ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 150/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub numărul x/2022, reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând, în temeiul art. 1341 C. civ., obligarea la plata sumei în cuantum de 5.672.643 RON reprezentând sumă încasată fără temei legal, precum și dobânda legală calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 55/25.01.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2022 s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru plățile până la data de 12.06.2019 inclusiv și s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. privind plățile din datele de 9.08.2019 și 19.08.2019.

Prin decizia civilă nr. 134A/07.02.2024 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Sectorul 2 al Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 55/25 ianuarie 2023.

Împotriva deciziei nr. 134A/07.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2022 a declarat recurs reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București, invocând motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul arată că instanța de apel a identificat în mod corect dispozițiile legale care guvernează raporturile juridice deduse judecății, însă aplicarea s-a făcut într-o manieră abstractă, rezultând o falsă concluzie pornind de la considerente adevărate.

Recurentul susține că deși instanța de apel a avut în vedere natura juridică diferită a celor două creanțe - bugetară și fiscală, creanței fiscale aplicându-i-se un termen de prescripție de 5 ani, acesta ar urma să fie aplicabil numai contribuabilului care a achitat sume fără ca acestea să fi fost datorate, motiv pentru care instanța de apel a reținut că Sectorul 2 al Municipiului București nu se poate prevala de dispozițiile Codului de procedură fiscală în cererea sa de restituire a sumelor.

Or, o atare concluzie reprezintă o aplicare greșită a normelor legale, întrucât temeiul cererii de restituire a creanțelor fiscale nu este reprezentat de Codul de procedură fiscală, ci de Codul administrativ, iar pe de altă parte, situația reclamantului este similară cu cea a contribuabilului care a plătit fără a datora.

În continuare, recurentul arată că pentru creanța solicitată este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, având în vedere că finanțarea lucrărilor privind reabilitarea termică a blocurilor ce face obiectul Acordului-cadru nr. 10798/17.02.2016 și a contractelor subsecvente de lucrări, este asigurată atât de la bugetul de stat, cât și de la bugetul local, iar sumele ce compun cele două bugete reprezintă creanțe fiscale. Drept urmare, natura juridică a sumelor solicitate nu s-a modificat, aceasta rămânând în continuare de creanță fiscală.

În continuare se procedează la expunerea situației de fapt, respectiv a contextului în care a intervenit încheierea acordului-cadru dintre cele două entități și a contractelor subsecvente, precum și cadrul legal care impunea statelor adoptarea măsurilor pentru îmbunătățirea performanței energetice a imobilelor.

A arătat, de asemenea că prin O.U.G. nr. 18/2009 se prevede modul de finanțare a lucrărilor pentru îmbunătățirea performanței energetice a imobilelor, art. 13 din acest act normativ stipulând că un procent de 50% va fi suportat din alocații de la bugetul de stat, 30% din fonduri aprobate anual cu această destinație în bugetele locale și 20% din fondul de reparații al asociației de proprietari și/sau din alte surse legal constituite.

În consecință, întrucât sumele nelegal plătite reprezintă un prejudiciu la bugetul general consolidat, astfel cum s-a reținut prin Decizia nr. 64/27.11.2020 a Curții de Conturi, Sectorul 2 al Municipiului București este îndreptățit să întreprindă demersuri legale în vederea recuperării sumelor în termen de 5 ani, potrivit art. 100 din Codul de procedură fiscală.

Se susține în continuare că deși instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor legale invocate de recurent, aceasta a concluzionat că apelul este nefondat. De asemenea, a mai susținut că în mod greșit instanța de apel nu a observat că problematica supusă dezlegării este similară celei dezlegate prin Decizia HP nr. 66/2017, de vreme ce în respectiva decizie se analizează împrejurarea că natura juridică a creanței nu este susceptibilă de modificare doar pentru că instanța de drept civil este competentă să o soluționeze. În continuare s-a procedat la expunerea pe larg a unor considerații vizând Decizia HP nr. 66/2017 și a contextului care a condus la adoptarea acesteia, recurentul prezentând, totodată, rațiunea pe care instanța supremă a avut-o, în opinia sa, la data adoptării respectivei decizii.

Printr-un motiv distinct de recurs, se arată că în mod greșit instanța de apel a reținut în cauză incidența art. 152 (în realitate art. 154) alin. (6) și art. 157 din Codul administrativ, deși nici prima instanță și nici părțile nu au invocat aceste articole, instanța de control judiciar depășind, practic, în analiza sa, limitele învestirii, contrar celor statuate în preambulul analizei sale.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a avut în vedere alin. (2) al art. 157 din Codul administrativ de unde rezultă că delegarea atribuțiilor primarului nu este sinonimă cu exercitarea curentă a atribuțiilor primarului prin aparatul de specialitate.

În continuare arată că specializarea completului în materie civilă a determinat aplicarea greșită în cauză a unei dispoziții specifice materiei contenciosului administrativ, confundarea celor două noțiuni conducând la greșita aplicare a art. 157 din Codul administrativ, articol ce reglementează o situație de excepție atât prin procedura în sine, cât și prin aplicarea pentru o perioadă expres limitată de timp.

Astfel, delegarea atribuțiilor primarului se realizează doar în perioada în care acesta fie se află în concediu, fie participă la delegații în afara localității sau a țării, pe când aparatul de specialitate al primarului - compus din direcții, servicii, birouri și compartimente, fără personalitate juridică, exercită toate activitățile prevăzute în sarcina primarului, având atribuții specifice specializării acestora. Actele emise și semnate de aparatul de specialitate al primarului reprezintă acte juridice C. proc. civ. efecte juridice și angrenează răspunderea pentru conținutul acestora.

Referirea la art. 152 (corect art. 154) și art. 157 din Codul administrativ reprezintă o adăugare la lege, de vreme ce art. 1522 C. civ. nu prevede între condițiile de fond și de formă ale somației, că lipsa semnăturii reprezentantului legal ar constitui un motiv de nulitate. Lipsa semnăturii reprezentantului legal atrage nulitatea doar dacă există o dispoziție legală care impune această condiție și subsumat dovedirii unei vătămări de către partea adversă.

Din acest motiv, somația transmisă reprezintă o punere în întârziere a debitorului și are efectiv întreruptiv de prescripție, fiind necesar ca instanța de apel să analizeze condițiile prevăzute de art. 1522 C. civ.. Lipsa semnăturii primarului nu lipsește de efecte juridice somația transmisă în temeiul art. 2540 C. civ., întrucât persoanele care au semnat actul juridic fac parte din aparatul de specialitate al primarului, iar potrivit art. 154 alin. (2) Cod administrativ, pentru punerea în aplicare a activităților date în competența sa prin actele prevăzute la alin. (1), primarul are în subordine un aparat de specialitate.

În continuare, recurentul prezintă atribuțiile Direcției economice din cadrul aparatului de specialitate al primarului, menționând că asigură inclusiv evidența contabilă a debitorilor, inițiind demersurile legale pentru înștiințarea debitorilor cu privire la existența obligației de plată a sumelor de bani, printre care și emiterea notificărilor și somațiilor de plată. Aceste notificări și somații de plată produc efecte juridice chiar dacă nu sunt semnate de primar, deoarece persoanele semnatare fac parte din aparatul de specialitate al primarului care asigură îndeplinirea obligațiilor legale prevăzute prin O.U.G. nr. 57/2019.

Instanța de apel a ignorat Hotărârea Consiliului Local Sector 2 nr. 100/31.03.2022 prin care au fost aprobate organigrama, statul de funcții și Regulamentul de organizare și funcționare al aparatului de specialitate al Primarului Sectorului 2, ce fac referire la atribuțiile Direcției economice, din care rezultă obligația de a notifica debitorii și de a-i soma să achite debitele.

Cu referire la cea de-a treia critică, se arată că în mod greșit a reținut instanța de apel inadmisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 1341 C. civ. cu motivarea că plățile s-au efectuat în temeiul unui contract. Trimiterea instanței de apel la existența unei obligații contractuale reprezintă o încălcare a dreptului de dispoziție al reclamantei, care a menționat în mod expres că plata efectuată nu reprezintă o obligație contractuală. Se arată că în contextul în care reclamantul a susținut în fața tuturor instanțelor că plata pe care a făcut-o din eroare nu este una contractuală, prin calificarea de către instanța de apel a raportului juridic ca fiind unul contractual, este evidentă încălcarea principiului disponibilității.

Recurentul arată că inexistența juridică a plății în cuantum de 5.672.643 RON a fost constatată cu ocazia misiunii de audit efectuată de Camera de Conturi București care a vizat contractele subsecvente la acordul cadru încheiat cu pârâta, audit care a constatat majorarea cotelor de cheltuieli indirecte și profit ca părți componente ale prețului, cu consecința angajării, lichidării și efectuării de plăți nelegale în cuantum de 8.956.175 RON de către recurent.

Se procedează ulterior la reiterarea dispozițiilor prevăzute în documentația de atribuire publicată în SEAP, în acordul-cadru și în H.G. nr. 925/2006 cu privire la procedura de reofertare a prețurilor, menționând că nici cheltuielile indirecte și nici profitul nu au făcut obiectul reluării competiției în procedura de reofertare. Se arată, de asemenea, că abaterea constatată de către echipa de control se referă la modul de întocmire a ofertelor depuse în etapa de reluare a competiției, respectiv la modul în care comisia de evaluare a urmărit dacă elementele de preț au fost îmbunătățite.

Recurentul expune ulterior aspecte ce țin de calificarea contractelor subsecvente încheiate, precum și aspecte ce țin de controlul efectuat de Curtea de Conturi, respectiv metodele folosite și concluziile prezentate în raportul de audit întocmit.

Plata nedatorată presupune întrunirea mai multor condiții, anume prestația să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, iar plata să fi fost făcută din eroare. Plata presupune și o componentă volițională și anume intenția de a stinge o datorie.

Intimată-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Cu privire la motivul de casare vizând admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, intimata arată că ambele instanțe au calificat în mod corect presupusa creanță invocată de către recurentul-reclamant ca fiind o creanță bugetară, căreia îi este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani și nu termenul de 5 ani.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs vizând lipsirea de efecte juridice a somației din 04.04.2022, arată ca ambele instanțe au aplicat în mod corect normele de drept material incidente în cauză. Somația nu a fost efectuată în numele unității administrativ-teritoriale care se pretinde a fi creditor, astfel că aceasta nu întrunește condițiile art. 1522 alin. (1) din C. civ., ce presupune ca somația să fie transmisă de creditor. Aparatul de specialitate din subordinea primarului nu se poate substitui acestuia și, chiar în ipoteza în care ar fi existat o delegare, ar fi fost necesar ca somația să fi fost semnată de delegat în reprezentarea primarului și nu în nume propriu, așa cum s-a procedat.

Mai arată intimata că în etapa recursului recurentul a revenit asupra poziției sale inițial exprimate, arătând că în această etapă procesuală a invocat pentru prima dată teza potrivit căreia atribuțiile primarului sunt exercitate direct de aparatul de specialitate din subordinea acestuia.

Concluzionând asupra acestui aspect, intimata arată că de vreme ce somația nu provine de la creditorul presupusei creanțe, prin reprezentantul său de drept, fie prin persoana căreia să i se fi delegat aceste atribuții, aceasta nu a avut efect întreruptiv al cursului termenului de prescripție extinctivă.

Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs vizând calificarea raportului juridic ca fiind unul contractual, intimata arată că raporturile dintre cele două părți litigante își au izvorul în cele 28 de contracte subsecvente, însuși recurentul recunoscând că a efectuat plata în baza contractului.

Chiar dacă obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile și dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. Calificarea corectă a raportului juridic dedus judecății nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului disponibilității.

Suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată este parte din suma totală datorată în baza celor 28 de contracte subsecvente intervenite, niciunul dintre aceste contracte nefiind reziliat, desființat sau anulat - parțial sau total, astfel că raportul juridic obligațional exista și producea pe deplin efecte la momentul efectuării plății.

Plățile au fost efectuate de reclamant după verificarea și acceptarea situațiilor de lucrări, operațiuni care se efectuează prin aparatul de specialitate din subordinea primarului care vizează situațiile de plată și facturile, astfel că nu se poate susține existența unor erori în efectuarea plăților. În aceste condiții este evident că recurentul nu poate invoca o eroare a celui care, crezându-se debitor, a plătit o datorie inexistentă de fapt. Pentru a fi incidentă ipoteza unei plăți nedatorate, ar fi fost necesar ca raportul obligațional să nu fi existat niciodată sau să fi fost desființat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil se impune observația că deși prin recursul formulat a fost indicat punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de nelegalitate, prin care se critică încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității prin aceea că instanța de apel a reținut existența unui contract deși partea a subliniat că pretenția sa este susținută tocmai de absența unei obligații contractuale a plății, iar pe de altă parte se critică depășirea limitelor de către instanța de apel față de aspectele cu care a fost învestită, de vreme ce niciuna dintre părți nu a invocat art. 154 alin. (6) și art. 157 din Codul administrativ, aceste două critici vor fi analizate pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., urmând a fi examinate prioritar, corespunzător ordinii motivelor de recurs incidente.

Critica vizând încălcare a principiului disponibilității de către instanța de apel este nefondată. Astfel, recurentul arată că în mod greșit a reținut instanța de apel inadmisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 1341 C. civ. cu motivarea că plățile s-au efectuat în temeiul unui contract. Trimiterea instanței de apel la existența unei obligații contractuale reprezintă o încălcare a dreptului de dispoziție al reclamantei, care a menționat în mod expres că plata efectuată nu reprezintă o obligație contractuală.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. ce instituie principiul disponibilității, "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel."

Cu toate acestea, art. 22 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile", astfel că, după cum s-a reținut în doctrină, principiul disponibilității cedează în fața obligației instanței de a cunoaște dreptul și de a-i da eficiență în cauzele pe care le judecă.

De asemenea, alin. (4) al aceluiași articol prevede că "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire."

Înalta Curte constată că instanța de apel, analizând criticile reclamantului vizând considerentele instanței de fond privind necesitatea formulării unei cereri având ca obiect nulitatea actelor juridice, anterior învestirii instanței cu o cerere privind plata nedatorată, le-a respins, procedând la analiza instituției îmbogățirii fără justă cauză și, respectiv, a plății nedatorate, procedând ulterior la verificarea condițiilor presupuse de acestea la datele speței.

Așadar, chiar dacă reclamantul a pretins că a efectuat plata din eroare, instanțele de fond au constat, în mod corect, că plata a fost inițiată având în vedere preexistența unor raporturi contractuale între părți, iar reclamantul a achitat sumele de bani având reprezentarea că stinge o datorie contractuală, plata fiind inițiată în temeiul contractului-cadru, a contractelor subsecvente, a situațiilor de lucrări efectuate și a facturilor emise în baza acestora.

Pentru a putea dezlega, în mod corect, criticile formulate de către reclamant în calea de atac a apelului, instanța de control judiciar nu putea fi limitată în analiza sa exclusiv la situația factuală astfel cum a fost expusă de către parte prin acțiunea introductivă și apelul formulat, ci, în mod corect, instanța de apel a dezlegat cauza prin raportare la situația de fapt astfel cum a reieșit din administrarea probatoriului, verificând în ce măsură aceasta se suprapune peste elementele instituției plății nedatorate și, respectiv a îmbogățirii fără justă cauză.

În consecință, instanța de apel nu a schimbat calificarea juridică dată de parte acțiunii introductive, ci, prin raportare la datele concrete ale speței, a constatat că nu este incidentă în cauză instituția îmbogățirii fără justă cauză, care exclude de plano, orice raport contractual ori delictual anterior, în contextul în care între părțile litigante exista un contract, iar recurentul a efectuat plăți cu intenția și având reprezentarea că stinge o obligație izvorâtă din contract. Or, raportul Curții de Conturi și constatările acestuia, prin care se reține efectuarea unor plăți nelegale, nu este de natură a schimba intenția și/sau reprezentarea reclamantului de la momentul la care acesta a inițiat plata.

În consecință, instanța de apel nu a procedat la calificarea acțiunii cu încălcarea principiului disponibilității, așa cum în mod greșit se afirmă de către recurent.

Nefondată este și critica ce vizează încălcarea art. 477 C. proc. civ. de către instanța de apel, prin aceea că s-a reținut în cauză incidența art. 152

1

54 alin. (6) și art. 157 din Codul administrativ, deși nici prima instanță și nici părțile nu au invocat aceste articole.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În fapt, alin. (1) al art. 477 C. proc. civ. reprezintă expresia principiului disponibilității procesuale, care guvernează inclusiv în fața instanței de apel, instanța ierarhic superioară fiind limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate de parte în cererea de apel, în vreme ce partea din hotărâre care nu a fost supusă apelului dobândește autoritate de lucru judecat și nu mai poate face obiectul analizei instanței de apel.

Pe de altă parte, devoluțiunea este integrală în cazul în care apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv, cum este cazul de față, prin apelul exercitat reclamantul tinzând la schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, sub toate aspectele pe care tribunalul le-a analizat pentru a dezlega cauza dedusă judecății.

Potrivit tezei finale a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului se extinde și asupra tuturor soluțiilor care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Din analiza căii de atac a apelului exercitat, Înalta Curte reține că instanța de control judiciar a fost în mod legal învestită, prin criticile formulate față de cele reținute de instanța de fond, inclusiv cu privire la efectele pe care somația nr. 61763/04.04.2022 le produce, respectiv dacă aceasta are, sau nu, efect întreruptiv al cursului termenului de prescripție extinctivă.

Pentru a se pronunța asupra acestui aspect, instanța de apel s-a raportat la susținerile părților, respectiv că semnarea somației de către personalul aflat în subordinea primarului este suficientă, respectiv absența unei delegări a atribuțiilor primarului persoanei care a semnat această somație.

Drept urmare, dezlegarea acestei probleme dă posibilitatea instanței să facă aplicarea cadrului legal incident, chiar dacă prima instanță ori părțile nu l-au identificat ca având incidență în cauză, în baza aceluiași art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care impune judecătorului să cunoască dreptul și să soluționeze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. Practic limitele învestirii vizează analiza aspectelor de fapt și drept cu care instanța de apel a fost învestită, fără a se înțelege prin aceasta că instanța de apel ar fi limitată să utilizeze în raționamentul său numai acele dispoziții legale care au fost invocate de părți sau de instanța de fond, și că ar fi prohibită analiza dispozițiilor legale incidente, o atare interpretare conducând la nesocotirea principiului fundamental al procesului civil consacrat de art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale."

Astfel, instanța de apel a reținut că ceea ce s-a contestat este opozabilitatea somației semnate de către o persoană ce nu și-a dovedit calitatea de reprezentant al creditoarei cu prilejul transmiterii ei, pentru ca această să își producă efectele specifice, pârâta fiind așadar îndreptățită să pretindă înfățișarea actului administrativ prin care primarul a stabilit în sarcina personalului anume desemnat dreptul de a emite în numele Sectorului 2 înscrisuri care să echivaleze cu manifestarea de voința a unității administrativ-teritoriale.

În acest context, instanța de apel a reținut că o atare solicitare își găsește fundament în cadrul legal incident de vreme ce, potrivit art. 152 (în fapt art. 154) alin. (6) din Codul administrativ, regula în materie de reprezentare este aceea potrivit căreia primarul, în calitatea sa de autoritate publică executivă a administrației publice locale, reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române și străine, precum și în justiție. În temeiul art. 157 alin. (1) din Codul administrativ primarul poate delega conducătorilor compartimentelor funcționale sau personalului din aparatul de specialitate, o parte din atribuțiile acestuia însă, această delegare se realizează prin dispoziție, tocmai pentru ca partea ce nu reprezintă, ca regulă, unitatea administrativ teritorială, să justifice calitatea sa de reprezentant în fața terților cu care intră în raporturi juridice.

În consecință, pentru ca instanța de apel să dezlege criticile formulate de reclamant cu privire la opozabilitatea somației de plată transmisă de către personalul din subordinea Primarului Sectorului 2, respectiv a apărării invocate de pârâtă, potrivit căreia era necesar ca somația să fi fost semnată fie de către primar, fie ca acesta să fi delegat atribuțiile sale de reprezentare, în mod corect a identificat și a analizat dispozițiile legale incidente, respectiv art. 154 alin. (6) și art. 157 alin. (1) din Codul administrativ.

Cu referire la criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, respingându-le pentru motivele ce vor fi expuse.

Cu privire la critica potrivit căreia instanța de apel ar fi determinat în mod corect normele legale incidente în cauză, însă le-a aplicat greșit, în ce privește natura juridică a creanței și a termenului de prescripție în interiorul căruia poate fi solicitată plata, Înalta Curte constată că, din parcurgerea deciziei recurate, nu se susțin premisele acestei critici.

Astfel, criticile recurentului pornesc de la premisa că instanța de apel ar fi reținut natura fiscală a creanței pretinse prin cererea de chemare în judecată, precum și a termenului de prescripție de 5 ani în care se poate cere plata, însă i s-ar fi negat această posibilitate reclamantului, reținând că o atare cale ar fi deschisă numai contribuabilului care a achitat sume fără ca acestea să fi fost datorate.

Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte observă că având de tranșat problema excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a realizat analiza cadrului legal incident, care definește deopotrivă creanța bugetară și creanța fiscală, respectiv art. 1 pct. 8 și pct. 11, precum și art. 100 și art. 110 din Codul de procedură fiscală, reținând, în virtutea raporturilor existente între părți și a situației în baza căreia se pretinde restituirea sumelor achitate, că deși creanța are natură bugetară, aceasta nu îndeplinește condiția de a fi și o creanță fiscală. Din acest motiv, termenul de prescripție este cel de 3 ani, iar nu cel special de 5 ani.

Pentru a concluziona astfel, instanța de apel s-a raportat inclusiv la cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 66/2017, invocată de către recurent atât pe calea apelului, cât și în recurs, instanța de control judiciar reținând, pe de-o parte, că prin aceasta se dezleagă o altă chestiune de drept decât cea supusă analizei în litigiul pendinte, dar și împrejurarea că din considerentele acestei decizii, reiese indubitabil că nu orice creanță bugetară este și o creanță fiscală, citând în acest sens paragrafele 61-63.

O atare concluzie a instanțelor fondului este corectă, având în vedere că din cadrul legal incident - art. 1 pct. 8 și pct. 11 din Codul de procedură fiscală, reiese că raportul dintre creanța fiscală și cea bugetară este de tipul parte-întreg, creanța bugetară fiind cea care poate încorpora și creanța fiscală, fără însă ca o creanță bugetară să fie, în mod implicit și o creanță fiscală.

Dimpotrivă, o creanță fiscală este corelată cu dreptul statului de a percepe impozitele, taxele și contribuțiile sociale, astfel cum reiese din art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală, în vreme ce art. 1 pct. 8 din Codul de procedură fiscală definește creanța bugetară ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, altele decât creanțele bugetare accesorii.

În considerarea art. 4 și art. 6 din O.U.G. nr. 18/2009 privind creșterea performanței energetice a blocurilor de locuințe, cadru legal în virtutea căruia au intervenit contractul-cadrul și contractele subsecvente între părțile litigante, invocat de altfel de recurent în toate etapele procesuale, reiese, într-adevăr, că suma cu care a contribuit recurentul și în privința căreia solicită restituirea în parte, provine de la bugetul local, aspect ce conferă creanței pretinse de reclamant natură bugetară.

Paragrafele 62 și 63 din Decizia nr. 66/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, rețin în mod explicit raportul dintre cele două categorii de creanțe, rezultând că distinct de creanțele fiscale, organul fiscal poate recupera și creanțe bugetare.

În consecință, întrucât suma pretinsă nu provine din dreptul statului de a percepe impozitele, taxele și contribuțiile sociale, ci dintr-un alt tip de raport juridic ce implică autoritatea administrativă, natura juridică a creanței pretinse de către reclamant este de creanță bugetară, căreia îi este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, soluția de admitere în parte a excepției prescripției dreptului material la acțiune fiind una corectă în raport de aceste repere.

Cu referire la critica potrivit căreia instanța de apel nu a observat că problematica supusă dezlegării în prezenta cauză este similară celei dezlegate prin Decizia HP nr. 66/2017, de vreme ce în respectiva decizie se analizează împrejurarea că natura juridică a creanței nu este susceptibilă de modificare doar pentru că instanța de drept civil este competentă să o soluționeze, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestei critici.

În realitate, instanța de apel nu a procedat la calificarea creanței ca fiind una bugetară și nu fiscală prin raportare la criteriul instanței competente din punct de vedere material și funcțional să soluționeze cererea, fiind lipsit de relevanță că este învestită în acest scop instanța civilă și nu instanța de contencios administrativ. După cum se poate observa din analiza deciziei recurate, instanța de apel a procedat la stabilirea naturii juridice a creanței prin raportare la definițiile din cadrul legal incident și în baza caracteristicilor derivate din datele speței, respectiv existența unui raport contractual, natura acestuia și proveniența sumelor achitate de către recurent.

Nefondate sunt și criticile vizând lipsa efectelor juridice ale somației emise în temeiul art. 1522 C. civ., pentru lipsa semnăturii reprezentatului legal.

Recurenta arată că instanțele fondului au adăugat, în mod nepermis, dispozițiilor legale, de vreme ce art. 1522 C. civ. nu prevede între condițiile de fond și/sau de formă necesitatea existenței semnăturii reprezentantului legal pe somație.

Cu referire la aceste susțineri, Înalta Curte constată că este necesar pentru ca debitorul să fie pus în întârziere, ca notificarea să emane de la creditor, or, însuși acest fapt este contestat de către intimata din prezenta cauză, context în care s-a procedat la realizarea analizei de către instanțele fondului cu privire la atribuțiile ce revin primarului și necesitatea existenței unei delegări pentru ca somația transmisă să fie considerată un act emanând de la instituția primarului și să aibă aptitudinea de a pune în întârziere și de a întrerupe cursul termenului de prescripție.

Înalta Curte constată ca fiind corecte aspectele reținute de instanța de apel care, în virtutea art. 154 alin. (6) din Codul administrativ a reținut că regula în materie de reprezentare este aceea potrivit căreia primarul, în calitatea sa de autoritate publică executivă a administrației publice locale, reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române și străine, precum și în justiție, iar potrivit art. 157 alin. (1) din același act normativ primarul poate delega conducătorilor compartimentelor funcționale sau personalului din aparatul de specialitate, o parte din atribuțiile acestuia însă, această delegare se realizează prin dispoziție, tocmai pentru ca partea ce nu reprezintă, ca regulă, unitatea administrativ teritorială, să justifice calitatea sa de reprezentant în fața terților cu care intră în raporturi juridice.

Deși potrivit art. 154 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ se prevede că primarul are în subordine un aparat de specialitate, astfel cum arată recurentul, din aceste dispoziții legale nu reiese că acest aparat de specialitate are putere de reprezentare a instituției în raport cu terții și s-ar putea substitui primarului. Dimpotrivă, acest aspect este reglementat distinct prin alin. (6) al aceluiași articol, potrivit căruia unitatea administrativ-teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române și străine, precum și în justiție.

Hotărârea Consiliului Local Sector 2 nr. 100/31.03.2022 prin care au fost aprobate organigrama, statul de funcții și Regulamentul de organizare și funcționare al aparatului de specialitate al Primarului Sectorului 2, ce fac referire la atribuțiile Direcției economice, din care rezultă obligația de a notifica debitorii și de a-i soma să achite debitele, acte invocate de reclamant în toate etapele procesuale, nu poate institui condiții derogatorii de la dispozițiile imperative ale Codului administrativ.

De altfel, recurentul nici nu afirmă că potrivit Regulamentului de organizare și funcționare al aparatului de specialitate al Primarului Sectorului 2 Direcția economică are capacitate de reprezentare a instituției, ci evidențiază doar obligația acestui compartiment de a urmări creanțele și de emite notificări, prin aceasta neînțelegându-se că notificările nu ar trebui însușite în prealabil de reprezentantul legal al instituției. Cu alte cuvinte, obligația de a notifica debitorii și de a-i soma să achite debitele prevăzută în actele de organizare existente la nivelul unității administrativ-teritoriale, nu echivalează cu conferirea implicită a unei puteri de reprezentare a instituției publice în acest scop, ci se înțelege că Direcția economică are obligația de a ține evidența și de a propune măsurile necesare colectării debitelor, pregătind demersurile necesare în acest sens, însă, în lipsa asumării actelor sale de către reprezentantul legal, ori în lipsa delegării speciale, prin act expres, aceste acte nu pot fi transmise, iar dacă sunt transmise nu sunt producătoare de efecte juridice.

De asemenea, se observă că pentru prima oară, în etapa recursului, recurentul a invocat teza potrivit căreia atribuțiile primarului sunt exercitate direct de aparatul de specialitate din subordinea acestuia, critică formulată omisso medio și care nu poate fi analizată în calea de atac a recursului, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte reține că în cauză nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 2540 C. civ. potrivit cărora "prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere", de vreme ce somația nr. 61763/04.04.2022 nu întrunește condițiile art. 1522 C. civ. - nefăcându-se proba că notificarea transmisă emană de la creditor.

Separat însă de aceste dezlegări care privesc apărarea intimatei-pârâte pe excepția prescripției, se reține că și dacă s-ar cerceta pe fond pretențiile afectate prin reținerea acestei apărări, în privința lor devin incidente argumentele reținute pe fondul cauzei care se opun soluționării favorabile a cererii de chemare în judecată, în ansamblu, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Nefondate sunt și criticile vizând modalitatea de soluționare de către instanța de apel a fondului cauzei, reținând că nu sunt întrunite condițiile aferente instituției plății nedatorate și respectiv, a îmbogățirii fără justă cauză.

Cu privire la criticile vizând analiza preexistenței unei relații contractuale între părțile litigante, ignorând cadrul procesual obiectiv astfel cum a fost dedus analizei instanței de către reclamant, Înalta Curte s-a pronunțat asupra acestora în cadrul analizei motivelor de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținând că în mod corect instanțele fondului s-au pronunțat asupra cererii cu analiza tuturor elementelor de fapt care au rezultat din administrarea probatoriului, fapt ce nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității.

Curtea de apel a reținut că în cauză nu este îndeplinită condiția efectuării unei plăți pentru o datorie care nu există, de vreme ce efectuarea plăților a căror contravaloare o solicită reclamantul s-a realizat în executarea obligațiilor izvorâte din acordul cadru și din contractele subsecvente, cererea reclamantului fiind inadmisibilă, în contextul raporturilor contractuale care s-au derulat între părți și câtă vreme lipsa de temei a plăților a fost indicată a se regăsi în neconcordanța dintre acordul cadru și contractele subsecvente.

Înalta Curte reține că modul de interpretare și aplicare la cazul particular dedus judecății a dispozițiilor art. 1345 - 1348 și art. 1469 C. civ., de către instanța de apel, este corect, având în vedere că în sensul acestor dispoziții legale, recurentul a efectuat o plată datorată către intimată, în temeiul relației contractuale, a situațiilor de lucrări și a facturilor emise în baza acestora.

Astfel, părțile litigioase s-au aflat în relație de creditor și debitor, în baza unor raporturi contractuale sinalagmatice, recurentul plătind sumele de bani în considerarea acestei împrejurări, situație juridică ce nu poate fi asimilată faptului juridic licit al plății nedatorate care presupune executarea de către o persoană (solvens) a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcut-o către accipiens.

Astfel, pentru a se naște raportul juridic in temeiul căruia accipiens va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiții din care prima este aceea ca prestația solvensului să fi fost facută cu titlu de plată, a doua condiție fiind ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe și, în fine, cea de-a treia condiție presupune ca plata unei datorii inexistente relativ să fie făcută de solvens din eroare.

În cauză nu este întrunită cea de-a doua condiție dintre cele anterior enumerate.

Cu privire la prima condiție, existența unei plăți, în legătură cu care pe calea recursului se cere instanței să se constate că aceasta - deși plătită, nu există din punct de vedere juridic, Înalta Curte reține că potrivit art. 1469 alin. (2) C. proc. civ., "plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației." În consecință, temeiul executării voluntare a unei prestații îl constituie existența unei obligații valabile. Corelativ, dacă datoria pentru stingerea căreia se face plata nu există, reiese că plata făcută este nedatorată.

Cu privire la cea de-a doua condiție, respectiv ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, după cum s-a reținut în doctrină, inexistența datoriei poate fi absolută sau relativă, plata nedatorată fiind așadar, după caz, subiectivă ori obiectivă. În absența oricărui raport juridic obligațional, plata nedatorată este absolută și obiectivă. La rândul său, inexistența absolută poate fi originară - în acele cazuri în care datoria nu a existat niciodată, sau devenită ulterior, în situațiile în care la momentul plății obligația exista între cele două părți, fiind însă aneantizată retroactiv, ca efect al nulității sau rezoluțiunii contractului din care s-a născut.

Drept urmare, în mod corect au analizat instanțele fondului împrejurarea că între părți există un raport contractual, în temeiul căruia reclamantul a efectuat plata, iar contractele existente au rămas în ființă, ele nefăcând obiectul desființării cu efect retroactiv, aceasta fiind singura ipoteză în care s-ar putea analiza condițiile de fond ale plății nedatorate în contextul unui raport contractual preexistent.

Deși instanța de apel face o analiză a instituției îmbogățirii fără justă cauză, în contextul în care temeiul cererii de chemare în judecată îl reprezintă plata nedatorată, cele două instituții reprezentând două izvoare de obligații distincte, cu o reglementare distinctă, Înalta Curte va salvgarda soluția instanței de apel inclusiv în ce privește fondul cauzei, pe de-o parte pentru că prin memoriul de recurs nu s-au criticat aceste aspecte, iar pe de altă parte pentru că aplicarea regulilor specifice plății nedatorate conduce la aceeași concluzie la care a ajuns instanța de apel în urma analizei pretențiilor pe fond din perspectiva îmbogățirii fără justă cauză, între cele două instituții de drept existând asemănări fundamentale, iar diferențele nefiind de natură să influențeze soluția.

În consecință, Înalta Curte reține că în mod greșit recurentul afirmă inexistența juridică a plății, de vreme ce a fost inițiată o plată, în temeiul unui contract-cadru și a unor contracte subsecvente, care, alături de facturile emise în baza situațiilor de lucrări reprezintă izvor al plății efectuate de recurent către intimată, raporturi contractuale care se află în ființă atât la data inițierii demersurilor, cât și la momentul soluționării prezentei căi de atac.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte, reținând că niciuna dintre criticile formulate de reclamant prin motivele de recurs nu poate să justifice admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 134A din 7 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 134A din 7 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.