ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1065/2025

Ședința publică din data de 13 mai 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 06.10.2022 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și F., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, evaluată provizoriu până la efectuarea unei expertize tehnice judiciare de specialitate, reprezentând prejudiciul material cauzat acesteia ca urmare a conduitei ilicite a acestora de împiedicare a realizării și valorificării proiectului/ansamblului imobiliar din Mun. București, str. x. Totodată, reclamanta a solicitat și obligarea pârâților la plata dobânzii legale calculate de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la data plății efective a sumelor solicitate prin prezenta acțiune, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1353 C. civ., raportate la prevederile art. 1349, art. 1357-1358, art. 1391 alin. (2), art. 1392 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1015 din data de 20.09.2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 775A din 10 iulie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 11.09.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2022 în contradictoriu cu intimații-pârâți B., F., C., D. și E., ca nefondat.

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1015 din data de 20.09.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., F., C., D. și E..

A anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 775A din 10 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs principal pârâtele B. și D. și recurs incident reclamanta A. S.R.L.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 22 octombrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 28 octombrie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs formulată de pârâta B. îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând mențiunile privind denumirea și sediul recurentei-pârâte, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului legal, președinte G., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În temeiul art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurenta-pârâtă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, ce a fost achitată conform dovezii aflate la dosarul de recurs.

În ceea ce privește cererea de recurs formulată de pârâta D., prin aceeași rezoluție, s-a stabilit că aceasta îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând mențiunile privind numele și domiciliul recurentei-pârâte, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura. În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

În temeiul art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, ce a fost achitată potrivit dovezii de la dosarului de recurs.

În ceea ce privește recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L., prin rezoluția din data de 13 ianuarie 2025, s-a constatat că acesta îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând mențiunile privind denumirea și sediul recurentei-reclamante, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convențional de la H., având atașată împuternicire avocațială. În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a constat că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, s-a stabilit, în baza acelorași dispoziții legale reținute în rezoluția precedentă, faptul că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, taxă ce a fost achitată conform dovezii aflate la dosarul de recurs.

II.1 Motivele de recurs

II.1.1. Recurs principal declarat de pârâta B.

Prin recursul formulat pârâta B. a solicitat instanței de recurs casarea, în parte, a deciziei civile recurate, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel cu menținerea soluției primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată față de persoanele juridice.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia civilă nr. 775A din data de 10.07.2024 pronunțată de Curtea de Apel București nu a menținut soluția primei instanțe cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată față de persoanele juridice, în contextul în care instanța de apel nu a criticat argumentele reținute de prima instanță prin care s-a reținut că nu există faptă ilicită în sarcina persoanelor juridice.

Astfel, din moment ce soluția instanței de apel a privit eventualele fapte ilicite ale persoanelor fizice, și nu a criticat soluția Tribunalului București prin care s-a reținut că nu există o faptă ilicită a persoanelor juridice, consecința logică, în opinia recurentei este aceea că instanța de apel ar fi trebuit să mențină sentința pronunțată de prima instanță în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în judecată față de persoanele juridice.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia recurată este nemotivată sau cel puțin insuficient motivată în contextul în care prima instanță a reținut că nu există faptă ilicită a persoanelor juridice, iar singura posibilă faptă ilicită a persoanelor fizice decurge din calitatea acestora de persoane de conducere a persoanelor juridice, considerente din care rezultă că fapta ilicită a persoanelor fizice nu există întrucât nu există nici faptă ilicită a persoanelor juridice.

Recurenta a susținut că instanța de apel nu a criticat soluția primei instanțe prin care s-a reținut atât inexistența faptei ilicite a persoanei juridice cât și imposibilitatea existenței unei alte fapte ilicite a persoanelor fizice în afara celei de a acționa în calitate de persoane de conducere a persoanelor juridice.

Întrucât nu există o altă posibilă faptă ilicită a persoanelor fizice decât cea de a fi exercitat conducerea persoanei juridice și nu s-a criticat soluția primei instanțe cu privire la inexistența faptei ilicite a persoanei juridice, în opinia recurentei, toate celelalte cercetări suplimentare cu privire la persoanele fizice sunt lipsite de relevanță.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens a precizat că în primul paragraf de la pagina 38 a hotărârii recurate, Curtea de Apel București a reținut cu privire la dosarul nr. x/2019: "Totodată, asupra existenței faptei ilicite reprezentate de formularea acțiunii ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2019 Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că nu există reaua-credință a pârâților B. și C. potrivit celor reținute prin sentința pronunțată în acel dosar, și implicit nici a pârâților persoane fizice, astfel că în raport cu fapta reprezentată de acțiunea ce a format obiect al acestui dosar proba cu interogatoriul pârâților persoane fizice și proba cu expertiza nu erau utile soluționării prezentei cauze, fiind în mod corect respinse de prima instanță."

În timp ce, în ultimul paragraf al aceleiași pagini, instanța de apel a reținut, referitor la dosarul nr. x/2019 că: "Or, prima instanță reținând că nu există faptă ilicită în sarcina pârâților persoane juridice, a apreciat că pentru aceleași considerente nu poate fi atrasă nici răspunderea persoanelor fizice în calitatea acestora de reprezentanți legali ai persoanei juridice, fără a avea în vedere că reclamanta a solicitat răspunderea solidară a persoanei juridice cu persoana fizică, și implicit analiza condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fiecare pârât în parte, utilitatea probei cu interogatoriul pârâților persoane fizice fiind determinantă tocmai pentru verificarea împrejurărilor în care a fost formulată acțiunea ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2019 (asupra căreia reclamanta a pretins că ar fi fost exercitată în mod abuziv)."

Recurenta a susținut că motivele reținute prin paragrafele citate sunt contradictorii, întrucât pe de o parte, cu privire la dosarul nr. x/2019 (în privința căruia reclamanta a solicitat răspunderea solidară a persoanei juridice cu persoana fizică, la fel ca în cazul dosarului nr. x/2019), instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că nu există reaua-credință a pârâților persoanelor juridice și implicit nici a pârâților persoane fizice și a concluzionat că proba cu interogatoriul a fost respinsă în mod corect de prima instanță, iar pe de altă parte, cu privire la dosarul nr. x/2019, instanța de apel a considerat că utilitatea probei cu interogatoriul pârâților persoane fizice devine brusc determinantă, deși prima instanță a procedat la fel ca în cazul dosarului nr. x/2019, reținând că nu există faptă ilicită în sarcina pârâților persoane juridice și pentru aceleași considerente nu poate fi atrasă nici răspunderea persoanelor fizice.

Prin urmare, deși situația juridică a dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019 este una similară și reclamanta a solicitat răspunderea solidară a persoanelor juridice cu persoanele fizice cu privire la fiecare din cele dosare, instanța de apel a motivat că în privința dosarului nr. x/2019 prima instanță în mod corect a respins proba cu interogatoriul persoanelor fizice întrucât inexistența relei-credințe a persoanei juridice atrage implicit și inexistența relei-credințe a persoanelor fizice, dar în privința dosarului nr. x/2019 instanța de apel a motivat în mod contradictoriu, în sensul că proba cu interogatoriul persoanelor fizice devine brusc determinantă, deși prima instanță a reținut, la fel ca în cazul dosarului nr. x/2019, că inexistența faptei ilicite în sarcina persoanei juridice nu poate atrage nici răspunderea persoanelor fizice.

Concluzionând asupra motivului de recurs, recurenta a arătat că decizia civilă recurată cuprinde motive contradictorii, fiind necesară casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, atunci când a stabilit incidența dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ. și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță întrucât prima instanță a soluționat procesul prin judecata fondului, și nu prin admiterea vreunei excepții procesuale.

Prin urmare, în opinia recurentei, în prezenta cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. și implicit nici dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a din același cod întrucât prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, deci a soluționat procesul intrând în judecata fondului.

Pe cale de consecință, recurenta a susținut că, în cauză, ar fi incidente dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. care dispun că atunci când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, va reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.

Așadar, soluția procedurală corectă ar fi fost, în opinia sa, reținerea procesului spre judecare de către instanța de apel, iar nu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Prin urmare, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, care potrivit art. 176 din C. proc. civ., nu este condiționată de existența unei vătămări, fiind vorba de reguli privind competența instanței de apel de a soluționa procesul (prin reținere spre judecare) ca urmare a anulării hotărârii primei instanțe.

În final, recurenta a susținut că și dacă s-ar considera că această nulitate ar fi una condiționată de vătămare, vătămarea sa constă în lungirea excesivă a acestui proces prin trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În lipsa desființării acesteia pentru motivele invocate prin memoriul de recurs judecata ar urma să înceapă din nou de la prima instanță, fapt ce va genera costuri suplimentare pentru recurentă.

II.1.2. Recursul principal formulat de pârâta D.

Prin memoriul de recurs pârâta D. a susținut, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că decizia civilă pronunțată de instanța de apel este nemotivată sau cel puțin insuficient motivată, în contextul în care prima instanță a reținut că nu există fapta ilicită a persoanelor juridice și că singura posibilă faptă ilicită a persoanelor fizice, deci inclusiv a recurentei, decurge din calitatea sa de Președinte al pârâtei B. iar singura faptă ilicită posibilă ar fi fost introducerea a două acțiuni în justiție împotriva reclamantei A. S.R.L.

Or, instanța de fond a statuat că această faptă nu este una ilicită astfel că, în opinia recurentei, nu poate fi reținută în sarcina sa, respectiv în sarcina persoanelor fizice, existența unei fapte ilicite în contextul în care nu există o astfel de faptă în sarcina persoanelor juridice.

Recurenta a arătat că instanța de apel nu a criticat soluția primei instanțe cu privire la inexistența faptei ilicite a persoanei juridice și nici soluția prin care s-a reținut imposibilitatea existenței unei fapte ilicite a persoanelor fizice în afara celei de a acționa în calitate de persoane de conducere a persoanelor juridice.

Întrucât nu există o altă posibilă faptă ilicită a persoanelor fizice decât cea de a fi exercitat conducerea persoanei juridice și nu s-a criticat soluția primei instanțe cu privire la inexistența faptei ilicite a persoanei juridice, interogatoriul recurentei-pârâte și a celorlalte persoane fizice nu puteau fi relevante, căci nu puteau releva alte fapte decât cele de a introduce acțiunile în instanță, despre care instanța de fond a constatat că sunt ilicite, iar instanța de apel nu a infirmat acest lucru.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, la fel ca recurenta-pârâtă B., recurenta-pârâtă D. a susținut existența unei contradicții între considerentele reținute de instanța de apel în primul paragraf al paginii 38 din hotărâre și cele reținute în ultimul paragraf al aceleiași pagini.

Față de considerentele reținute de instanța de apel, recurenta a arătat că pe de o parte, cu privire la dosarul nr. x/2019 (în privința căruia reclamanta a solicitat răspunderea solidară a persoanei juridice cu persoana fizică, la fel ca în cazul dosarului nr. x/2019), instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că nu există reaua-credință a pârâților persoanelor juridice și implicit nici a pârâților persoane fizice și concluzionează că proba cu interogatoriul a fost respinsă în mod corect de prima instanță, în timp ce, cu privire la dosarul nr. x/2019, instanța de apel a considerat că utilitatea probei cu interogatoriul pârâților persoane fizice devine determinantă, deși prima instanță a procedat la fel ca în cazul dosarului nr. x/2019, reținând că nu există faptă ilicită în sarcina pârâților persoane juridice și pentru aceleași considerente nu poate fi atrasă nici răspunderea persoanelor fizice.

Față de acest aspect, recurenta susține existența unor motive contradictorii, întrucât față de pretinsele fapte ilicite reclamate, și anume introducerea a două dosare de către aceleași persoane, instanța de apel a avut un raționament diferit, fără să există o motivație pentru acest raționament (care au fost împrejurările diferite care au ocazionat formularea celei de-a doua acțiuni în instanță, despre care instanța de apel a spus că trebuiau analizate).

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, atunci când a stabilit incidența dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. și trimiterea spre rejudecare la prima instanță.

A susținut recurenta că, întrucât prima instanță a soluționat procesul prin judecata fondului și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, și nu prin admiterea vreunei excepții procesuale, în mod greșit instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ.

Concluzionând, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității iar conform art. 176 din C. proc. civ. această nulitate nu este condiționată de existența unei vătămări, fiind vorba de reguli privind competența instanței de apel de a soluționa procesul (prin reținere spre judecare) ca urmare a anulării hotărârii primei instanțe.

II.1.3. Recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a susținut prin memoriul de recurs, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ. precum și principiul fundamental al dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care impune ca judecata sa fie realizata în fata unei instanțe independente și imparțiale.

În speța, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut următoarele:

"Curtea apreciază ca în mod corect s-a respins cererea de recuzare pentru motivele invocate de reclamanta, întrucât respingerea unor probe de către judecătorul investit cu soluționarea cauzei nu lasă sa se întrevadă soluția ce se va pronunța, iar încuviințarea probatoriului, prin aprecierea pertinentei, concludentei și utilității probelor este atribuitul exclusiv al instanței de judecata, iar respingerea unor probe poate fi contestata prin exercitarea caii de atac împotriva încheierii respective, cale de atac pe care partea a exercitat-o"

În același sens, instanța de apel a mai reținut că "respingerea unor probe solicitate și considerate ca esențiale de către reclamantă pentru dovedirea pretențiilor nu poate duce la concluzia ca judecătorul și-a format deja o opinie asupra fondului disputei dintre părți, antepronunțându-se astfel cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, întrucât orice critici referitoare la încuviințarea probatoriului se pot valorifica prin intermediul caii de atac, și nu pe calea unei cereri de recuzare".

Față de aceste aspecte, recurenta-reclamantă a susținut că nu poate fi primită concluzia instanței de apel potrivit căreia respingerea unor probe de către judecătorul investit cu soluționarea cauzei nu lasă sa se întrevadă soluția ce se va pronunța în contextul în care prima instanța a procedat la respingerea tuturor probelor în raport de care putea fi dovedit prejudiciul, condiție esențială de îndeplinit pentru a putea stabili existenta răspunderii civile delictuale.

Astfel, în lipsa probei cu expertiza, una dintre condițiile cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale - existența prejudiciului - nu mai putea fi dovedită, singura soluție posibilă fiind respingerea cererii de chemare în judecată.

În literatura de specialitate s-a arătat ca dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. vizează "antepronunțarea judecătorului la speța dedusa judecății, atunci când lasă de înțeles ce soluție va da, respectiv "incompatibilitatea judecătorului care și-a exprimat opinia în legătura cu soluțiile ce pot fi pronunțate în pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare" .

Or, respingerea tuturor probelor prin care s-ar fi putut determina cuantumul prejudiciului reprezintă, în opinia recurentei-reclamante, un indiciu clar al antepronunțării instanței de fond asupra soluției finale. Astfel, în lipsa unei probe esențiale, precum expertiza pentru determinarea prejudiciului, nu mai era posibilă probarea uneia dintre condițiile fundamentale ale răspunderii civile delictuale: existenta și cuantumul prejudiciului.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod eronat a reținut instanța de apel că ar fi fost respinse doar anumite probe, în contextul în care, de fapt, toate mijloacele probatorii referitoare la stabilirea prejudiciului au fost respinse, ceea ce a făcut imposibilă soluționarea completă și corectă a litigiului, împrejurare ce contravine principiului accesului efectiv la justiție și dreptului părților de a-și dovedi pretențiile.

Astfel, art. 497 C. proc. civ. stabilește că, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3) din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție poate dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe.

În speță, este neîndoielnic că judecata fondului nu a fost realizată în mod complet, în condițiile în care nu au fost administrate probele necesare pentru a clarifica existența și condițiile răspunderii civile delictuale.

Respingerea tuturor probelor care puteau dovedi întrunirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a condus la o situație în care nu au putut fi analizate aceste condiții, ceea ce face obligatorie, în opinia recurentei-reclamante reluarea judecații la instanța de fond, unde trebuie administrat un probatoriu complet.

Concluzionând, în raport cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ. recurenta a susținut că soluția care se impune este casarea în parte a deciziei civile recurate, admiterea apelului împotriva încheierii de ședință din data de 11.09.2023 pronunțată de prima instanță, casarea sentinței civile pronunțată în judecată în primă instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, soluție justificată de necesitatea administrării unui probatoriu complet în vederea respectării dreptului părților la o judecată efectivă.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 21 februarie 2025 recurenta-pârâtă D. a depus întâmpinare prin care a solicitat, respingerea recursului incident formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în principal ca inadmisibil iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a susținut că recursul formulat împotriva încheierii instanței de fond prin care a fost respinsă cererea de recuzare, este inadmisibil raportat la prevederile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. care dispun că aceasta poate fi atacată doar cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, drept pe care recurenta-reclamantă și l-a exercitat o dată cu formularea apelului împotriva respectivei încheieri.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, formularea unei altei căi de atac decât cea prevăzută de lege, este inadmisibilă, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului incident, ca inadmisibil.

Pe fondul recursului incident, prin întâmpinarea formulată s-a susținut, contrar recurentei-reclamante, că proba cu expertiza nu reprezintă singura probă în temeiul căreia putea fi dovedit prejudiciul, în contextul în care au fost depuse mai multe înscrisuri, inclusiv o expertiză judiciară cu privire la cuantumul acestuia.

De asemenea, în contextul în care recurenta A. S.R.L. a enumerat, prin cererea de chemare în judecată, mai multe elemente care ar fi compus presupusul prejudiciu invocat, care, în opinia recurentei-pârâte, sunt chestiuni subiective, aceasta a susținut că prejudiciul nu poate fi stabilit prin intermediul unei expertize tehnice deoarece evaluarea presupune o apreciere obiectivă.

La data de 30 decembrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurentă-reclamantă A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de pârâtele B. și D., care, prin raționamente comune, invocă o pretinsă nelegalitate a deciziei civile recurate.

Cu privire la primul motiv de casare invocat doar de către recurenta-pârâtă B., în privința dezlegării date asupra răspunderii persoanelor juridice, recurenta-reclamantă a susținut că în speță, recurenta-pârâta a formulat o critică generală, susținând că instanța de apel nu ar fi criticat soluția primei instanțe privind inexistența faptei ilicite a persoanelor juridice.

Astfel, prin motivul de casare invocat, recurenta-pârâtă nu indicat în ce măsură, prin decizia recurată, ar fi fost încălcate reguli de procedura sancționate cu nulitatea, limitându-se la o apreciere generală asupra considerentelor deciziei instanței de apel, omisiune ce echivalează, în opinia recurentei-reclamante cu lipsa motivării legale a recursului și care se impune anularea acestui motiv de casare.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că motivul de recurs este neîntemeiat întrucât deși Tribunalul București a concluzionat ca inexistența unei fapte ilicite din partea persoanelor juridice exclude orice răspundere a persoanelor fizice, instanța de apel a înlăturat aceasta concluzie, evidențiind că determinarea răspunderii civile delictuale necesită o analiză distinctă a acțiunilor fiecărui pârât în parte.

În esența, instanța de apel a identificat necesitatea administrării probatoriului, inclusiv a interogatoriilor și a altor mijloace de probă, pentru clarificarea împrejurărilor concrete în care au fost formulate cererile din dosarul nr. x/2019.

Astfel, instanța de apel a socotit nelegală soluția primei instanțe, care a respins cererea subscrisei în probațiune ca nefiind utilă soluționării cauzei, fără a permite o evaluare completă a relei-credințe și a comportamentului ilicit a pârâților, persoane fizice și persoane juridice.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de recurentele-pârâte în privința presupusei nemotivări, respectiv a nemotivării insuficiente a deciziei instanței de apel, recurenta-reclamantă a arătat că susținerile sunt neîntemeiate întrucât considerentele instanței de apel reflectă o analiză detaliată a chestiunilor deduse judecății și o justificare adecvată a soluției pronunțate.

În esența, contrar susținerilor recurentelor-pârâte, instanța de apel a criticat soluția primei instanțe prin considerentele deciziei recurate, subliniind necesitatea completării probatoriului pentru a determina condițiile răspunderii civile delictuale în raport de fiecare pârât, persoană fizică și/sau juridică, în parte, inclusiv din perspectiva verificării condițiilor răspunderii civile solidare a acestora.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a analizat temeinic concluziile primei instanțe, subliniind că o eventuală inexistență a faptei ilicite a persoanelor juridice nu este suficientă pentru a exclude, de plano, răspunderea persoanelor fizice.

Pe de alta parte, contrar susținerilor recurentelor-pârâte, instanța de apel nu a reținut o eventuala inexistență a faptei ilicite a persoanelor juridice, ci a evidențiat necesitatea administrării unui probatoriu mai vast pentru a clarifica existența și condițiile răspunderii civile delictuale.

În esența, prin decizia recurată s-a arătat ca determinarea răspunderii delictuale implica o verificare riguroasă a tuturor condițiilor prevăzute de lege: fapta ilicita, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate. Or, o astfel de analiză nu poate fi realizata în absența unui probatoriu corespunzător, care sa permită evaluarea separată a acțiunilor fiecărui pârât, persoană fizică sau juridică.

Astfel, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a înțeles sa critice soluția primei instanțe, nu prin afirmarea inexistenței faptei ilicite, ci prin evidențierea deficientei probatorii care împiedică stabilirea în mod complet și corect a situației de fapt.

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de recurentele-pârâte privind presupusa nemotivare a deciziei recurate, s-a susținut că la o simplă analiză a considerentelor deciziei recurate, reiese în mod clar că presupusa diferență de abordare în privința dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019 este doar rezultatul reținerii efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 4983/03.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

În esența, instanța de apel a constatat că nu mai era necesară administrarea unor probe suplimentare deoarece aspectele referitoare la condițiile răspunderii au fost clarificate și tranșate definitiv prin sentința civila nr. 4983/03.03.2019, pronunțată în dosarul x/2019

Pe de alta parte, în ceea ce privește dosarul nr. x/2019, instanța de apel a subliniat ca primă instanța nu a realizat o analiză suficientă a circumstanțelor în care a fost formulată cererea de chemare în judecata ce a format obiectul acelui dosar, motiv pentru care era necesară administrarea unor probe suplimentare, inclusiv interogatoriul persoanelor fizice.

Recurenta-reclamantă a susținut că această diferență de abordare este justificată prin faptul că, în raport de dosarul nr. x/2019, nu există un efect pozitiv al autorității de lucru judecat, întrucât aspectele legate de abuzul de drept și reaua-credință a intimaților-pârâți nu au fost tranșate în mod definitiv. Așadar, contrar susținerilor recurentelor-pârâte, raționamentul instanței de apel nu este contradictoriu, ci este adaptat specificului fiecărei fapte ilicite imputate. Cu alte cuvinte, instanța de apel trebuia sa evalueze distinct condițiile răspunderii civile delictuale pentru fiecare pârât, în raport de fiecare fapta ilicită imputată.

Recurenta-reclamantă a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a motivului de casare referitor la soluția de trimitere a cauzei către prima instanță, motiv invocat de ambele recurente-pârâte.

Cu referire la acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că în mod corect instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în contextul în care a constatat ca soluția acesteia a fost viciată prin respingerea nejustificată a tuturor mijloacelor de probă relevante pentru soluționarea cauzei, viciu care a afectat însăși judecata pe fond, cu atât mai mult cu cât s-a reținut în mod expres și încălcarea dreptului la apărare al reclamantei.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 13 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului incident, Înalta Curte constată că această excepție este nefondată.

Potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Încheierea interlocutorie prin care prima instanță a respins cererea de recuzare formulată de reclamantă era supusă apelului, în conformitate cu prevederile art. 53 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Acest text nu poate fi interpretat în sensul că încheierea ar fi fost supusă numai apelului odată cu fondul, întrucât, dacă ar fi voit aceasta, legiuitorul ar fi uzitat expres această sintagmă, în sensul rezultat din art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

De vreme ce nu există o atare dispoziție, se aplică dreptul comun, soluția instanței de apel prin care a fost respins motivul de apel cu privire la respingerea cererii de recuzare fiind, la rândul ei, supusă recursului, în condițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., recursul incident fiind prin urmare admisibil.

Recursul incident este admisibil și din perspectiva art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât partea a formulat apel cu privire la respingerea cererii de recuzare de către prima instanță, iar apelul a fost respins, fiind prin urmare respectată regula non omisso medio.

Recursul incident este însă nefondat.

Potrivit art. 42 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: (...) 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. are ca scop să acopere ipoteze de natură a genera în mod justificat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, ipoteze diferite de cele expres prevăzute de punctele anterioare, dar de o gravitate similară cu acestea.

Legiuitorul nu a urmărit însă ca prin acest text să deschidă calea unor recuzări fundamentate pe sentimentul de nemulțumire al părții căreia i s-a respins o cerere în probațiune, o excepție procesuală ori altele similare; aceste nemulțumiri pot fi valorificate prin căile de atac de reformare, cum s-a și întâmplat de altfel în cauză.

Cu alte cuvinte, standardul aprecierii caracterului întemeiat al îndoielii cu privire la imparțialitatea judecătorului este cel al observatorului neutru, avizat și rezonabil, standard rezultat din jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Doar în măsura în care un astfel de observator, întrunind caracteristicile arătate, ar nutri îndoieli care să depășească un prag de minimis și care sunt trase, în mod rezonabil, din circumstanțe obiective care indică o conduită procesuală anormală a magistratului ar fi incident motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Soluția de respingere a unor probe solicitate nu constituie un motiv legal de recuzare, atât pentru că această soluție poate fi criticată în căile de atac, cât și pentru că ea nu relevă o anunțare a soluției care urmează a fi dată cauzei, acesta (și nu altul) fiind standardul relevant pentru incidența art. 42 pct. 1 C. proc. civ., care se referă la exprimarea anterioară a părerii cu privire la soluție, ceea ce implică o exprimare directă de natură a lăsa să se înțeleagă faptul că judecătorul și-a format deja convingerea. Prin definiție, respingerea unei probe, chiar dacă ea ar lăsa să se întrevadă, pentru un ochi experimentat, că judecătorul prefigurează un anumit raționament juridic, nu poate constitui o antepronunțare, în sensul legii.

În mod judicios a reținut Curtea de Apel că, în ceea ce privește motivul de recuzare prevăzut la art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. reclamanta a invocat aceleași aspecte precum cele încadrate la art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., circumscrise modalității de încuviințare a probatoriului de către prima instanță, motiv care potrivit argumentelor anterior expuse nu reprezintă un element care să prilejuiască îndoieli asupra imparțialității judecătorului, urmând a face obiect de analiză a apelului formulat împotriva încheierii de încuviințare a probatoriului.

Or, suplimentar față de cele reținute de instanța de apel, trebuie subliniat cu valoare de principiu că art. 42 pct. 13 nu își propună să extindă sfera de aplicare a celorlalte cazuri de recuzare, bunăoară a celui prevăzut de pct. 1 (printr-un raționament precum "nu este chiar o antepronunțare, dar se încadrează în pct. 13"). O atare abordare nu poate fi primită, întrucât ar lăsa fără un obiect precis de aplicare celelalte cazuri de recuzare expres prevăzute, înlocuind precizia legii cu o apreciere subiectivă și arbitrară. Înalta Curte reiterează astfel că pct. 13 privește împrejurări diferite de cele enunțate în primele 12 puncte, dar de o relevanță, seriozitate ori gravitate similară cu acestea.

Nu este însă cazul în speță, circumstanțele cauzei fiind de așa natură încât se constată că cererea de recuzare a fost în mod justificat respinsă, iar apelul îndreptat împotriva acestei soluții a fost în mod legal respins ca nefondat, de vreme ce exercitarea prerogativelor referitoare la aprecierea concludenței probatoriului este una normală, inerentă obligațiilor ce incumbă judecătorului cauzei, în speță neexistând elemente care să tindă la a învedera un abuz sau o măsură vexatorie din partea instanței. Nefiind așadar incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune respingerea recursului incident, ca nefondat.

Asupra recursurilor principale:

Printr-o primă critică cu caracter comun, care trebuie examinată cu prioritate, recurentele-pârâte B. și D. invocă nelegala trimitere a cauzei spre rejudecare, în considerarea neîncuviințării probei cu interogatoriu, arătându-se că nu sunt incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prima instanță a soluționat procesul judecând fondul.

Aceste critici sunt fondate.

Instanța de apel a motivat soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe prin raportare la încălcarea dreptului la apărare al recurentei-reclamante, căreia nu i s-ar fi dat posibilitatea de a proba condițiile răspunderii civile delictuale, precum și prin raportare la nesoluționarea completă a fondului cauzei, cu privire la fiecare pârât în parte.

Această statuare relevă o interpretare și aplicare nelegală a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care dispun în mod univoc în sens contrar.

După cum rezultă din examinarea dispozițiilor art. 480 C. proc. civ., care constituie sediul materiei pentru soluțiile care pot fi pronunțate în apel, apelul fiind devolutiv (art. 476, art. 479 C. proc. civ.), regula este că instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului raportului juridic litigios, pronunțând, după caz, soluția de respingere a apelului, ca nefondat, ori de admitere a căii de atac și de schimbare, în tot sau în parte, a hotărârii apelate (art. 480 alin. (1) și (2) C. proc. civ.).

Atunci când prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul (art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ.). Așadar, chiar în ipoteza acestor vicieri grave ale judecății în primă instanță, care a lipsit efectiv (fie ca urmare a nepronunțării asupra fondului, fie ca urmare a lipsei totale de apărare a apelantului care invocă nelegala sa citare, aceasta dând loc unei nulități relative, care trebuie invocată prin motivele de apel formulate în termen de către partea care nu a fost legal citată), legiuitorul Noului C. proc. civ. a întărit caracterul devolutiv al apelului, regula fiind, în această situație, evocarea fondului chiar de către instanța de apel.

Cu toate acestea, doar cu titlu de excepție de la regula evocării fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului (art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.).

În cauză, cu toate că prin motivele de apel apelanta-reclamantă a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, inclusiv în vederea completării probatoriului, celelalte condiții pentru aplicarea dispozițiilor de excepție ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu erau îndeplinite.

S-a arătat constant în doctrina relevantă și în orientarea majoritară (totodată corectă) a practicii judiciare că sintagma tehnico-juridică "a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului" trebuie interpretată în mod riguros și restrictiv, ca referindu-se la ipoteza în care prima instanță de fond a admis, în mod greșit, o excepție procesuală cu caracter peremptoriu, situație în care abordarea fondului raportului juridic a fost omisă cu totul. De asemenea, pot fi asimilate acestei situații ipotezele unei nemotivări totale, respectiv a pronunțării asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, nu însă și omisiunea soluționării unei cereri, cu privire la care este incidentă calea cererii de completare, iar nu apelul (art. 445 C. proc. civ.).

În schimb, în măsura în care prima instanță s-a pronunțat asupra fondului raportului juridic, precum în prezenta cauză, în care a respins acțiunea ca neîntemeiată și a motivat în mod amplu și pertinent soluția pronunțată, ipoteza nejudecării fondului nu este întrunită în cauză, și aceasta chiar dacă, astfel cum a reținut curtea de apel, a fost respinsă în mod nejustificat administrarea unei probe solicitate de parte.

De vreme ce apelul este devolutiv, ipoteze precum nemotivarea sentinței, motivarea incompletă, lacunară, incorectă, administrarea unui probatoriu insuficient ori încălcarea unor reguli procedurale nu pot fi echivalate cu o nejudecare a fondului, dar pot, în condițiile legii, atrage anularea sentinței în condițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. În toate aceste cazuri însă, instanța de apel va judeca ea însăși procesul.

Nu poate fi primită apărarea formulată de recurenta-reclamantă prin întâmpinarea la recursurile principale, potrivit cu care art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ. ar justifica concluzia trimiterii spre rejudecare în ipoteza insuficienței probatoriului.

Dimpotrivă, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. trebuie interpretat în ansamblul său, rezultând că, numai dacă este întrunită una din situațiile limitativ prevăzute de lege, va fi dispusă soluția anulării sentinței apelate și, după caz, evocarea fondului ori, o singură dată în cursul procesului, trimiterea spre rejudecare, după distincțiile textului de lege. Atât în caz de evocare, cât și în caz de trimitere, dispozițiile instanței de apel asupra necesității completării probatoriului sunt obligatorii, având în vedere că instanța de apel, fiind o instanță de fond, poate constata inclusiv împrejurarea că situația de fapt nu a fost stabilită în mod corect și complet, fiind necesară administrarea unui probatoriu suplimentar.

Înalta Curte reține astfel că deficiențele reținute în motivarea instanței de apel nu puteau determina pronunțarea soluției trimiterii spre rejudecare, în condițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., prevederi greșit interpretate și aplicate în cauză, de altfel în vădită discordanță cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie. Chiar dacă instanța supremă nu s-a pronunțat asupra fondului acestei chestiuni printr-o decizie general obligatorie, jurisprudența sa constantă are valoare de orientare pentru celelalte instanțe judecătorești, în exercitarea rolului constituțional conferit de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, iar instanțele de apel nu pot adopta alte interpretări extensive cu privire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ. fără să motiveze temeinic circumstanțele care justifică o atare jurisprudență diferită.

Așadar, instanța de apel ar fi trebuit ca, suplimentând probatoriul în condițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., dacă aprecia necesar, să pronunțe ea însăși o soluție în cauză, în condițiile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., după cum este posibil de asemenea să se judece cu prioritate chestiunea licitului sau ilicitului faptelor imputate și, doar dacă se reține condiția primordială a faptei ilicite, să fie pronunțată o soluție potrivit art. 480 alin. (6) C. proc. civ., urmând ca, în continuarea efectului devolutiv al apelului, în ansamblul său, să fie judecate celelalte chestiuni referitoare la fondul cauzei, printr-o decizie subsecventă a aceleiași instanțe de apel.

Nu era însă posibil ca instanța de apel să trimită cauza spre rejudecare pentru completarea probatoriului, întrucât ea însăși era obligată să judece fondul, să administreze probele suplimentare necesare, complinind eventualele lacune în ceea ce privește procedura de judecată și motivarea, întrucât apelul este devolutiv.

De altfel, regula în această materie este cea enunțată de art. 479 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2). Așadar, completarea ori readministrarea probatoriului are loc chiar în cursul judecării apelului, de către ultima instanță devolutivă, căreia nu îi este permis să trimită cauza spre rejudecare pentru acest motiv.

Înalta Curte subliniază că această chestiune nu este lăsată la aprecierea instanței de apel, fiind opțiunea deliberată a legiuitorului de a conferi apelului un caracter devolutiv plenar, pentru a preveni o prelungire excesivă a duratei procesului (art. 6 C. proc. civ.).

Înalta Curte reține în concluzie că o abordare deficitară a fondului cauzei (e.g., printr-o motivare cu caracter insuficient ori care nu se referă la toate chestiunile litigioase) ori administrarea unui probatoriu insuficient nu poate fi în niciun caz asimilată ipotezei normative a nejudecării fondului, în sensul art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Fără temei a afirmat instanța de apel, fără a-și motiva statuarea, că anularea sentinței apelate nu ar putea avea drept consecință decât trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, prin raportare la principiul dreptului la apărare și al dublului grad de jurisdicție, ca elemente esențiale ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul dublului grad de jurisdicție în materie civilă nu este însă de ordin constitutional ori convențional. Nici Constituția (art. 21) și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) nu pretind existența a două grade de jurisdicție în fond succesive, suprimarea apelului fiind o măsură lăsată la aprecierea legiuitorului.

A fortiori, într-o materie în care este deschisă calea apelului, legiuitorul este liber să adopte soluția evocării fondului în instanța de apel, chiar când prima instanță a omis în mod greșit să cerceteze fondul cauzei, instanța de apel fiind, în această situație, prima și ultima instanță care judecă efectiv fondul cauzei. Această soluție rezultă explicit din prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și este la adăpostul oricărui reproș din perspectiva regulilor de drept constituțional, respectiv a celor cu putere supralegislativă. Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului este în acest sens lipsită de echivoc, iar instanța de apel nu a reținut nicio hotărâre din care să rezulte contrariul, rezumându-se la o apreciere nefundamentată.

De altfel, instanța de apel este o instanță de fond, respectiv o instanță care judecă întreaga pricină sub toate aspectele de fapt și de drept, astfel încât eventualele carențe ale primei judecăți, inclusiv cele referitoare la dreptul la apărare și la dreptul de a proba, vor fi remediate în al doilea grad de jurisdicție în fond, respectiv în apel. În acest sens sunt și dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ.

În situația în care nu sunt întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel nu poate trimite spre rejudecare, ci trebuie, după caz, să evoce fondul ori să judece apelul, după distincțiile prevăzute de art. 480 alin. (2), (3) teza I și 6 C. proc. civ., și aceasta chiar dacă părțile ar solicita deopotrivă contrariul, întrucât reglementarea soluțiilor instanței de apel este de ordine publică, în scopul realizării dreptului fundamental la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Admiterea acestui motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., determină casarea cu trimitere la aceeași instanță de apel, care va proceda la judecarea pe fond a apelului, în coordonatele