ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 58/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată, la 3 mai 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primar General, solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata sumei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, aferente perioadei ultimilor 3 ani, anteriori introducerii cererii, și până la data pronunțării definitive a hotărârii, a dobânzii legale aferente, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, de la data pronunțării hotărârii, pe toată durata menținerii regimului juridic actual al imobilului, cu dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului teren în suprafață de 9600 mp, situat în București, pe care nu pot să îl folosească în vederea construirii unor clădiri, întrucât a fost modificată destinația terenului, acesta fiind încadrat în zona V1a Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice, aspect ce rezultă din certificatul de urbanism nr. x/25.03.2008 eliberat de Primăria Sectorului 3 București. În drept, cererea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Hotărârea pronunțată, de tribunal, în prima instanță Prin sentința civilă nr. 997 din 24.07.2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea, precizată, formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 249.886 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferente perioadei 03.05.2015 - 03.09.2019 și la plata către reclamanți a dobânzilor legale aferente debitului principal, începând cu 03.05.2015 și până la data efectivă a plății. Totodată, a respins, ca neîntemeiat, al doilea capăt de cerere și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 7.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Decizia pronunțată, în apel, de Curtea de Apel Prin decizia nr. 514 A din 30 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 997/24.07.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 514 A din 30 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de judecată a modificat atât cauza, cât și obiectul cererii de chemare în judecată iar, pe de altă parte, a reținut greșit îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului București. Sub un prim aspect, recurentul a arătat că reclamanții nu au făcut dovada faptului că sunt titulari ai dreptului de proprietate privată asupra terenului în suprafață de 9.600 mp situat în București, în condițiile în care, deși au invocat calitatea de moștenitori ai defunctului F. și G., singurul certificat de moștenitor depus la dosarul cauzei, respectiv certificatul de moștenitor nr. x/28.05.2015, nu menționează terenul ca fiind parte din masa succesorală a defunctului F.. De asemenea, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2007, face dovada exclusiv a dobândirii cotelor de 40%, respectiv 30% din cota indiviză de 50% din dreptul de proprietate asupra imobilului pe care l-a deținut numita H., de către reclamanții B., respectiv A. Prin urmare, având în vedere că reclamanții pretind că sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului, în lipsa dovezilor privind existența acestuia în patrimoniul fiecăruia dintre reclamanți, acestora le lipsește calitatea procesuală de a formula, în contradictoriu cu Municipiul București, acțiunea în pretenții având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a terenului. Printr-un alt motiv de recurs, fundamentat pe art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., recurentul a aratat că, în contextul în care, în susținerea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, reclamanții au afirmat că, prin schimbarea încadrării urbanistice, prin O.U.G. nr. 114/2007 și impunerea interdicției de a schimba destinația terenului, aceștia ar fi fost împiedicați să folosească bunul potrivit propriilor interese, respectiv să mai edifice lucrări de construire sau să înstrăineze bunul sau o parte din acesta, cercetarea judecătorească efectuată de instanța de apel, exclusiv din perspectiva atribuirii unilaterale a unei destinații incompatibile cu proprietatea privată, a depășit limitele judecării cauzei, astfel cum au fost stabilite de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, fiind nesocotite dispozițiile art. 478 alin. (3) coroborate cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Mai mult, deși reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. și art. 44 alin. (1) și (2) din Constituția României, instanța de apel a analizat cauza din perspectiva art. 4 alin. (4), art. 5 alin. (1) și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 213/2008 și art. 858 C. civ., privitoare la bunurile afectate folosinței publice directe și apartenența acestora la domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. În acest context, analiza instanței de apel depășește nu numai ceea ce a fost dedus judecății la prima instanță, ci chiar limitele judecății realizate de instanța de fond, care a reținut, sumar, incidența în cauză a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., ca urmare a îndeplinirii cumulative a condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a Municipiului București pentru "lipsirea reclamanților de posibilitatea efectivă de a beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate din cauza limitărilor impuse de art. 1 din O.U.G. nr. 114/2007". În condițiile în care instanța de judecată a fost învestită cu verificarea existenței restrângerii pretins aduse dreptului de proprietate al reclamanților, prin limitarea prerogativei folosinței constând în limitarea dreptului de a edifica lucrări de construire și de a înstrăina terenul, ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 114/2007, care ar fi schimbat destinația terenului prin încadrarea acestuia în zona V1a "Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice", cercetarea judecătorească efectuată de instanța de apel, prin raportare la pretinsa inacțiune a Municipiului București în menținerea regimului urbanistic al terenului, fără efectuarea de demersuri în vederea exproprierii acestuia, este în afara limitelor judecății. Consecința acestei modificări nepermise a obiectului și cauzei acțiunii în justiție promovate de reclamanți constă în faptul că au rămas necercetate apărările Municipiului București privitoare la inexistența faptei ilicite și a prejudiciului. Printr-o altă critică, fundamentată pe cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul consideră că sunt eronate concluziile instanței de apel privind pretinsa restrângere a dreptului de proprietate, urmare a încadrării urbanistice, fără ca aceasta să efectueze analiza necesară privind întrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului București. Apreciază că instanța de apel nu a analizat, iar reclamanții nu au dovedit existența faptei ilicite imputate Municipiului București, respectiv, în speță, că s-a produs o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, în condițiile în care atribuirea încadrării urbanistice prin PUG nu implică, de plano, săvârșirea vreunui abuz al autorității publice și nici producerea unui prejudiciu. Întrucât la data adoptării PUG și, ulterior, a O.U.G. nr. 114/2007, terenul reclamanților nu beneficia de o categorie de folosință superioară, care să fi fost restrânsă prin includerea terenului în zona spații verzi a Municipiului București, prejudiciul invocat de reclamanți este inexistent. Prin urmare, valoarea economică a terenului nu s-a diminuat comparativ cu utilizările sale anterioare adoptării/prelungirii PUG, categoria de folosință de teren arabil fiind menținută, astfel că, în speță, reclamanții nu sunt îndreptățiți să obțină contravaloarea lipsei de folosință a terenului. Menționează că, față de utilizările permise pentru terenurile incluse în categoria spațiilor verzi, reclamanții au posibilitatea să exploateze terenul în scopul obținerii de profit, inclusiv să-1 înstrăineze. Ceea ce lezează reclamanții este imposibilitatea de a schimba categoria de folosință a terenului, comparativ cu categoria de folosință a terenurilor învecinate, aspect care nu decurge din săvârșirea vreunei fapte ilicite imputabile Municipiului București. Pretinde că reclamanților nu li s-a produs niciun prejudiciu, cât timp prerogativele dreptului de proprietate nu au fost afectate în materialitatea lor. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București.

Apărările formulate de părți Intimații-reclamanți A., B., C., D. și E. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru și a fost comunicat părților, însă acestea nu au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului. Prin încheierea din 22 septembrie 2022 a fost admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 514A din 30 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, fiind respinsă excepția nulității căii de atac, invocată prin întâmpinare, întrucât s-a apreciat că dezvoltarea criticilor formulate pot fi subsumate, pe anumite aspecte, dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., drept pentru care a fost acordat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părților, pentru soluționarea, pe fond, a recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, pentru considerentele care succed: Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor ierarhic inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită. Atunci când se exercită calea de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în apel, obiectul și cauza recursului constă în hotărârea atacă și, respectiv, motivele de nelegalitate a hotărârii atacate pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. De asemenea, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceaste considerente rezidă din aplicarea principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, în raport de exigențele devoluțiunii din apel - și anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților, să fie analizate pentru prima dată de instanța de recurs, în contextul în care art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăți. În cauză, relativ la susținerile Municipiului București, invocate în recurs, referitoare la excepția privind lipsa calității sale procesuale pasive, Înalta Curte reține că aceasta, deși constituie o excepție absolută, nu a fost invocată de pârâtul-recurent în fața primei instanțe. Astfel, hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel de către Municipiul București, în cadrul căruia pârâtul, deși a avut posibilitatea, nu a invocat excepția respectivă. Cale de atac exercitată a fost respinsă, ca nefondată și, deși hotărârea din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în cadrul acesteia pârâtul nu mai este în drept să invoce excepția de ordine publică, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din Cod nu vor putea fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Cum excepția privind lipsa calității procesuale pasive nu a făcut obiectul apelului, nu mai poate fi invocată direct în recurs fiind, așadar, formulată omisso medio. În ceea ce privește critica de nelegalitate a deciziei atacate referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în sensul modificării obiectului și cauzei juridice în apel, Înalta Curte reține că susținerea recurentului, deși susceptibilă de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 5, C. proc. civ., este neîntemeiată și nu poate conduce la casarea hotărârii recurate. În examinarea acestui motiv de recurs, din perspectiva susținută de recurentul-pârât, respectiv a încălcării principiului disponibilității legat de schimbarea obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel". Dacă dreptul subiectiv este încălcat sau contestat, titularul său are posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului, folosind acțiunea civilă, care este cel mai important mijloc de apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Așadar, pe calea acțiunii civile, titularul dreptului urmărește să determine persoana care i-a încălcat sau contestat dreptul, să îi recunoască dreptul și să înceteze orice încălcare a lui, iar dacă i-a cauzat prejudicii, să le repare. Obiectul acțiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanței, pretenția concretă a acestuia, iar cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, întreună cu împrejurările de fapt, reprezintă elementele generatoare care au determinat demersul judiciar. Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței. În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului asupra căruia au un drept de proprietate, întrucât au fost privați de dreptul de a folosi terenul și de a beneficia de fructele acestuia, ca urmare a încadrării imobilului în zona a V1a - parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice, dar și a impunerii, pe o perioadă nedeterminată, a utilizării terenului ca "spațiu public cu acces nelimitat", cu interdicția de a schimba destinația acestuia. Reclamanții au pretins că această limitare constituie, în realitate, o expropriere, fără a beneficia de plata unei drepte și prealabile despăgubiri adusă dreptului lor de proprietate, ceea ce echivalează cu o afectate a însăși substanței dreptului de proprietate, constituind o veritabilă "expropriere de fapt" în sensul jurisprudenței dezvoltate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, la care au făcut trimitere. Reclamanții și-au fundamentat, în drept, acțiunea pe dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ., art. 44 alin. (1) si 2 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Soluționând acțiunea, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții deși sunt proprietarii imobilului teren în suprafață de 9600 mp, situat în București, se află, însă, în situația imposibilității efective de a beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate din cauza limitărilor impuse de regimul juridic și destinației stabilite terenului de către Municipiul București, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 114/2007, fără plata unei juste despăgubiri. Prin apelul formulat, pârâtul Municipiul București a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate, formulând, în esență, critici referitoare la: inexistența unei fapte ilicite și a prejudiciului; existența unor limitări legale aduse atributelor dreptului de proprietate nu are semnificația unei exproprieri; reclamanții pot exercita atributele dreptului de proprietate, întrucât bunul are același regim juridic și destinație ca și la momentul dobândirii proprietății, neavând loc nicio schimbare a regimului juridic a bunului; nu s-a adus nicio atingere a dreptului de proprietate în substanța sa, ci s-a instituit o limitare obiectivă și rezonabilă. Învestită, astfel, cu cercetarea criticilor din apelul declarat de pârât, care combăteau temeinicia despăgubirilor acordate pentru limitarea dreptului de proprietate a reclamanților, instanța de apel a realizat un examen propriu și complet privind regimului juridic al terenului în privința căruia reclamanții au un drept de proprietate. Exercitând controlul judiciar în limitele criticilor formulate și având în vedere elementele de fapt și temeiul de drept indicate în acțiune, ce conturează pretenția reclamanților privind plata de despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ca urmare a instituirii unei servituți urbanistice, nu se poate reține că cercetarea judecătorească desfășurată de instanța de apel ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului și cauzei acțiunii indicate de reclamanți în cuprinsul demersului lor judiciar ori a limitelor devoluțiunii generate de calea de atac cu care a fost învestită. Contrar susținerilor recurentului, nu poate fi vorba de o depășire a limitelor obiective și subiective ale judecării cauzei, stabilite prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce instanța de apel a avut în vedere, în exercitarea controlului judiciar, realizat în conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., temeiul legal și cauza pretențiilor deduse judecății, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, reclamanții făcând referire la intervenirea unei exproprieri de fapt - contestată de pârât, prin apelul declarat - decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate chiar în substanța sa, prin menținerea asupra terenului a unei încadrări urbanistice incompatibile cu proprietatea privată, fără efectuarea unor demersuri în vederea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare. Împrejurarea că, în cuprinsul raționamentului judiciar, instanța de apel a reținut, în raport de regimul juridic și destinația terenului, că bunul litigios, încadrat la categoria spațiu verde public cu acces nelimitat, ar întruni criteriile de bun de uz public și de interes public, fiind afectat folosinței publice directe și unei justificări sociale, prin raportare la dispozițiile art. 3 - 5 din Legea mr. 18/1991 și art. III din Legea nr. 213/1998, nu are semnificația că instanța de apel s-ar fi îndepărtat de la limitele procesuale, astfel cum au fost stabilite prin cererea introductivă la instanță. Trimiterea de către instanța de apel, în cuprinsul raționamentului judiciar, la dispozițiile legale menționate, care conturează criteriile de apartenență a bunurilor la domeniul public al statului sau a unităților administrativ teritoriale nu a avut semnificația examinării cadrului normativ în scopul determinării regimului juridic de bun aparținând domeniului public, ci a avut rolul de a evidenția - în cadrul verificării argumentelor reclamanților, evocate în cererea introductivă, precum și în cuprinsul întâmpinării formulate la apelul declarat - existența unei restrângeri aduse dreptului de proprietate, în sensul că destinația impusă terenului litigios, încadrat în categoria de spațiu verde public cu acces nelimitat devine, în fapt, un teren de uz public, fără plata unor despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării plenare a dreptului de proprietate. Așadar, având în vedere regimul juridic al terenului stabilit anterior instituirii servituții, cât și cel ulterior acestui moment, instanța de apel a concluzionat corect, prin decizia atacată, că rezervarea unei utilități publice asupra terenului deținut de reclamanți determină un prejudiciu în patrimoniul acestora, ce trebuie reparat. În același timp, nu se poate reține că cercetarea judecătorească ar fi fost realizată de instanța de apel prin denaturarea obiectului și cauzei pretențiilor formulate de reclamanți, atât timp cât contextul normativ examinat a avut menirea determinării și a consecințelor, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, evocate de reclamanți, în privința dreptului lor de proprietate, consecințe generate de inerția manifestată de autoritatea locală în legătură cu luarea măsurilor necesare transferului dreptului în cazul unei servituți de utilitate publică instituite printr-un plan de amenajare urbanistică. Deopotrivă, contrar susținerilor formulate de recurent, trebuie avut în vedere că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a hotărât că există o ingerință în dreptul de proprietate nu numai în cazul unei exproprieri de fapt, în sensul privării de proprietate din perspectiva art. 1 parag. 1 teza a II-a din Protocolul nr. 1, ci și în ipoteza care conduce la aplicarea tezei I din parag. 1 (regula generală vizând dreptul la respectarea bunurilor - cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei; cauza Terazzi S.R.L. contra Italiei) sau a parag. 2 (utilizarea proprietății reclamanților - cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei). Așa fiind, Înalta Curte reține că problema modului de aplicare a prevederilor legale referitoare la întrunirea condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului Municipiului reprezintă un aspect de nelegalitate distinct, care urmează a fi examinat în cele ce urmează, din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. Prevalându-se de cazul de nelegalitate referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-pârât a pretins că instanța de apel a limitat cercetarea judecătorească la analizarea in abstracto a ingerinței în dreptul de proprietate ca urmare a încadrării urbanistice, fără a realiza, însă, analiza necesară privind întrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului București. În dezvoltarea motivului de casare evocat, recurentul a susținut că, instanța de apel nu a analizat, iar reclamanții nu au dovedit existența faptei ilicite imputate Municipiului București, respectiv că reclamanții ar fi suferit o ingerință în dreptul lor de proprietate, în condițiile în care atribuirea încadrării urbanistice prin PUG nu implică, de plano, săvârșirea unui abuz al autorității publice și nici producerea vreunui prejudiciu. S-a mai susținut că aspectul reclamat în cauză, referitor la imposibilitatea de a schimba categoria de folosință a terenului, comparativ cu categoria de folosință a terenurilor învecinate, nu se circumscrie vreunei fapte ilicite care să poată fi imputată Municipiului București, iar reclamanților nu li s-a produs niciun prejudiciu, cât timp prerogativele dreptului de proprietate nu au fost afectate, în materialitatea lor. Criticile recurentului, privind greșita interpretare a prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, sunt nefondate. Din situația de fapt reținută în etapa devolutivă a litigiului rezultă că la momentul reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 9600 mp, acesta se afla în extravilanul municipiului București iar, apoi, conform PUG aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 269/2000, terenul s-a aflat în subzona spații verzi, cu acces nelimitat V1a - Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice. De asemenea, din extrasul de carte funciară în care se menționează că terenul se află în intravilanul municipiului București, instanțele fondului au apreciat că a operat o schimbare a categoriei de folosință a terenului, ce a intervenit ulterior reconstituirii dreptului de proprietate. Este adevărat că, anterior modificării art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, prin O.U.G. nr. 114/2007, terenul era supus unor restricții stabilite prin Planul Urbanistic General din 2000, însă alin. (2) al textului legal, în forma anterioară modificării, prevedea și excepții de la regula potrivit căreia schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate este interzisă, recunoscând posibilitatea ca, în cazul terenurilor proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi sau spațiile plantate neprotejate, destinația să poată fi schimbată, cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare. Or, din cuprinsul demersului judiciar declanșat de reclamanți nu rezultă împrejurarea că aceștia contestă dreptul autorității administrative de a adopta anumite reglementări de urbanism, ci pun în discuție situația creată, ca urmare a adoptării unor astfel de planuri de urbanism, cu consecința interdicției de construire, pe o perioada nedeterminată, neurmată de adoptarea măsurilor necesare destinației finale a terenului și fără plata unor despăgubiri de natură să limiteze imposibilitatea exercitării depline a atributelor dreptului de proprietate. Așadar, prejudiciul imputat pârâului își are sorgintea tocmai fapta ilicită a autorității publice locale ce constă în ingerința adusă dreptului de proprietate al reclamanților prin stabilirea servituții de utilitate publică, ce determină imposibilitatea desfășurării, în mod plenar, a atributelor dreptului de proprietate, fără să beneficieze de vreo compensație materială pentru acest inconvenient. Sub aspectul celor expuse, curtea de apel a evocat corect considerentele deciziei nr. 1416/17.12.2008 a instanței de contencios constituțional, în cuprinsul cărora s-a arătat că pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri. Deopotrivă, s-a avut în vedere corect și prevederile art. 44 din Constituția României prin care se consacră garantarea dreptului de proprietate și protecția juridică de care se bucură, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței de contencios european în materia respectării dreptului de proprietate. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". În teza finală a art. 1 se arată că "dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general (...)". Prima normă enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate, indiferent de titular, în timp ce a doua normă prevede posibilitatea privării titularului, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare care însă este supusă anumitor condiții. Cea de-a treia normă recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general. Interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost conturată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și preluată de instanțele naționale, relevă garantarea dreptului de proprietate, în substanța sa. Pe de altă parte, protecția pe care o instituie art. 1 din Primul Protocol, cu privire la dreptul de proprietate, nu este una absolută, astfel cum corect s-a reținut prin decizia recurată, fiind aduse două limite ale exercițiului acestui drept, și anume posibilitatea privării de proprietate pentru o cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Cu toate acestea, chiar dacă se pune problema asigurării realizării unui interes general, cum este cazul în legătură cu terenul din prezentul litigiu, nu trebuie să se ajungă la golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului. Corelativul posibilității atingerilor dreptului de proprietate, provocate de autoritățile statului pentru un interes general, este generat de jurisprudența europeană în materie, care a pus în evidență necesitatea respectării unui alt principiu, și anume cel vizând existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui. Or, în speță, Curtea de Apel în mod corect a avut în vedere hotărârea pronunțată, la 23.09.1982, în cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei, care se pliază perfect situației litigioase de față, în cuprinsul căreia s-a reținut că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" și, că, în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției. Totodată, instanța de contencios european a considerat drept atingere adusă substanței dreptului situația în care dreptul unei persoane, deși intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat și a fost golit de conținut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situației juridice a bunului. Așa fiind, recurentul deși a generat, în sarcina intimaților-reclamanți, interdicția în legătură cu un exercițiu complet al dreptului de proprietate, sub aspectul folosinței bunului conform propriilor interese, determinată de un interes public, nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive corelative, în sensul demarării procedurilor legale de a expropria, în drept, bunul și de a oferi o compensație financiară corespunzătoare proprietarilor. În concluzie, consecințele instituirii servituții de utilitate publică asupra terenului reclamanților în ce privește exercițiul efectiv al dreptului de către titular, fără plata despăgubirilor și fără efectuarea procedurilor legale de expropriere care să fundamenteze o astfel de plată, reprezintă o ingerință severă în dreptul de proprietate al reclamanților și, ca atare, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Deopotrivă, privarea de bun suportată de intimații-reclamanți, în circumstanțele factuale reținute în cauză, constituie, totodată, și o încălcare a art. 44 alin. (3) din Constituția României, care obligă autoritățile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condițiile legii și doar cu "dreaptă și prealabilă despăgubire", ceea ce, în speță, nu s-a realizat. Ca atare, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor enunțate din legea fundamentală, Curtea de Apel a menținut soluția primei instanțe, de acordare a despăgubirilor către reclamanți, ca mijloc de reparație pentru privarea de proprietate. În consecință, pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488, alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligat la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă B., reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, raportat la circumstanțele cauzei, cuantumul onorariului de avocat se vădește a fi disproporționat față de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat. ÎNALTA CURTE,