ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2024

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 7 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 52.568,40 RON, reprezentând contravaloarea taxei pe valoare adăugată conform facturii fiscale seria x nr. x din data de 18 octombrie 2016, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea adițională înregistrată la data de 24 august 2020, reclamanta a modificat cadrul procesual pasiv, în sensul formulării cererii de chemare în judecată împotriva Municipiului București prin Primarul General.

Ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei, aceasta a fost trimisă către Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrată sub nr. x/2020, fiind ulterior declinată către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, unde a fost înregistrată sub nr. x/2020*.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă, unde pricina a fost înregistrată sub nr. x/2020***, la data de 1 octombrie 2021.

Prin sentința civilă nr. 1831 din data de 21 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtul Municipiului București prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 112A din data de 30 ianuarie 2023 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1831 din data de 21 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți Primăria Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 112A din data de 30 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, precum și potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, soluționarea de către instanțe a cererilor formulate de persoanele expropriate se face cu participarea procurorului.

A apreciat că judecata efectuată în faza apelului s-a desfășurat cu încălcarea normelor de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea hotărârii și a precizat că, în fața primei instanțe, în data la care au avut loc dezbaterile privind fondul cauzei – 14 decembrie 2021 –, a fost asigurată participarea procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Recurenta-reclamantă a subliniat că, deși prevederile legale indicate anterior prevăd obligativitatea participării procurorului în cauzele precum cea care constituie obiectul prezentului dosar, la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2023, în fața Curții de Apel București, dezbaterile privind fondul cauzei au avut loc fără participarea procurorului.

A mai arătat recurenta-reclamantă și că, în conformitate cu dispozițiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., participarea și punerea concluziilor de către procuror în cazurile prevăzute de lege, sunt obligatorii sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii.

Față de cele învederate, a solicitat să se constate nerespectarea dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 și precum și a celor ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocând incidența ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind natura obligației de plată a taxei pe valoare adăugată și a celor ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a considerat în mod eronat că plata despăgubirii efectuată în data de 7 iulie 2017 nu a constituit un act de recunoaștere tacită a dreptului de creanță reprezentând taxa pe valoare adăugată, ca urmare a mențiunii exprese din cuprinsul documentului de plată, prin care intimata-pârâtă a indicat că înțelege să achite contravaloarea despăgubirii fără a efectua nicio altă mențiune cu privire la taxa pe valoare adăugată aferentă acesteia.

A arătat recurenta-reclamantă că, aplicând acest raționament eronat, instanța de apel a considerat că termenul de prescripție s-a împlinit în data de 18 octombrie 2019, întrucât plata efectuată în data de 7 iulie 2017 nu a fost aptă să conducă la întreruperea termenului de prescripție a dreptului de a solicita plata taxei pe valoare adăugată, aferente despăgubirii.

Ca atare, a apreciat că este eronată susținerea instanței de apel conform căreia în cauză nu sunt incidente dispozițiile at. 2538 alin. (2) C. civ.

A menționat și că în cuprinsul Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 4 din data de 3 octombrie 2016 este indicat în mod expres că suma aferentă despăgubirii nu conține taxa pe valoare adăugată, astfel încât, în mod legal, a calculat și inclus în factura fiscală seria x nr. x din data de 18 octombrie 2016 contravaloarea taxei pe valoare adăugată prin raportare la baza de impozitare constituită de despăgubirea în cuantum de 262.842 de RON.

Totodată, a susținut că taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect, care potrivit art. 268 alin. (1) Codul fiscal coroborat cu art. 270 alin. (3) lit. c) din același act normativ, determină obligația legală de plată a TVA aferente despăgubirii.

Recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit art. 286 alin. (1) lit. b) Codul fiscal baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 270 alin. (3) lit. c) Codul fiscal este constituită din compensația aferentă exproprierii.

A subliniat că aceste dispoziții prevăd obligația legală a expropriatorului care a primit bunul de a achita taxa pe valoare adăugată aferentă despăgubirii stabilite pentru expropriere și obligația expropriatului de a colecta taxa pe valoare adăugată și de a o achita către bugetul statului.

Raportat la prevederile Codul fiscal indicate anterior, a considerat că taxa pe valoare adăugată aferentă despăgubirii datorate pentru expropriere trebuie stabilită la valoarea despăgubirii, care constituie baza de impozitare și trebuie achitată de expropriator ope legis.

Această afirmație, în opinia recurentei-reclamante, este susținută și de dispozițiile art. 292 alin. (2) lit. f), art. 270 alin. (1), (3) lit. c), art. 266 pct. 5, art. 268 alin. (1) Codul fiscal.

De asemenea, a învederat că, potrivit prevederilor art. 286 alin. (1) lit. b) Codul fiscal, baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată este constituită din compensația aferentă pentru operațiunile prevăzute la art. 270 alin. (3) lit. c) Codul fiscal.

Ca atare, recurenta-reclamantă a susținut că taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect a cărui obligație de plată există exclusiv ca urmare a operațiunii de expropriere, astfel încât obligația de plată a acestuia nu este una distinctă, cu privire la care să fie necesară o recunoaștere distinctă față de recunoașterea obligației de plată a despăgubirii.

A subliniat că obligația de plată a taxei pe valoare adăugată, care reprezintă un impozit indirect aferent despăgubirii și care nu a fost inclus în cuantumul despăgubirii, astfel cum rezultă din Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 4 din data de 3 octombrie 2016, nu poate fi disociată de obligația de plată a despăgubirii, deoarece obligația de plată a taxei pe valoare adăugată nu constituie o obligație de sine stătătoare, ci existența acesteia este stabilită în mod legal și depinde de existența obligației de plată a despăgubirii aferente exproprierii.

În aceste condiții, a considerat că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material privind natura obligației de plată a taxei pe valoare adăugată aferentă despăgubirii pentru expropriere, apreciind greșit că obligația de plată a despăgubirii constituie o obligație de plată distinctă de obligația de plată a taxei pe valoare adăugată aferentă acestei despăgubiri și, ca urmare a acestei aprecieri eronate, a aplicat greșit și normele care reglementează prescripția.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, atât timp cât obligația de plată a taxei pe valoare adăugată aferentă exproprierii incumbă expropriatorului în temeiul dispozițiilor legale, ca impozit indirect, care nu a fost inclus în cuantumul exproprierii și a fost calculat și inclus în mod legal în factura fiscală seria x nr. x din data de 18 octombrie 2016, prin efectuarea plății despăgubirii aferente exproprierii în data de 7 iulie 2017, intimatul-pârât a efectuat un act voluntar de recunoaștere tacită a debitului integral, care a determinat întreruperea curgerii termenului de prescripție și începerea curgerii unui nou termen de prescripție pentru taxa pe valoare adăugată, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2538 alin. (2) C. civ.

A menționat că, potrivit prevederilor art. 2541 alin. (1), (2) și (3) C. civ., întreruperea prescripției șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, ulterior întreruperii începând să curgă o nouă prescripție, iar dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

A învederat că intimatul-pârât Municipiul București a recunoscut tacit dreptul său, prin plata parțială a debitului efectuată în data de 7 iulie 2017, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 2541 alin. (3) C. civ. coroborate cu prevederile art. 2517 C. civ., în cauză, un nou termen de prescripție de 3 ani a început să curgă ca efect al întreruperii termenului inițial de prescripție, în data de 7 iulie 2017.

Astfel, a arătat că, raportat la data de 7 iulie 2017, termenul de prescripție a dreptului său material la acțiune se împlinea în data de 7 iulie 2020, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în data de 6 iulie 2020, anterior împlinirii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, astfel cum rezultă din recipisa de transmitere a cererii de chemare în judecată prin curier, și a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 în data de 8 iulie 2020, conform informațiilor disponibile pe portalul acestei instanțe.

De asemenea, a susținut și că, prin adresa nr. x din data de 24 iunie 2020, comunicată de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, intimatul-pârât a recunoscut existența și întinderea debitului reprezentând taxa pe valoare adăugată, aspect reținut în mod corect de instanța de apel; cu toate acestea, instanța de apel a constatat în mod greșit că dispozițiile art. 2538 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile în cauză prin raportare la adresa nr. x din data de 24 iunie 2020, deoarece aceasta nu ar fi fost emisă înăuntrul termenului de prescripție.

Recurenta-reclamantă a subliniat că termenul de prescripție s-a împlinit în cauză în data de 7 iulie 2020, iar această adresă a fost emisă înăuntrul termenului de prescripție, respectiv în data de 24 iunie 2020, astfel încât constituie un act de recunoaștere a obligației de plată a taxei pe valoare adăugată.

Intimații-pârâți Primăria Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și constarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate.

Combătând criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă în cadrul motivului de recurs formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatele-pârâte au apreciat că acestea nu pot fi primite, având în vedere cele statuate de către art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și împrejurarea că partea adversă nu a invocat aspectul vizând neparticiparea la judecată a procurorului la termenul din data de 30 ianuarie 2023, când au avut loc dezbaterile privind fondul apelului.

Totodată, față de obiectul litigiului, pe care îl apreciază a fi "pretenții", și de dispozițiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ., au susținut că participarea procurorului în acest proces civil nu este obligatorie, acesta având libertatea de a decide dacă dorește să asigure participarea sa.

Intimații-pârâți au susținut și că nu este întemeiat nici motivul de recurs prin care partea adversă a invocat incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în esență, au arătat că între data scadenței facturii fiscale seria x nr. x din data de 18 octombrie 2016 și data formulării notificării prin intermediul căreia a fost solicitată efectuarea plății contravalorii taxei pe valoare adăugată menționată în cuprinsul facturii fiscale seria x nr. x din data de 4 iunie 2020, a trecut un interval de timp de 3 ani și 8 luni, astfel că recurenta-reclamantă a înțeles să efectueze demersurile în vederea solicitării achitării sumei reprezentând taxa pe valoare adăugată ulterior expirării termenului general de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ.

De asemenea, au apreciat și că referirea părții adverse la adresa de solicitare informații formulată de Direcția Patrimoniu către Direcția Generală Investigații și transmisă spre știință recurentei-reclamante nu se poate circumscrie dispozițiilor art. 2538 alin. (2) C. civ.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, au afirmat că, potrivit doctrinei, recunoașterea tacită se concretizează în acte sau fapte a căror săvârșire implică mărturisirea lipsită de echivoc a existenței dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Totodată, au considerat că dispozițiile Codul fiscal invocate de partea adversă nu sunt incidente în cauză, în acest sens fiind și jurisprudența în materie; Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2512/2014, s-a pronunțat în sensul inaplicabilității dispozițiilor din Codul fiscal într-o speță similară.

În opinia intimaților-pârâți, punctul de vedere la Agenției Naționale de Administrare Fiscală, citat de către recurenta-reclamantă în acțiunea introductivă de instanță, se află în contradicție cu jurisprudența instanței supreme, cu prevederile Legii nr. 255/2010 incidente prezentei spețe și nu își poate justifica aplicabilitatea în cadrul acestui litigiu.

Au subliniat că Legea nr. 255/2010 nu prevede expres posibilitatea de acordare a TVA-ului, legea specială în materia exproprierii necuprinzând nicio mențiune cu privire la obligativitatea expropriatorului de a achita și contravaloarea taxei pe valoare adăugată, ci reglementează exclusiv despăgubirea și condițiile de acordare a acesteia.

În plus, au arătat că, astfel cum rezultă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea art. 27 din Legea nr. 255/2010, operațiunile privind exproprierea sunt scutite de orice taxe datorate bugetului de stat, despăgubirea cuvenită persoanei expropriate neputând constitui bază de impunere pentru aplicarea taxei pe valoare adăugată.

Intimații-reclamanți au solicitat și respingerea, ca neîntemeiată, a solicitării părții adverse, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 22 iunie 2023, sub nr. x/2020***.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 octombrie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (1) C. proc. civ., în cauză a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă invocă nulitatea absolută a deciziei recurate, având în vedere că la judecarea apelului nu a pus concluzii procurorul, deși, potrivit legii, soluționarea cererilor formulate de persoanele expropriate se face cu participarea procurorului.

După cum a învederat și recurenta, această critică se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază însă că, pe de-o parte, critica nu poate fi primită, iar pe de altă parte, că este nefondată.

În ceea ce privește motivele pentru care critica nu poate fi primită, trebuie observat că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Această regulă este aplicabilă tuturor motivelor de casare, indiferent dacă acestea sunt de ordine publică sau privată, și dă expresie principiului non omisso medio – partea nu poate exercita recurs pentru un anumit motiv, dacă nu l-a invocat anterior pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, dând astfel instanței devolutive învestite cu calea ordinară de atac ocazia de a remedia deficiența care este invocată ulterior în recurs. Prin această regulă, legiuitorul a voit să accentueze caracterul extraordinar al căii de atac a recursului (art. 456 C. proc. civ.).

Se constată că la judecarea apelului de către Curtea de Apel București, la termenul din 30 ianuarie 2023, recurenta-reclamantă a fost reprezentată de avocat ales. Cu toate că la acest termen nu a participat niciun reprezentant al Ministerului Public, apelul fiind soluționat fără participarea procurorului, partea nu a înțeles să invoce această presupusă neregularitate în fața instanței de apel, deși în mod evident avea această ocazie la termenul respectiv.

Așa fiind, Înalta Curte constată că presupusa neregularitate constând în neparticiparea procurorului nu poate fi invocată direct prin motivele de recurs, întrucât prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permit aceasta.

În al doilea rând, critica este și nefondată.

Potrivit art. 21 și art. 23 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, soluționarea cererii de expropriere formulate de expropriator se va face cu participarea obligatorie a procurorului.

În cauză, acest text este inaplicabil, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere de expropriere formulată de expropriator, în condițiile dreptului comun aplicabil exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ci cu o cerere formulată de persoana expropriată.

În ceea ce privește prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Curtea constată că, potrivit art. 22 din această lege,

(1) Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate.

(2) Termenul în care moștenitorii expropriatului defunct se pot adresa instanței judecătorești curge de la data acceptării succesiunii.

(3) Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

(4) Atât procedura de expropriere, cât și obiectivele de utilitate publică ce fac obiectul prezentei legi nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane care invocă existența unor litigii privind posesia ori proprietatea imobilului expropriat.

Prin urmare, se observă că acest articol reglementează acțiunea persoanei expropriate, care este nemulțumită de despăgubirea stabilită prin decizia de expropriere care a fost emisă în conformitate cu art. 9 și urm. din acest act normativ.

Or, în cauză, a fost emisă de către Primăria Municipiului București – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 4/3.10.2016, prin care s-a stabilit și dispus plata despăgubirii în cuantum de 262.842 RON în favoarea recurentei-reclamante A. S.R.L..

Această hotărâre cuprinde mențiunea expresă potrivit căreia "despăgubirea propusă de expropriator, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010 (...) și acceptată de către A. S.R.L. (...) este în cuantum de 2623.842 RON și nu cuprinde TVA."

Ca urmare, litigiul de față nu are ca obiect contestarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor și nu tinde la stabilirea altui cuantum al despăgubirii, ci are un obiect diferit, respectiv plata taxei pe valoarea adăugată aferente sumei stabilite cu titlu de despăgubire, care nu a fost contestată.

Nu sunt prin urmare aplicabile dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, de unde rezultă că în cauză participarea procurorului nu era obligatorie la soluționarea apelului, iar motivul de recurs invocat nu este fondat.

În ceea ce privește critica întemeiată pe greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, după cum rezultă din situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond, la data de 18.10.2016 recurenta-reclamantă a emis factura seria x nr. x pentru suma de 315.410,40 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor stabilite de Primăria Municipiului București conform dispozițiilor Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică necesară unor obiective de interes național, județean și local, republicată, aferente exproprierii terenului intravilan în suprafață de 125 m.p. situat în București, șos. x, proprietatea apelantei. Contravaloarea facturii a fost compusă din contravaloarea despăgubirilor, în cuantum de 262.842 RON, precum și din contravaloarea TVA, în cuantum de 52.568,40 RON.

Intimata-pârâtă a achitat doar contravaloarea despăgubirilor, de 262.842 RON, pe ordinul de plată din data de 7.07.2017 făcând mențiunea "contravaloarea exproprierii proiect lărgire Șos. Fabrica de Glucoză".

În cauză, instanțele de fond au reținut că termenul de prescripție este cel general de trei ani (art. 2517 C. civ.), și că a început să curgă la data emiterii facturii fiscale evocate (18.10.2016), aceasta fiind data la care reclamanta, în calitate de titular al dreptului subiectiv pretins, a cunoscut data nașterii dreptului la acțiune (art. 2523 C. civ.).

Aceste statuări nu sunt contestate de recurentă, care arată însă că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ. și art. 2538 alin. (2) C. civ., întrucât achitarea parțială a contravalorii facturii nr. x/18.10.2016 reprezintă un caz de întrerupere a termenului de prescripție, printr-un act de recunoaștere tacită.

În această privință, Curtea de Apel a statuat în mod judicios că plata sumei de 262.842 RON nu constituie un act de recunoaștere tacită, deoarece nu îndeplinește condiția de a fi lipsită de echivoc și nici condiția de a se recunoaște calitatea apelante-reclamante de titular al dreptului de creanță de a obține plata taxei pe valoare adăugată.

Astfel, în primul rând, așa cum corect a reținut tribunalul, conduita intimatului-pârât, de a achita suma reprezentând contravaloarea despăgubirilor de 262.842 RON, nu poate fi considerată ca fiind o recunoaștere neîndoielnică a dreptului apelantei-reclamante de a încasa contravaloarea taxei pe valoare adăugată, în condițiile în care pe ordinul de plată din data de 7.07.2017 acesta a făcut mențiunea expresă că achită doar contravaloarea despăgubirii.

În al doilea rând, manifestarea de voință a intimatului-pârât de a achita contravaloarea despăgubirilor pentru expropriere nu constituie o recunoaștere lipsită de echivoc a existenței dreptului apelantei-reclamante de a primi contravaloarea TVA-ului, în mod corect tribunalul arătând că este vorba despre două drepturi de creanță, iar plata unuia dintre acestea nu constituie o recunoaștere tacită a existenței celui de-al doilea drept de creanță.

Printr-o seamă de considerații asupra fondului raportului juridic litigios, recurenta-reclamantă apreciază că suma datorată și plătită cu titlu de despăgubire pentru exproprierea imobilului (teren intravilan, construibil) constituie o operațiune purtătoare de TVA, fiind o livrare de bunuri, în sensul Codul fiscal.

Înalta Curte constată că obiectul recursului este reprezentat de legalitatea soluției prin care s-a statuat că dreptul material la acțiune s-a prescris, iar în recurs nu pot fi analizate omisso medio chestiunile de fond, referitoare la caracterul impozabil sau nu al operațiunii exproprierii, divergențele dintre părți privind chestiunea de a ști dacă expropriatorul datorează și TVA aferentă despăgubirii plătite.

În măsura în care însă recurenta tinde la a valorifica aceste argumente pentru a demonstra că plata indemnizației de expropriere ar constitui o recunoaștere tacită a dreptului recurentei de a calcula și pretinde TVA aferentă respectivei indemnizații, aceste argumente vor fi avute în vedere de instanța de recurs.

Se constată însă că în cauză instanțele de fond au interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 2.537 pct. 1 C. civ., respectiv ale art. 2.538 C. civ. referitoare la cauzele de întrerupere. În conformitate cu acest din urmă text,

(1) Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori personală.

Or, după cum rezultă din art. 2.538 alin. (2) C. civ., recunoașterea tacită trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția.

Instanțele de fond sunt suverane să aprecieze în ce măsură o plată constituie sau nu un act de întrerupere tacită, fiind însă datoare să-și motiveze soluția. Calificarea juridică a situației de fapt reținute ca fiind sau nu aptă să constituie o cauză de întrerupere a prescripției cade însă sub cenzura Curții de Casație în condițiile în care se pune în discuție însăși justa interpretare și aplicare a normelor legale evocate.

La rândul său, Înalta Curte de Casație constată că nu există suficiente elemente din care să rezulte că plata indemnizației de expropriere stabilite ar denota intenția expropriatorului debitor de a recunoaște dreptul de creanță constând în TVA aferentă despăgubirii.

După cum s-a arătat în cele ce preced, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirii s-a prevăzut expres că "despăgubirea propusă de expropriator, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010 (...) și acceptată de către A. S.R.L. (...) este în cuantum de 2623.842 RON și nu cuprinde TVA." Această mențiune nu poate fi valorificată ca o recunoaștere a dreptului de a cere TVA, putând fi în egală măsură echivalentă cu afirmația potrivit căreia TVA nu este datorată.

În tot cazul, prin ordinul de plată din data de 7.07.2017 s-a plătit suma stabilită cu titlu de despăgubire, făcându-se mențiunea "contravaloarea exproprierii proiect lărgire Șos. Fabrica de Glucoză". Ordinul de plată nu cuprinde mențiunea potrivit căreia plata făcută este parțială și nici altă mențiune echivalentă care să permită interpretarea potrivit căreia plătitorul ar recunoaște că îi incumbă și obligația de plată a vreunei sume suplimentare celei plătite.

Totodată, în mod judicios au statuat instanțele de fond că prin factura fiscală seria x nr. x/18.10.2016 au fost stabilite două drepturi de creanță: suma reprezentând contravaloarea despăgubirilor în cuantum de 262 842 RON și suma reprezentând valoarea TVA corespunzătoare, în cuantum de 52 568.40 RON.

În aceste condiții, plata uneia dintre aceste creanțe, respectiv plata contravalorii despăgubirilor cu mențiunea expresă "contravaloarea exproprierii" nu poate constitui o recunoaștere tacită a obligației de plată a celeilalte creanțe, având ca obiect contravaloarea TVA, cu atât mai mult cu cât ordinul de plată nu cuprinde nicio referire la factura respectivă.

Așa fiind, nu există elemente de fapt care să permită în drept concluzia că intimatul-pârât Municipiul București ar fi recunoscut tacit obligația de plată a TVA aferentă indemnizației de expropriere, prevederile art. 2.538 C. civ. nefiind, prin urmare, incidente. În concepția plătitorului, nu a fost făcută o plată parțială, ci una integrală a datoriei.

În condițiile în care ordinul de plată din data de 7.07.2017 nu a avut ca efect întreruperea prescripției, aceasta s-a împlinit la data de 18.10.2019, anterior introducerii acțiunii.

În aceste coordonate, este legală și statuarea instanței de apel potrivit căreia recunoașterea dreptului creditorului trebuie să fie făcută de către debitor după ce a început să curgă termenul de prescripție și înainte de a se împlini acest termen. Prin urmare, pretinsa recunoaștere a dreptului de a primi contravaloarea TVA-ului, prin adresa emisă la data de 24.06.2020, nu este aptă a întrerupe termenul de prescripție, deoarece nu a avut loc înăuntrul termenului de prescripție, care s-a împlinit la data de 18.10.2019.

Rezultă prin urmare că în cauză au fost corect interpretate și aplicate dispozițiile legale privitoare la prescripția extinctivă, recursul urmând a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 112A din data de 30 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2024.