " obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.

Cu privire la primul temei al cererii, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 492-494 din C. civ. 1865 nu includ în sfera accesiunii imobiliare artificiale și a regulilor aplicabile acesteia, situația lucrărilor de îmbunătățire aduse la un imobil de o terță persoană în raport cu proprietarul imobilului, astfel încât, în mod corect prima instanță nu a procedat la analiza cererii de chemare în judecată prin prisma acestor dispoziții legale.

S-a considerat că este adevărat faptul că în considerentele primei instanțe nu se regăsește o motivare strict cu privire la acest aspect, însă instanța de apel a apreciat că, găsind îndeplinită condiția inexistenței unei alte acțiuni pentru realizarea dreptului pretins de reclamanți, implicit, prima instanță a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile accesiunii imobiliare artificiale.

Așadar, instanța de apel a reținut că motivul de apel prin care apelantul a criticat hotărârea primei instanțe din această perspectivă nu este întemeiat, în condițiile în care prima instanță nu și-a întemeiat soluția de admitere a cererii pe accesiunea imobiliară artificială.

A constat însă prima instanță că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, aspect criticat de apelant din perspectiva faptului că prin probele administrate nu s-a dovedit limita însărăcirii reclamanților și, implicit, limita măririi patrimoniului pârâtului.

Susținerea apelantului în sensul că nu s-a dovedit certitudinea lucrărilor efectuate în legătură cu spațiile comune este contrazisă de probele administrate în primă instanță.

În acest sens, curtea de apel a reținut că întreg imobilul a fost supus unui amplu proces de reabilitare, elocvente fiind planșele foto depuse la dosar.

În altă ordine de idei, s-a reținut că parte din lucrări sunt ascunse, aspect confirmat și de expertiza administrată în cauză, neputându-se determina, cu exactitate, în ce au constat aceste lucrări și că, față de înscrisurile depuse de reclamanți, nu se poate stabili cu certitudine care sunt lucrările aferente numai spațiilor de folosință comună.

Într-o astfel de situație, expertul a propus, ca mod de identificare a costului lucrărilor aferente spațiilor comune, însumarea tuturor cheltuielilor făcute cu întreg imobilul, stabilirea costurilor aferente unui metru pătrat de construcție, în medie, iar apoi, stabilirea costurilor aferente spațiilor de folosință comună prin înmulțirea costului pentru un metru pătrat cu cota indiviză ce aparține pârâtului, aceasta din urmă fiind exprimată în metri pătrați.

Instanța de apel a constatat că o astfel de cuantificare a costului lucrărilor de îmbunătățire este rezonabilă în raport cu împrejurările concrete ale cauzei.

Curtea de apel a ținut seama de faptul că atunci când se demarează un proiect de reabilitare a unei clădiri, în întregul său, chiar și un constructor diligent va ține, cel mult, o evidență a tuturor cheltuielilor făcute în ansamblul lor, fără să aibă în vedere, care sunt cele alocate spațiilor comune sau celor proprietate exclusivă. În plus, având în vedere caracterul unitar al lucrărilor de îmbunătățire, instanța de apel a apreciat excesiv să se concluzioneze în sensul nedovedirii întinderii pretențiilor, în condițiile în care s-a dovedit existența lucrărilor de îmbunătățire aduse întregului imobil, inclusiv asupra spațiilor de folosință comună.

Ca un argument în plus, instanța de apel a reținut că, în cauza de față, reclamantul a fost în posesia înscrisurilor care atestă efectuarea lucrărilor și achiziționarea materialelor necesare. Sunt însă nenumărate situații în practica judiciară în care sunt identificate lucrările de îmbunătățire, iar ele sunt evaluate prin metodele specifice expertizelor în specialitatea construcții, chiar în lipsa înscrisurilor care să ateste achiziționarea acestora, practica fiind constantă în sensul de a aprecia că evaluarea realizată de experți în aceste condiții este suficientă pentru a demonstra valoarea lucrărilor.

În cauza de față, în care s-a demonstrat atât realizarea efectivă a lucrărilor, iar pentru cea mai mare parte dintre ele, s-a demonstrat și achiziționarea materialelor și a manoperei, curtea de apel a reținut că ar fi excesiv să se concluzioneze în sensul nedovedirii întinderii pretențiilor reclamanților numai pe considerentul că nu se pot identifica cu precizie toate lucrările făcute la spațiile comune, inclusiv cele care au caracter ascuns.

Apelantul a mai susținut netemeinicia acțiunii și prin prisma faptului că, și reală de ar fi valoarea lucrărilor stabilite de expertiza administrată în cauză, reclamanții nu au calitatea de creditori pe considerentul că aceștia nu au achitat valoarea materialelor și a manoperei către terți.

Sub acest aspect, instanța de apel a arătat că micșorarea patrimoniului celui care a realizat lucrarea are loc prin chiar faptul achiziționării materialelor și a încheierii acordurilor necesare pentru manopera aferentă, căci în acest mod, în patrimoniul reclamanților se nasc obligații corelative unor drepturi de creanță ale unor terți. Or, apariția unor astfel de obligații reprezintă o creștere a pasivului patrimonial cu semnificația micșorării patrimoniului debitorului acestor obligații. Împrejurarea dacă reclamanții și-au îndeplinit obligațiile asumate față de terți în legătură cu lucrările de îmbunătățire aduse imobilului din prezentul litigiu reprezintă un aspect străin de această cauză, astfel încât, și dacă ar fi real, nu poate fi avut în vedere în analiza condițiilor îmbogățirii fără justă cauză.

În ceea ce privește apărarea de fond vizând nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 precum și a contractelor de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra unor apartamente din imobilul ce a aparținut autorului pârâtului, instanța de apel a constatat că o astfel de apărare nu poate fi analizată la acest moment procesual, interdicția unei astfel de analize rezultând din cuprinsul dispozițiilor art. 292 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Contrar calificării date de apelant, chiar dacă, pe cale de apărare, se invocă nulitatea absolută a unui act juridic, aceasta nu poate fi considerată o excepție de procedură de ordine publică care să poată fi invocată în orice stare a pricinii, ci ia forma unei apărări, cu toate consecințele juridice ce decurg de aici, inclusiv cu privire la momentul până la care poate fi invocată pe această cale, impunându-se concluzia anterior arătată, în sensul imposibilității invocării unei astfel de apărări de către cel care are calitatea de apelant, altfel decât prin motivele de apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtul G. a formulat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate cu recurs, admiterea apelului și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin criticile formulate, după expunerea situației de fapt și de drept, recurentul - pârât a susținut următoarele:

Sub acest aspect, în opinia recurentului - pârât, instanța de apel a reținut în mod greșit situația juridica din cauză întrucât la data efectuării îmbunătățirilor, respectiv anii 2004-2008, intimații - reclamanți nu aveau calitatea de proprietari ai unei părți din imobil, ci erau doar beneficiarii unor promisiuni de vânzare-cumpărare. Chiar în aceste condiții, îmbunătățirile s-au efectuat cu rea-credință, întrucât imobilul în speță este un imobil ce făcea obiectul unei notificări întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest sens, recurentul - pârât apreciază că atâta timp cât legiuitorul nu a prevăzut decât posibilitatea pretinderii de către chiriași a îmbunătățirilor efectuate asupra unui imobil aflat în procedura restituirii prevăzute de legea speciala, nu se poate recunoaște oricărei persoane acest drept, în afara acestora.

Instanța de apel nu a analizat și prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, invocate atât în fond cat și în apel.

Principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată.

Or, consideră recurentul - pârât, instanța de apel în mod greșit nu a pus în discuția părților aspectul stabilirii temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentului- pârât, nulitatea actului juridic se poate obține nu numai pe cale de acțiune, ci și pe cale de excepție (mijloc de apărare de fond). Împrejurarea ca instanța de fond, dar nici pârâtul, nu au invocat această excepție, apreciază că nu face imposibilă invocarea acesteia în calea de atac a apelului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins în considerarea argumentelor ce succed:

Prin decizia nr. 1301 din 21 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 43 A din data de 26 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeași curte de apel.

La pronunțarea soluției, Înalta Curte a reținut cu putere de lucru judecat constatările instanței de apel din decizia recurată, în sensul că pârâtului G. i-au fost retrocedate, în temeiul Legii nr. 10/2001, două spații din imobilul situat în București, (la mansardă și la subsol), precum și părțile de folosință comune aferente acestor spații.

De asemenea, s-a statuat că prin contractele de vânzare - cumpărare autentificate de BNP J., sub nr. x/28.05.2009, nr. y/04.05.2009, nr. z/28.05.2009, nr. w/25.05.2010 și respectiv sub nr. x/12.11.2011, reclamanții A. și B. au dobândit proprietatea apartamentelor 2, 3, 4, 5 și 6 din imobilul situat în București, împreună cu cotele indivize din dreptul de proprietate asupra părților și dependințelor comune și asupra terenului aferent fiecărui apartament în parte. Ulterior, prin sentința civilă nr. 160/01.02.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea în natură în favoarea pârâtului G. a apartamentului nr. 7, situat la mansarda imobilului în București, precum și a terenului aferent acestuia, de 112,71 mp, constatându-se dreptul pârâtului la măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele 1-6, înstrăinate conform prevederilor Legii nr. 112/1995 autorilor reclamanților.

Totodată, instanța de control judiciar a reținut că a fost justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului G..

Astfel, s-a reținut că acțiunea reclamanților, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, a fost îndreptată împotriva pârâtului G., acesta fiind în prezent titularul dreptului de proprietate al imobilului asupra căruia se pretinde că au fost efectuate îmbunătățiri.

În egală măsură, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 160/01.02.2011 pronunțată în dosarul nr. x/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a constatat calitatea pârâtului din prezentul dosar, G., de persoană îndreptățită la restituire pentru imobilul teren în suprafață de 270 mp și construcție edificată pe acesta situat în București, a dispus restituirea în natură a imobilului construcție apartament nr. 7, situat la mansardă, și a terenului în suprafață de 112,71 mp. Prin sentința civilă nr. 1213/22.06.2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 160/01.02.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că a dispus restituirea în natură a subsolului tehnic al imobilului situat în București. Apelantul pârât G. a fost pus în posesie cu privire la spațiile menționate prin procesul-verbal din data de 14.02.2012 încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc K..

În consecință, s-a reținut că întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății, iar în cauză reclamantul a invocat o mărire a patrimoniului pârâtului, din care ar rezulta obligația acestuia de a restitui sumele solicitate, în raportul juridic dedus judecății a fost justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului G..

Prin urmare, prin hotărârea pronunțată anterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat cu putere de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului G., precum și cu privire la temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv îmbogățire fără justă cauză, ceea ce nu poate aduce în discuție interpretarea și aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, invocate în prezentul recurs.

Ca atare, aspectele contestate prin prezentul recurs sunt nejustificate, fiind tranșate în mod irevocabil, astfel cum s-a menționat anterior.

Referitor la motivul de recurs care vizează nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 precum și a contractelor de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra unor apartamente din imobilul ce a aparținut autorului pârâtului, Înalta Curte reține că este nefondat, această apărare fiind invocată pentru prima dată în cadrul apelului, cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) teza I C. proc. civ. potrivit cărora "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel a stabilit temeiul legal al acțiunii cu încălcarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, Înalta Curte reține că este nefondat.

Sub acest aspect, este de reținut, pe de o parte, că instanța este cea care trebuie să dea o calificare juridică acțiunii, iar pe de altă parte, temeiul juridic al cererii nu mai putea fi repus în discuție, peste constatările deja făcute de instanța de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, reținând că niciuna dintre criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondată, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de pârâtul G., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul G. împotriva deciziei civile nr. 47 A din 22 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2018.