Decizia nr. 1745/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1922/2020 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată. La data de 2 iulie 2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul general, Instituția Prefectului Municipiul București și, respectiv, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 70.490 de euro (echivalentul în RON la cursul BNR), reprezentând despăgubiri civile solicitate în temeiul răspunderii civile delictuale a pârâților.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1922 din 7 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primar general și a fost obligat acest pârât la plata către reclamantă a sumei de 70490 euro cu titlu de reparare a prejudiciului material. S-a respins cererea în contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul Municipiul București prin primar general la plata către reclamantă a sumei de 2380 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de apel. Prin decizia civilă nr. 1634A din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin primar general și a fost obligat apelantul la plata sumei de 2380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1634A din 16 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs Municipiul București prin primar general. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a invocat excepția nulității hotărârii curții de apel, susținând că a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a evocat normele substanțiale sau procedurale incidente și aplicarea lor în speța de față, făcându-se referire generic la situația de fapt și la art. 1 din Primul Protocol al Convenției, în sensul ca statul este primul chemat să apere și să garanteze dreptul de proprietate al fiecărei persoane fizice sau persoane de drept privat. În acest sens, a susținut că instanța de apel nu a motivat hotărârea prin prisma normelor substanțiale, respectiv prin arătarea, raportat la dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, conduita Municipiului București prin care acestea au fost încălcate. Totodată, recurentul-pârât a reclamat o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 din C. civ. Sub acest aspect, a învederat că, prin dispoziția nr. x/2008, emisă de primarul general al Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, atât pentru terenul în suprafața de 190 mp situat în str. x, cât și pentru cota de 1/2 din construcția demolată în suprafața de 165,33 mp. S-a reținut în motivarea dispoziției faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât este afectat de elemente de sistematizare, respectiv alei pietonale, carosabil, B., spațiu verde amenajat, construcția fiind demolată. Așadar, conduita primarului general în emiterea acestei dispoziții a fost una legală, reflectând atât dispozițiile legale cât și situația de fapt. Totodată, recurentul a susținut că în mod greșit curtea de apel a reținut că recurentul nu a demonstrat că evidența sa a fost corectă și că a furnizat instanței integral și real toate datele necesare pronunțării pe aspectul restituirii în natură. Sub acest aspect, a arătat că, din întregul material probator, rezultă că au fost furnizate instanței toate elementele de identificare ale acestui imobil deținute de evidențele instituției. De asemenea, a arătat că Municipiul București a emis o dispoziție legală, însă urmare a contestației formulate de reclamant, aceasta a fost anulată prin sentința civilă nr. 298/2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008 și a fost obligat pârâtul Municipiul București să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a suprafeței de teren. Urmare a titlului executoriu, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost obligată să emită o altă dispoziție, în conformitate cu dispozitivul hotărârii. Drept urmare, în opinia recurentului, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 27 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 3, care a stabilit termen pentru analiza recursului la 5 octombrie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată următoarele: - sunt nefondate criticile prin care partea pretinde incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcate, statuează că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Instanța de apel are însă a rejudeca fondul în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care considerentele hotărârii date în apel au a expune doar dezlegările date aspectelor criticate prin intermediul acestei căi de atac. În speță, hotărârea recurată recurate evidențiază motivele în fapt și de drept care au format convingerea instanței și pe care s-a fundamentat soluția. Anume, considerentele hotărârii subliniază că instanța de apel, în aplicarea regulii tantum devolutum quantum apellatum, a procedat la rejudecarea cauzei în limita celor patru motive de apel prin s-a criticat soluționarea greșită de către prima instanță a excepției insuficientei timbrări a cererii introductive și a excepției lipsei calității procesuale pasive, statuarea greșită privind îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale relative la existența vinovăției, a legăturii de cauzalitate și la caracterul cert al prejudiciului și, în fine, soluționarea greșită a cererii de plată a cheltuielilor de judecată. Cât privește condițiile răspunderii civile delictuale, contrar susținerilor din recurs, instanța a expus argumentele pentru care a reținut că este îndeplinită condiția referitoare la vinovăția părții pârâte, statuând că aceasta se face vinovată de a nu fi ținut o evidență corectă cu privire la situația juridică a imobilelor din patrimoniul său, care făceau obiectul legilor speciale de reparație. În considerarea acestui fapt, la judecata în primă instanță s-a constatat că partea pârâtă a comunicat informații greșite relative situația juridică a terenului, anume că acesta nu este liber ci afectat de detalii de sistematizare (aspect infirmat prin probatoriile administrate), instanțelor de judecată care au soluționat favorabil cererea de restituire în natură formulată de partea reclamantă, pentru ca, ulterior pronunțării hotărârii judecătorești, partea pârâtă să pretindă că nu o poate executa, în considerarea faptului că terenul era retrocedat în natură, la momentul judecății, în temeiul aceleași legi de reparație, unei alte persoane. Instanța de apel a expus, totodată, argumentele în baza cărora a statuat că partea pârâtă nu poate fi exonerată de răspundere pentru prejudiciul astfel cauzat părții reclamante, sub motiv că vina ar incumba, fie Instituției Prefectului, care a emis avizul de legalitate, fie părții reclamante, care a formulat în justiție contestație în condițiile legii speciale de reparație, fie instanțelor de judecată care au judecat și au dispus restituirea în natură a terenului. Constatând că partea pârâtă, prin apel, nu a dezvoltat critici punctuale în privința condiției relative la legătura de cauzalitate, instanța a reținut ca fiind corectă argumentația primei instanțe în privința îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, reținând, totodată, că prejudiciul suferit de partea reclamantă este cert, deoarece nu poate primi apărarea prin care partea pârâtă pretinde că acesta ar putea fi reparat prin parcurgerea altor proceduri judiciare. Aceasta în considerarea faptului că obligarea la parcurgerea unor astfel de proceduri, cu rezultat incert, ar semnifica instituirea unei îndatoriri disproporționate în sarcina părții reclamante, nepermis, atâta timp cât statului îi incumbă, astfel cum s-a statuat în jurisprudența instanței de contencios european, obligația de a-i garanta dreptul de proprietate, nu de a o priva, culpabil, de acest drept, prin autoritățile sale. Cât privește omisiunea menționării în cuprinsul hotărârii recurate a art. 1357 C. civ., care enunță condițiile răspunderii civile delictuale, se constată că nu se constituie într-o omisiune esențială, aptă să atragă casarea pentru viciul nemotivării, cât timp instanța de apel a făcut trimitere explicită la fiecare dintre condițiile prevăzute de norma de drept menționată criticate de partea pârâtă și cât timp această normă de drept este indicată explicit în cuprinsul sentinței primei instanțe, obiect al controlului jurisdicțional. - sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă susține incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Invocând incidența acestui motiv de recurs, partea pârâtă pretinde încălcarea la judecata în fond a cauzei a normei de drept prevăzute la 1349 C. civ., care definește răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, și a aceleia prevăzute la art. 1357 alin. (1) C. civ., care prevede următoarele: Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Subsumat criticii, partea pârâtă susține că a evaluat corect circumstanțele de fapt în baza cărora a emis, legal, dispoziția nr. x/2008, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii părții reclamante atât pentru terenul în suprafață de 190 mp, imposibil de restituit în natură, cât și pentru cota de 1/2 părți indivize din construcția demolată în suprafața de 165,33 mp, și că a fost opțiunea părții reclamante să o conteste în justiție, motiv pentru care nu i se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite. Partea pretinde, totodată, ca fiind greșită aprecierea instanțelor de fond potrivit căreia nu ar fi probat că evidențele proprii, relative la bunurile aflate în patrimoniul său, ar fi fost corect întocmite, respectiv, că a furnizat toate datele privind situația juridică a terenului instanțelor care au judecat cererea părții reclamante de restituire în natură a terenului, probatoriile evidențiind contrariul, anume că a comunicat că terenul nu este liber, precum și motivele pentru care a emis dispoziția nr. x/2008, mai sus arătată. Întrucât pune în discuție neîndeplinirea condiției privind existența faptei ilicite imputate, critica părții pârâte nu poate fi examinată, deoarece nu a fost invocată și pe calea apelului. Ca atare, fiind formulată omisso medio, în raport de dispozițiile art. 459 alin. (2) C. proc. civ., critica nu este admisibilă. În acest context al analizei, este de observat, că la judecata în fond a cauzei, angajarea răspunderii părții pârâte nu a fost fundamentată pe împrejurarea emiterii greșite a dispoziției nr. 10045/2008, cum eronat se afirmă, ci pe faptul furnizării instanțelor de judecată care au soluționat favorabil cererea părții reclamante de retrocedare în natură a terenului a unor informații eronate, nu a informațiilor reale, potrivit cărora terenul era deja retrocedat în natură în favoarea altei persoane, fapt care a condus la imposibilitatea executării de partea pârâtă a hotărârii judecătorești definitive pronunțate și la privarea părții reclamante de terenul retrocedat. Critica nu este admisibilă, totodată, și pentru că pune în discuție evaluarea greșită de către instanțele de fond a probatoriilor și posibilitatea instanței de recurs de a statua asupra unor circumstanțe de fapt diferite de cele reținute la judecata în fond a cauzei pendinte, ceea ce nu este permis. Aceasta, deoarece, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul poate supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nu reevaluarea aspectelor de fapt ale cauzei. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul dedus judecății. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constatând că a pierdut procesul, Înalta Curte va obliga partea pârâtă plata sumei de 2.380 lei‚ cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, către partea reclamantă.