Decizia nr. 1957/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1035/2023 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 22.03.2023, sub nr. x/2023, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primar General, constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului intravilan curți-construcții în suprafața de 55.657 m.p. situat în București, Bd. x, intabulat în cartea funciară nr. x a municipiului București. În drept, reclamanții au invocat art. 36 și 37 din Legea 7/1996, art. 1898 din C. civ. de la 1864, precum și art. 35, art. 194 și urm. C. proc. civ. Pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii, în principal, ca lipsită de interes și în subsidiar, ca formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1035 din 12 octombrie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei de interes și calității procesuale pasive, ca neîntemeiate, a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a constatat că reclamanții sunt proprietarii bunului în suprafață de 55657 mp situat în București, Bd. x.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1115 A din 7 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 1035/12.10.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B. și apelantul-pârât Municipiul București, prin Primar General, ca nefondat. A admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primar General, împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat intimații reclamanți la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-pârât Municipiul București în cuantum de 70.709,1 RON, reprezentând contravaloarea taxei de timbru.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1115 A din 7 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cu consecința respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți. -După prezentarea soluțiilor pronunțate în cauză și a unui scurt istoric al cauzei, recurentul a susținut că titlul de proprietate al reclamanților nu a fost contestat de niciunul dintre pârâții din cauză, iar reclamanții nu au probat existența și caracterul actual al unei eventuale tulburări a dreptului de proprietate, respectiv a contestării dreptului de proprietate, aspect afirmat chiar de către aceștia. A mai susținut recurentul că instanța de apel și-a însușit motivarea tribunalului în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 36-38 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare) și a apreciat că intimații-reclamanți sunt subdobânditori cu titlu oneros și de bună-credință la încheierea contractului, întrucât au efectuat toate diligențele necesare pentru examinarea titlurilor de proprietate anterioare. - În mod eronat, în opinia recurentului, curtea de apel a reținut că intimații reclamanți se situează în situația de excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum și că prin dispozițiile art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997, pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991, legiuitorul a instituit protejarea intereselor unui dobânditor cu titlu oneros de bună-credință al unui imobil, în cazul în care bunul revine în proprietatea Statului Român. - A mai învederat recurentul că instanța de apel nu a ținut cont de Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și nici de Decizia nr. 748/2008 a Curții Constituționale, în legătură cu art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997. Concluzionând, recurentul a susținut că motivarea instanței de apel ar fi putut fi primită în ipoteza în care una dintre părțile litigante ar fi solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu reclamanții, cu proprietarul Societatea Națională Pasteur S.A. ce a vândut terenul pe baza titlului anulat și cu dobânditorul primar al imobilului, C..

Apărările formulate în cauză În data de 17 martie 2025, intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la lipsa de interes, intimații-reclamanți au susținut că a fost invocată de către pârâți, pe cale de excepție, în fața primei instanțe și prin cererea de apel, cu motivarea că nu au încălcat dreptul de proprietate al reclamanților și astfel acțiunea principală ar fi lipsită de interes. Or, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., care reglementează admisibilitatea acțiunii în constatare pozitivă (a existenței unui drept) sau negativă (a inexistenței dreptului) condiționată de lipsa posibilității părții care acționează de a solicita realizarea dreptului, fiind astfel îndeplinită condiția subsidiarității prevăzute de textul legal. Tot ca apărare de fond, intimații au invocat puterea de lucru judecat ce derivă din sentința nr. 2561 din 22 noiembrie 2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și din sentința nr. 530 din 22 aprilie 2024 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, susținând că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2018, ci puterea de lucru judecat pentru că sunt reclamanți diferiți în cele două dosare. Au mai arătat că sunt subdobânditori de bună-credință, întrucât au efectuat prin intermediul notarului public toate verificările impuse de lege pentru a stabili adevărata situație tabulară a imobilului, neexistând niciun impediment juridic la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar actele translative de proprietate au fost de asemenea încheiate cu bună-credință, neavând cunoștință despre existența vreunui litigiu cu privire la terenul ce a făcut obiectul vânzării și respectând legislația în vigoare. Înstrăinarea terenului de către S.N. Institutul Pasteur S.A. către persoanele fizice, la rândul lor subdobânditoare de bună-credință, precum și actele subsecvente încheiate ulterior de către acestea, a avut loc înainte de pronunțarea sentinței civile nr. 3028/13.10.2010 a Judecătoriei Sector 6 în dosarul nr. x/2008 (prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/05.02.2004), definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 744R/2011 a Tribunalului București, deci la momentul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamanți titlul autorului lor era valabil. Intimații au mai învederat că, fiind subdobânditori cu titlu oneros, de bună- credință, se încadrează în situația de excepție de la efectele nulității absolute, care a afectat titlul autorului lor SN Institutul Pasteur S.A.. Excepția de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, o reprezintă principiul error communis facit jus, regula consacrată și de art. 17 alin. (2) din C. civ. În continuare, intimații au susținut că situația de excepție de la principiul quod nullum est nullum producit effectum rezultă și din interpretarea art. 36 și art. 37 din Legea nr. 7/1996, forma în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. Astfel, și-au înscris dreptul de proprietate asupra terenului în cauză în cartea funciară nr. x, iar această înscriere nu a fost contestată de nicio persoană interesată în termen de 3 ani de la data operării acesteia si nici după anularea titlului de proprietate care a stat la baza vânzărilor succesive. În consecință, intimații au considerat că se află într-unul din cazurile de excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum, actele juridice pe baza cărora au dobândit dreptul de proprietate păstrându-și valabilitatea în ciuda constatării nulității absolute a titlului de proprietate nr. x din 05.02.2004 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov pentru vânzătorul inițial SN Institutul Pasteur S.A.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată, în primul rând, că acestea conțin motive de nelegalitate în sensul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., dezvoltarea lor făcând posibilă încadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6, 5 C. proc. civ., astfel încât apărarea din întâmpinarea intimaților-pârâți, în sensul incidenței sanțiunii nulității cererii de recurs, este lipsită de temei. Aceasta, în contextul în care recurentul critică o greșită dezlegare dată excepției lipsei de interes (așadar, aplicarea eronată a normei art. 33 C. proc. civ., ceea ce ar atrage incidența art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36-38 din Legea nr. 7/1996, precum și a dispozițiilor art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/19978 (cu încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), precum și motivarea necorespunzătoare a deciziei, pe aspecte care ar fi putut fi valorificate într-un alt cadru procesual, respectiv dacă s-ar fi cerut constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamanții, iar nu simpla constatare a dreptului acestora. Procedând la examinarea criticilor de nelegalitate astfel încadrabile, Înalta Curte urmează să constate că acestea au caracter fondat în limitele ce vor fi arătate în continuare: - În ce privește modalitatea în care instanțele fondului au apreciat că este justificat demersul judiciar al reclamanților și că astfel, se regăsesc în speță cerințele interesului de a acționa, se reține că statuarea asupra acestei condiții a dreptului la acțiune s-a realizat în mod corect. Aceasta întrucât reclamanții au afirmat că ceea ce urmăresc prin acțiunea în constatare promovată este securizarea unui drept subiectiv pe care îl au în patrimoniu și a cărui existență ar putea fi periclitată, prin acte de rezistență sau de contestare din partea pârâților, în contextul anulării judiciare a titlurilor de proprietate emise în procedura de reconstituire în temeiul legilor funciare și care au stat la baza transmisiunilor succesive ulterioare. Împrejurarea că interesul nu ar fi doar unul eventual a fost justificată de reclamanți, fiind reținută ca atare de instanțele fondului, și prin aceea că, încercând înstrăinarea imobilului în dispută, reclamanții n-au putut finaliza respectiva operațiune juridică, în condițiile în care un terț cumpărător (S.C. D.) a declarat rezoluțiunea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare, prin care dobândise de la reclamanți dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 55.657 mp, invocând o presupusă evicțiune, ca urmare a anulării în instanță a titlului autorilor reclamanților, și faptul că vânzătorii nu obținuseră o hotărâre judecătorească pentru a le confirma dreptul de proprietate. Evaluând aceste elemente de fapt, instanțele fondului au reținut în mod corect că reclamanții au deschisă calea accesului la justiție din perspectiva interesului determinat, legitim, personal, născut, în sensul dispozițiilor art. 33 C. proc. civ., care să le justifice punerea în mișcare a acțiunii și sesizarea instanței. Chiar dacă nu ar fi vorba, cum susține recurentul, de un interes actual, întrucât nu s-a demonstrat existența unei tulburări asupra dreptului de proprietate, o contestare a titlurilor reclamanților de către pârât, se constată că dispozițiile art. 33 teza a doua C. proc. civ. permit formularea unei cereri în constatare, inclusiv pentru ipoteza în care dreptul nu e născut și actual "cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara". De aceea, aprecierea asupra îndeplinirii condițiilor formale de promovare a acțiunii civile în legătură cu un drept subiectiv pretins de către reclamanți, potrivit art. 29 C. proc. civ., s-a realizat corect, critica de nelegalitate sub acest aspect având caracter nefondat. - Au însă caracter întemeiat susținerile recurentului în legătură cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii pe aspecte care se dovedesc străine cadrului procesual și limitelor învestirii instanței. Astfel, în contextul în care obiectul judecății l-a reprezentat acțiunea în constatare provocatorie, reclamanții pretinzând că au în patrimoniu un drept de proprietate valid, a cărui existență, fără temei, ar putea fi pusă în discuție de către pârât, instanțele de fond au procedat la realizarea unei analize pe baza căreia să valideze dreptul de proprietate al reclamanților, ca urmare a reținerii unei excepții de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum, în considerarea calității acestora de subdobânditori de bună-credință și cu titlu oneros. Învestită cu critica pârâtului, conform căreia prima instanță a depășit limitele rolului activ atunci când a procedat la astfel de verificări, "aducând apărări în susținerea poziției procesuale a reclamanților", instanța de apel reține, în mod contradictoriu, pe de o parte că respectiva analiză nu poate fi făcută decât în cadrul unei acțiuni în realizare, într-un litigiu în care se pune în discuție valabilitatea titlurilor reclamanților "de exemplu, o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare" și, pe de altă parte, că "în cadrul acțiunii în constatare de față, pârâtul a fost chemat în judecată în scop preventiv, pentru a-și exprima poziția procesuală cu privire la dreptul de proprietate al reclamanților". De asemenea, analiza de fond pe care o efectuează instanța de apel în legătură cu dreptul de proprietate pretins de către reclamant este una care se grefează, la fel ca în cazul primei instanțe a fondului, pe aprecieri asupra existenței bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros, ceea ce ar justifica menținerea valabilității actului subsecvent, deși actul principal, al autorului, a fost anulat în justiție. Or, astfel de verificări efectuate de instanță, pentru a putea trage concluzia că reclamanții ar deține un drept de proprietate în patrimoniu, nu sunt specifice și adecvate cadrului judecății unei acțiuni în constatare, care presupunea doar constatarea dreptului preexistent, iar nu validarea existenței acestuia ca rezultat al aplicării unei excepții de la principiile efectelor nulității, constând în situația terțului subdobânditor de bună-credință. Așa cum corect susține recurentul-pârât, asemenea verificări și analize puteau fi făcute în cadrul unei acțiuni în nulitate, în care să se pună problema în ce măsură desființarea actului principal (în speță, T.P. nr. 68401/5.02.2004 emis pe numele Institutului Pasteur) ar atrage și nulitatea actelor subsecvente încheiate de reclamanți, în aplicarea regulilor care guvernează efectele nulității (retroactivitatea; restitutio in integrum; resoluto iure dantis, resolvitur et ius accipientis) sau dimpotrivă, ar fi vorba despre existența unei excepții, cum este cea dată de ocrotirea credinței legitime, în situația subdobânditorului cu titlu oneros și de bună-credință. Or, cum s-a arătat, întreaga argumentație a deciziei recurate se bazează, în ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, nu pe constatarea preexistenței dreptului subiectiv afirmat în patrimoniul reclamanților, ci pe validarea, cu efect constitutiv, a titlului de proprietate al acestora, considerat ca rămas valid, chiar în contextul anulării titlului autorului, întrucât din verificări de fapt ar fi rezultat buna-credință a subdobânditorilor. Astfel de verificări jurisdicționale sunt specifice însă, unei acțiuni în realizare, în validare a unui titlu care ar putea fi afectat de viciul nulității în considerarea caracterului său de act subsecvent celui a cărui nulitate judiciară a fost deja pronunțată. De aceea, față de caracterul străin de natura pricinii, pe care se bazează motivele justificative ale soluției, se va reține că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va atrage casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare. - În ce privește apărarea din întâmpinarea intimaților-reclamanți, conform căreia, în speță, ar opera puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3028/13.10.2010, definitivă prin decizia nr. 744R/11.02.2011 a Tribunalului București, prin care s-a admis acțiunea formulată de un alt reclamant (E.) în contradictoriu cu Statul Român, în privința unui teren provenit din dezmembrarea suprafeței inițiale, de 107,91 ha, dobândită de aceeași SN Institutul Pasteur, în baza Legii nr. 18/1991, ea este una lipsită de fundament. Ceea ce pretind intimații-reclamanți, prevalându-se, inadecvat terminologic de puterea lucrului judecat (mai ales în contextul în care, prin dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, s-a procedat la unificarea terminologică în sensul că sintagma "putere de lucru judecat" se înlocuiește cu "autoritatea de lucru judecat") este, în realitate, efectul pozitiv al lucrului judecat. Aceasta înseamnă ca o chestiune litigioasă (având o suprapunere parțială cu obiectul și cauza unei noi judecăți), care și-a găsit deja dezlegare în raporturile dintre părți, să fie opusă în noua judecată fără posibilitatea de a mai fi dezbătută, contrazisă sau contestată. Este rațiunea pentru care, spre deosebire de efectul negativ al lucrului judecat, care presupune în mod necesar identitate de părți, obiect, cauză (pentru a opri un nou proces), efectul pozitiv nu înseamnă această suprapunere tripartită cu judecata anterioară, ci una parțială, legată de chestiunea litigioasă dezlegată anterior, care să se repercuteze asupra noii judecăți, într-o manieră ce nu mai poate fi contrazisă deoarece a făcut deja obiectul verificării jurisdicționale. Ceea ce ignoră intimații însă, este faptul că, pentru a opera efectul pozitiv, este necesar să existe identitate de părți întrucât autoritatea de lucru judecat (indiferent că este vorba de efectul pozitiv sau de cel negativ) nu funcționează decât în relația dintre părți. Aceasta întrucât este vorba despre un efect al hotărârii judecătorești, care se află sub semnul relativității (opozabilității lato-sensu) în relația dintre părți, singurele care, prin participarea nemijlocită la judecată și-au afirmat/apărat și respectiv, dezbătut drepturile în așa fel încât rezultatul judecății să li se opună fără posibilitatea de a mai fi contrazis. În speță însă, reclamanții-intimați nu au avut calitatea de părți în litigiul anterior, pentru a se putea prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat și a-l putea astfel opune, cu această valoare, recurentului-pârât din prezenta pricină. - Tot astfel, în mod nefundamentat juridic, pretind intimații-reclamanți, conform întâmpinării formulate, că instanța de recurs ar trebui să țină seama de soluția pronunțată conform sentinței civile nr. 530/232.04.2024 a Tribunalului București (nedefinitivă), prin care s-a admis o altă acțiune a reclamanților cu privire la un alt teren, situat în București. Deși se prevalează de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. (și deci, de același efect pozitiv al lucrului judecat) intimații ignoră, în același timp, dispozițiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora atunci "când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie". Astfel fiind, este evident că nu poate fi opusă cu această valoare (de soluție de care să se țină seama în prezentul recurs) o hotărâre nedefinitivă, căreia îi este atașată o autoritate de lucru judecat provizorie. De altfel, însăși poziția procesuală a intimaților-reclamanți este oscilantă și contradictorie, de vreme ce, pe de o parte, susțin că pretind să se țină seama de respectiva soluție, prevalându-se de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și, în același timp, afirmă că se prevalează de ea "doar cu titlu de practică judiciară"" În consecință, văzând considerentele expuse anterior în legătură cu nelegalitatea deciziei atacate, reținând incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează să fie admis, casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății se va ține seama, în conformitate cu art. 501 C. proc. civ., de dezlegarea dată asupra problemelor de drept (îndeplinirea condițiilor formale ale acțiunii și limitele judecății în cazul acțiunii în constatare provocatorii), conform considerentelor prezentei decizii.