ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1899/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru cota de 30% din cota indiviză de 50% deținută de pârâte din imobilul situat în București, str. x, format din construcție, în suprafață construită la sol de 214 mp și teren în suprafață de 657,81 mp. Pârâtele-reclamante B. și C. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității/decăderii, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, în timp ce, pe cale reconvențională, au solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 45.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune interese pentru imobilul construcție format din parter și 2 din str. x, București.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 430 din 4 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtele-reclamante B. și C., ca fiind prescris dreptul material la acțiune, și a luat act că pârâtele-reclamante au renunțat la judecarea cererii reconvenționale. A obligat pe reclamantul-pârât la plata către pârâtele-reclamante a sumei de 5.605 RON, cu titlu de taxă de timbru, precum și a sumei de 3.500 RON, cu titlu de onorariu avocat și pe pârâtele-reclamante la plata către reclamantul-pârât a sumei de 11.455 RON, cu titlu de taxă de timbru, precum și a sumei de 3.000 RON, cu titlu de onorariu expert. Totodată, a compensat aceste cheltuieli, până la valoarea cea mai mică a acestora, de 9.105 RON, iar pârâtele-reclamante au fost obligate la plata către reclamantul-pârât a diferenței în sumă de 5.350 RON. A luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1475 A/2023 din 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 430/04.04.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A anulat, în parte, sentința civilă cu privire la soluția dată cererii de chemare în judecată și a trimis cauza, spre rejudecarea cererii de chemare în judecată, primei instanțe. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea pârâtelor-reclamante de obligarea a reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, constând din taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.605 RON, ca neîntemeiată. A păstrat soluția primei instanțe cu privire la renunțarea la judecata cererii reconvenționale, precum și la obligarea reclamantului-pârât la plata către pârâtele-reclamante a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocațial.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1475 A/2023 din 14 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâtele B. și C.. Prin cererea de recurs, recurentele au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au invocat ipoteza considerentelor contradictorii, susținând că, pe de o parte, instanța de apel a reținut că reclamantul a făcut referire la existența unei condiții suspensive în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare, iar instanța a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul curgeri termenului de prescripție, promitentul obligându-se să depună, la data încheierii contractului, certificatul de atestare fiscală, actele de proprietate și extras din Cartea Funciară. Ulterior, instanța a susținut că, de fapt, aceste acte necesare pentru finalizarea contractului nu constituie o condiție suspensivă, pentru ca ele nu constituie un eveniment viitor și nesigur ca realizare de care sa depindă nașterea dreptului subiectiv și a obligațiilor corelative. În opinia recurentelor, această motivare a instanței relevă confuzia făcută de instanța de apel între termenul suspensiv de executare a contractului, clauzele contractuale și condiția suspensivă, ca modalitate de încheiere a actului juridic. Or, părțile au stabilit un termen suspensiv de executare a contractului, respectiv 30 de zile de la data rămâneri definitive a deciziei nr. 991/27.04.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul x/2007, au stabilit anumite clauze contractuale, printre care și actele ce vor trebui procurate și depuse de promitentul-vânzător, dar și o condițiile suspensivă de care depindea nașterea dreptului subiectiv și a obligațiilor corelative, condiție ce nu a fost analizată de către nici una dintre instanțe. Condiția suspensivă era dată de rezultatul ce urma a fi obținut în dosarul nr. x/2007. O altă contradicție în motivarea instanței de apel este că, pe de o parte, instanța de apel a reținut că neprezentarea acestor înscrisuri (certificat fiscal, extras CF, acte de proprietate) constituie un refuz al promitentului vânzător de a perfecta actul de vânzare-cumpărare, cea ce deschide calea justiției pentru realizarea dreptului de către promitentului cumpărător, iar, ulterior, a reținut că argumentele apelantului sub acest aspect sunt lipsite de orice fundament juridic. De asemenea, față de susținerile instanței de apel că instanța de fond ar fi omis să analizeze o cauza de întrerupere a termenului de prescripție prin încheierea procurii autentificate sub nr. x/18.01.2018, recurentele au considerat că instanța de apel trebuia sa observe că nu există nicio legătură între procura de reprezentare în fața instanței pentru evacuarea unor persoane dintr-un imobil proprietatea recurentelor și clauzele cuprinse în promisiunea de vânzare-cumpărare pentru finalizarea vânzării. Totodată, recurentele au învederat că decizia pronunțată în calea de atac a apelului este nemotivată, întrucât instanța a făcut trimitere la condiții care nu au făcut obiectul antecontractului. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au imputat instanței de apel încălcarea art. 3, art. 7 și art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 și a art. 969, art. 970, art. 977, art. 1017 și art. 1022 C. civ. de la 1864. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentele au învederat că, în opinia lor, evacuarea chiriașilor din imobil, în baza unei procuri încheiate în temeiul art. 85 C. proc. civ., nu constituia o condiție stabilită de către autorul acestora, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care evacuarea chiriașilor nu a făcut obiectul înțelegerii părților. Această procura nr. 73 din 18.01.2018 nu are în cuprinsul său mențiunea ca reprezintă un act adițional la promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată de autorul recurentelor în anul 2010, ea are natura unui mandat pentru a îndeplini un act ce nu are legătură cu încheierea, în viitor, a unui contract de vânzare-cumpărare. Au mai arătat că a menține valid un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat în urmă cu 14 ani, în privința căruia promitentul cumpărător nu a depus diligente pentru finalizarea lui și nici nu a înștiințat moștenitorii promitentului-vânzător, decât la 27.07.2020 (la 14 luni după expirarea termenului general de prescripție), înseamnă a aduce atingere unor raporturi juridice civile, pentru ca prescripția a intervenit pe fondul pasivității promitentului-cumpărător. Printr-o altă critică subsumată acestui motiv de recurs, recurentele au arătat că, în fața instanței de fond au susținut că promisiunea de vânzare-cumpărare a fost încheiată sub condiție suspensivă (art. 1017 vechiul C. civ.), în sensul că, numai dacă promitentul-cumpărător ar fi obținut imobilul ce făcuse obiectul revendicări și ar fi anulat contactele de vânzare-cumpărare pentru cele două apartamente ce au fost vândute către foști chiriași, în baza Legi nr. 112/1996, contractul ar fi urmat a fi finalizat, deci numai în cazul în care în dosarul nr. x/2002, respectiv nr. x/2007** ar fi fost pronunțată o soluție favorabilă. Or, instanța fondului nu a analizat temeinic susținerile recurentelor pe aspectul existenței condiției suspensive pe aspectul legat de nașterea contractului, motivând că, din intenția concordantă a părților nu ar rezulta o condiție suspensivă, motivare greșită conform art. 1017 C. civ. de la 1864. Prin ultima critică formulată, recurentele au imputat instanței de apel aplicarea greșită a art. 453 C. proc. civ., prin obligarea acestora să plătească taxa judiciară de timbru de la fond și onorariu de expert, în condițiile în care reclamantul a pierdut în fața primei instanțe. Au învederat că este adevărat că nu au atacat soluția primei instanțe, însă instanța de apel, în condițiile în care a desființat sentința instanței, trebuia să anuleze în totalitate cheltuielile. Concluzionând, au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În susținerea excepției, intimatul a învederat că, prin toată argumentația expusă, recurente tind, în realitate, la cenzurarea aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce nu este permis în cale de atac a recursului. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, motivată, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și cu respectarea normelor de drept material incidente în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative sus menționate la cauza dedusă judecății, din perspectiva criticilor invocate în recurs, se reține că, prin demersul său judiciar, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C., în calitate de coproprietare ale cotei de 50% din imobilul situat în București, str. x, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru cota de 30% din cota indiviză de 50% deținută de pârâte din imobilul în litigiu, format din construcție, în suprafața construită la sol de 214 mp și teren în suprafață de 657,81 mp. Pe cale reconvențională, pârâtele-reclamante au solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 45.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune interese pentru imobilul construcție format din parter și 2 din str. x, București. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, reținând că dreptul material la acțiune este prescris. Analizând cauza, în limitele învestirii realizate prin motivele de apel formulate, instanța de apel a admis apelul declarat de reclamantul A., a anulat, în parte, sentința pronunțată cu privire la soluția dată cererii de chemare în judecată și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut că data de 27 mai 2016, respectiv o lună de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 991/27.04.2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2007, constituie, în condițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, data când s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantului. Această dată marchează, totodată, începutul cursului termenului de prescripție de 3 ani, aplicabil acțiunii privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, susținerile referitoare la o presupusă cauză de suspendare a termenului de prescripție formulate de reclamant, în calea de atac a apelului, fiind nefondate. Drept urmare, instanța de prim control judiciar a reținut că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune al reclamantului s-a împlinit la 27 mai 2019. În motivare, analizând clauzele contractului încheiat între părți, instanța de apel a concluzionat că termenul de o lună de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului București este un termen suspensiv și, nicidecum, o cauză de suspendare a curgerii termenului de prescripție, cum, în mod greșit, a afirmat reclamantul, cum, de altfel, nu se poate pune semnul egalității între existența unei condiții suspensive și existența unei clauze care obligă promitentul vânzător să prezinte, pentru perfectarea actului de vânzare-cumpărare, o serie de înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea unor condiții legale pentru valabila încheiere a contractului. Analizând alegațiile reclamantului cu privire la notificarea emisă la 27.07.2020 și recepționată de pârâte la 29.07.2020, instanța de apel a reținut că această notificare, cât și cele ulterioare, au survenit ulterior momentului la care s-a împlinit termenul de prescripție, astfel că nu puteau întrerupe curgerea termenului de prescripție. Drept urmare, a concluzionat că susținerile reclamantului cu privire la cele două aspecte sunt nefondate. Însă, constatând că, la pronunțarea soluției, prima instanță a omis să analizeze, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, o presupusă cauză de întrerupere a termenului de prescripție, prin acordarea de către pârâte a procurii autentificate sub nr. x/18.01.2018 de BNP D., invocată de reclamant, a anulat sentința primei instanțe și a trimis cauza, spre rejudecare, cu privire la cauza de întrerupere a termenului de prescripție. Totodată, Curtea de Apel a constatat că reclamantul a invocat, prin cererea de apel, dar nu și în fața primei instanțe, faptul că un nou termen de prescripție a început să curgă la 5.07.2018 și s-ar fi împlinit la 5.07.2021, iar cererea de chemare în judecată s-a depus la 28.05.2021, în condițiile în care mandatul a fost acordat și pentru actele necesare executării lui, iar sentința civilă nr. 4107/20.04.2018 a fost execută silit la 4.07.2018, când executorul a declarat evacuate persoanele care locuiau în imobilul corp C, așa cum rezultă din procesul-verbal din 04.07.2018 emis în dosarul de executare silită nr. x/2018, astfel a trimis cauza și spre analizarea acestui aspect. Raționamentul și soluția instanței de apel au fost criticate de pârâte, acestea susținând pe de o parte, că instanța de apel a făcut o confuzie între termenul suspensiv de executare a contractului, clauzele contractuale și condiția suspensivă ca modalitate de încheierea actului juridic, fiind invocată și existența unor considerente contradictorii. Pe de altă parte, recurentele au imputat instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3, art. 7, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și a art. 969, art. 970, 977, 1017, 1022 C. civ. Raportat la criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că acesta nu se circumscriu ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu se susțin în raport cu raționamentul juridic al instanței de apel și cu soluția pronunțată în cauză, ci se limitează la a exprima un dezacord față de o parte a considerentelor hotărârii, care nu a avut caracter decisiv în pronunțarea soluției. Astfel, se reține că, în cauza de față, recurentele nu au contestat raționamentul instanței de apel care a fundamentat, în mod real, soluția de trimitere spre rejudecare, respectiv omisiunea primei instanțe de a analiza o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, constând în procura autentificată sub nr. x/18.01.2018. Criticile formulate de recurente vizează, în mod evident, o altă componentă a hotărârii, respectiv raționamentul instanței de apel cu privire la respingerea susținerilor reclamantului referitoare la momentul nașterii dreptului la acțiune, la data de început a cursului termenului de prescripție, precum și la pretinsul caracter suspensiv al unor împrejurări invocate de acesta. Or, toate aceste aspecte au fost analizate și soluționate de instanța de apel în sens favorabil recurentelor. Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la 27 mai 2016 și s-a împlinit la 27 mai 2019, astfel că susținerile reclamantului privind existența unor cauze de suspendare a acestui termen au fost considerate neîntemeiate - aspect care reflectă o soluționare favorabilă intereselor procesuale ale pârâtelor. Însă, în loc să se raporteze la temeiul efectiv al soluției de trimitere - o soluție defavorabilă părților recurente - acestea critică un raționament care nu a avut o influență determinantă asupra soluției de trimitere spre rejudecare și, mai mult, a fost valorizat în hotărâre în favoarea lor, astfel că aceste critici nu se raportează la soluția atacată și nici la raționamentul care a condus la pronunțarea ei. Având în vedere că instanța de apel a constatat omisiunea primei instanțe de a analiza un motiv de întrerupere a prescripției invocat în cauză și, în considerarea acestei omisiuni, a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar recurentele nu au formulat un recurs împotriva considerentelor, acestea aveau obligația procesuală de a-și concentra criticile asupra concluziei instanței de apel. În acest context, orice susținere privind nelegalitatea soluției ar fi trebuit să se refere, în mod direct, la o eventuală apreciere eronată a instanței de apel în ceea ce privește omisiunea reținută în analiza efectuată de prima instanță. Drept urmare, simpla exprimare a nemulțumirii față de modul în care instanța a motivat respingerea motivelor de apel invocate de reclamant, fără ca acestea să se reflecte, în mod efectiv, asupra soluției pronunțate, nu poate constitui o veritabilă critică de nelegalitate. O asemenea abordare deturnează finalitatea recursului declarat, care este de a supune analizei instanței de control judiciar legalitatea soluției pronunțate, și nu o polemică, pur teoretică, asupra unor considerente favorabile recurentelor. În ceea ce privește criticile referitoare la aplicarea pretins eronată a dispozițiilor art. 3, art. 7, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și art. 969, art. 970, art. 977, art. 1017, art. 1022 C. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite. În esență, recurentele susțin că instanța de apel ar fi interpretat greșit dispozițiile de drept material referitoare la efectele întreruperii cursului prescripției, calificând în mod eronat procura autentificată sub nr. x/18.01.2018, ca fiind aptă să producă un asemenea efect. Aceste susțineri sunt, însă, lipsite de temei juridic, întrucât se fundamentează pe o premisă eronată, fără să se grefeze pe analiza realizată de instanța de apel: aceea că instanța de apel ar fi efectuat o analiză a procurii invocate și a caracterului întreruptiv al acesteia asupra termenului de prescripție. Or, în realitate, instanța de apel nu a făcut altceva decât să constate că, în fața primei instanțe, reclamantul a invocat, ca și cauză de întrerupere a termenului de prescripție, emiterea procurii autentificate sub nr. x/18.01.2018, presupusă cauză de întrerupere care a fost omisă din analiză de prima instanță, făcând astfel, imposibilă, verificarea raționamentului asupra soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, ca fiind prescrisă. Drept urmare, argumentele invocate nu combat judecata realizată de instanța de apel, ci constituie o construcție teoretică menită să susțină o concluzie diferită de cea reținută de instanța de apel, fără a demonstra însă că aceasta din urmă ar fi încălcat norme de drept material. Astfel, aceste susțineri nu se încadrează în limitele vreunui motiv de casare din cele prevăzute expres de C. proc. civ. și nu pot fi reținute în analiza legalității hotărârii atacate. Aceeași este și situația afirmațiilor referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 453 C. proc. civ. a instanței de apel, prin care recurentele impută acesteia din urmă faptul că, în mod greșit, le-a obligat la plata unor cheltuieli de judecată - respectiv taxa judiciară de timbru aferentă fondului și onorariul expertului - deși reclamantul a pierdut în primă instanță, iar ele au obținut câștig de cauză la acel moment procesual. Aceste critici sunt însă inadmisibile, întrucât nu se raportează la raționamentul efectiv al instanței de apel și nu vizează considerentele deciziei pronunțate în această cale de atac, care constituie, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., obiectul exclusiv al controlului exercitat în recurs. Pentru a înțelege corect contextul juridic, este esențial de observat că prima instanță a respins cererea reclamantului și a luat act de renunțarea la judecata cererii reconvenționale formulate de pârâte, dispunând, în același timp, obligarea reclamantului la plata către pârâtele-reclamante a taxei judiciare de timbru în sumă de 5.605 RON și a unui onorariu avocațial de 3.500 RON, dar și obligarea acestora din urmă la plata către reclamant a taxei judiciare de timbru în sumă de 11.455 RON și a unui onorariu de expert în cuantum de 3.000 RON. Cheltuielile au fost compensate până la concurența celei mai mici sume, respectiv 9.105 RON, rezultând astfel o diferență de 5.350 RON în favoarea reclamantului. Această hotărâre a fost apelată exclusiv de către reclamant, atât în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și în privința cheltuielilor de judecată. Instanța de apel, ca urmare a exercitării căii ordinare de atac, a admis apelul, a anulat în parte sentința primei instanțe și a modificat dispozițiile privind cheltuielile de judecată, în sensul respingerii cererii pârâtelor-reclamante de obligare a reclamantului la plata sumei de 5.605 RON cu titlu de taxă de timbru, menținând însă obligația acestuia de a le achita onorariul avocațial de 3.500 RON. În această situație, critica recurentelor, formulată în recurs, nu are ca obiect considerentele și soluția instanței de apel, ci tinde, în mod nepermis, să readucă în discuție analiza realizată de prima instanță și să obțină o reevaluare a unor chestiuni asupra cărora acestea nu au formulat critici în apel. O atare conduită procesuală echivalează cu eludarea principiului non omisso medio, potrivit căruia nu pot fi formulate critici în recurs care nu au fost mai întâi deduse judecății instanței de apel. Or, din moment ce recurentele nu au exercitat apelul împotriva soluției primei instanțe în privința cheltuielilor de judecată, ele nu pot, în mod valabil, să invoce în recurs critici care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel. În plus, în această fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicționale raționamentul primei instanțe și nici modul în care aceasta a stabilit cheltuielile de judecată, astfel că invocarea unor presupuse greșeli ale acesteia - în condițiile în care nu au fost valorificate în apel - nu poate fundamenta calea extraordinară de atac a recursului. În consecință, în raport cu dispozițiile art. 457 alin. (1) și art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., precum și cu principiul ierarhiei căilor de atac, criticile recurentelor sunt inadmisibile, întrucât ele nu privesc soluția pronunțată de instanța de apel și nici nu valorifică aspecte deduse acestei instanțe printr-un apel propriu, deși o asemenea posibilitate le-a fost deschisă. Prin urmare, deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același cod. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.