Decizia nr. 1939/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 257/2020 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 20 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că a devenit, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, proprietara unui teren în suprafață de 610 mp, situat în București, B-dul x nr. 15A, iar prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, a devenit și proprietara construcției în suprafață de 210 mp compusă din parter și un etaj, edificată pe acest teren. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1049, art. 1050 și urm. C. proc. civ., art. 477, art. 645, art. 1837, art. 1846 și urm. și art. 1890 din C. civ., precum și pe art. 25 din Decretul nr. 213/1998.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 257 din 28 februarie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul București, prin primar general și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 28A din 14 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., a anulat sentința civilă nr. 257 din 28 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și, evocând fondul, a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul uzucapiunii de lungă durată dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafață de 594,271 mp identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert B., situat în prelungirea terenului proprietatea reclamantei, din București, Bd. x, nr. 15 A, colț cu strada x, a constatat că reclamanta a dobândit prin accesiune imobiliară artificială dreptul de proprietate asupra construcției P+1E, identificată prin raportul de expertiză efectuat de expert C., în baza art. 50 2 din O.U.G. nr. 51/2008 a dispus ca la rămânerea irevocabilă a prezentei decizii reclamanta să restituie către stat ajutorul public judiciar, acordat sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, în cuantum de 7963 RON.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 28A din 14 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs recurentul-pârât Municipiul București, prin Primar general, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 5 iulie 2022. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță în vederea administrării unui probatoriu complet pe ambele capete de cerere ale acțiunii reclamantei. Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurent ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1846 alin. (1), art. 1847 și art. 1890 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 215/2001 și a art. 4 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată admițând în mod greșit apelul reclamantei A.. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 18 și urm. din Legea nr. 215/2001, precum și a art. 4 din Legea nr. 213/1998, de către instanța de apel. Astfel, s-a reținut greșit că terenul litigios face parte din domeniul privat al Municipiului București, aspect care ar justifica legitimarea procesuală a recurentului, în condițiile în care din relațiile furnizate de către recurentă, terenul litigios reprezintă un "scuar aferent unei piețe", nemarcat cu număr administrativ, conform parcelării pieței și străzilor la nivelul anului 1924. Recurentul a arătat că în mod greșit a considerat instanța de apel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ., respectiv exercitarea unei posesii continue, netulburate, publice și sub nume de proprietar asupra terenului în litigiu, câtă vreme, pentru terenul în suprafață de 465 mp situat în București, b-dul. x nr. 15A, reclamanta a exercitat doar un drept de folosință în perioada 1988-1994. A mai învederat că instanța de apel a administrat un probatoriu insuficient și nerelevant în cauză în legătură cu aspectul neincidenței Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în condițiile în care singurele probe administrate au fost declarațiile martorilor și mențiunile din raportul de expertiză construcții, fară a fi, însă, administrate înscrisuri care să ateste efectiv că această construcție a fi fost edificată în anul 1994, iar nu ulterior datei de 1 august 2001. Recurentul susține că și în privința eventualei apartenențe a terenului în litigiu la domeniul privat al Municipiului București, instanța de apel a administrat un probatoriu insuficient, în condițiile în care a luat în considerare relațiile furnizate de către Primăria Sector 1 București, și nu relațiile oficiale, care puteau fi furnizate de către recurent, dat fiind faptul că terenul în litigiu nu are număr poștal atribuit. Prin cel de al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea pronunțată este contradictorie sub aspectul motivării soluției, dat fiind faptul că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că reclamanta a exercitat doar un drept de folosință în perioada 1988 - 1994 asupra terenului în suprafață de 465 mp, situat în Bd. x, iar, pe de altă parte, a reținut că pentru terenul în litigiu, în suprafață de 594,271 mp, situat în prelungirea terenului în suprafață de 465 mp, a exercitat o posesie continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, încă din anul 1988. Totodată, recurentul susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și în ceea ce privește presupusa apartenență a terenului în litigiu la domeniul privat al Municipiului București, în condițiile în care se consemnează anterior, că terenul în litigiu a reprezentat un "scuar aferent unei piețe", făcând, așadar parte din domeniul public al Municipiului București la nivelul anului 1924.

Apărările formulate în cauză În 20 iulie 2022, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 aprilie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 28A din 14 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A stabilit termen de judecată în ședință publică, în data de 19 octombrie 2023, ora 9 00 , completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivelor de casare, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la textele normative incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 1. Prin cel dintâi motiv de recurs, recurentul susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 și următoarele din Legea nr. 215/2001, precum și a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998 și, în consecință, s-a statuat greșit cu privire la calitatea procesuală pasivă a municipiului București. În aprecierea recurentului, în mod greșit instanța de apel a concluzionat în sensul că terenul cu privire la care reclamanta pretinde dobândirea unui drept de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani face parte din domeniul privat al municipiului București (aspect care ar justifica legitimarea procesuală a pârâtului), în condițiile în care probele care au fost administrate pun în evidență faptul că acest teren reprezintă un "scuar aferent unei piețe", nemarcat cu număr administrativ, conform parcelării pieței și străzilor la nivelul anului 1924; de altfel, sub acest aspect, considerentele instanței sunt contradictorii. Aceste critici de nelegalitate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă ele sunt nefondate. Inalta Curte reține că prin cererea introductivă de instanță, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 20.11.2018, reclamanta A. a chemat în judecată municipiul București prin Primarul general, solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești declarative, care să constate că a dobândit, prin uzucapiunea de 30 de ani, proprietatea imobilului teren în suprafață de 610 mp., situat în bd. x, colț cu str. x, sector 1 București și că a dobândit, prin accesiune imobiliară, proprietatea construcției edificate pe acest teren. În apărare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a unității administrativ-teritoriale, întrucât, din relațiile existente în baza informatizată a instituției, a rezultat că pentru imobilul situat în str. x, figurează un teren în suprafață de 598 mp., ca proprietate particulară, având ca posesori parcelă și plătitori de rol fiscal pe domnii D., E. și F.. Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtul municipiul București, prin Primarul general, și pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul municipiul București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În esență, instanța reține faptul că imobilele situate la nr. 15, dar și la nr. 15 A nu se află în domeniul public și/sau privat al unității administrativ-teritoriale, întrucât ele au aparținut numitei D. și cu privire la acestea a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, rămasă nesoluționată. Judecând apelul reclamantei, instanța de apel a relevat, în mod corect, că o legală statuare asupra legitimării procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată presupune, cu necesitate, identificarea exactă a terenului cu privire la care se afirmă dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive. Astfel fiind, în urma analizei și sintezei tuturor probelor care s-au administrat(declarațiile martorilor audiați, concluziile raportului de expertiză topografică, înscrisurile probatorii), instanța de apel a stabilit faptul că terenul asupra căreia poartă prezenta cauză a fost identificat prin raportul de expertiză topografică ca având suprafața de 594,271 mp. și el reprezintă scuar aferent unei piețe, nemarcate cu număr administrativ, conform parcelării pieței și străzilor prin planul parcelar "Noilor vetre de sat Băneasa scara 1:2000 din anul 1924", fără, însă, să fi fost cuprins în parcelare. Totodată, se reține că doar suprafața de teren de 465 mp., dobândită de reclamantă în baza Legii nr. 18/1991, face parte din parcela de 1400 mp., care a aparținut numitei D., conform actului de proprietate din 1935, nu și aceea destinată a fi scuar aferent unei piețe, conform planului din 1924, anterior evocat. Imobilul teren în suprafață de 465 mp., situat în strada x nr. 15, a fost vândut de D. soților E. si G., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.1960, în cuprinsul contractului menționându-se vecinătatea terenului față de piață. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.1984, construcția edificată pe teren a fost vândută de moștenitoarea defunctei E. și de G. numiților H. si I., iar terenul a trecut în patrimoniul statului, conform art. 30 lin. 2 din Legea nr. 58/1974, potrivit deciziei nr. 1826/17.12.1984, și în folosința proprietarilor construcției cu destinația de locuință. Prin efectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.08.1988, proprietatea asupra construcției a fost dobândită de reclamantă, iar prin ordinul Prefectului municipiului București nr. 241/18.07.1994, a fost constituit dreptul de proprietate în favoarea acesteia, pentru suprafața de 465 mp. teren, aferentă construcției și aflată în folosința reclamantei, fiind eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/24.10.1994. Imobilele din strada x nr. 15 aparțin unor terțe persoane de proces (J.) si se învecinează cu imobilul din Oaspeților nr. 15B, dobândit de reclamantă prin cumpărare, în timp ce terenul care face obiectul prezentului litigiu, și care nu are atribuit număr administrativ propriu, se află în continuarea celui care este proprietatea apelantei, fiind situat, astfel, la nr. 15A. Înscrisurile probatorii pun în evidență, cu suficientă claritate, sub aspectul regimului juridic al terenului care face obiectul prezentei cauze, că nu figurează ca fiind cuprins în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al municipiului București, însușit prin HCGMB nr. 186/2008, acesta nefiind, prin urmare, transmis în administrarea Primăriei Sectorului 1. Astfel fiind, instanța de apel concluzionează în sensul că suprafața de teren de 594,271 mp., reprezentând, la nivelul anului 1924, scuar aferent unei piețe, nemarcate cu număr administrativ, nu a făcut obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare încheiat intre două persoane particulare, în anul 1935, cum greșit s-a apreciat cu prilejul judecății în prima instanță. Dimpotrivă, nu a putut fi identificată nicio persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra acestui imobil, care nu face parte nici dintre bunurile aparținând domeniului public al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, deoarece nu este enumerat printre bunurile prevăzute de art. 1-3 din același act normativ. În aceste circumstanțe de fapt, stabilite de către instanța de apel, care pun în evidență ipoteza unui imobil neînscris în cartea funciară, cu proprietar necunoscut, în privința parcelei în suprafață de 594,271 mp., aflată în continuarea parcelei de 465 mp., dobândită în proprietate de reclamantă prin efectul legii, corect s-a considerat că municipiul București, prin Primarul general, are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind singurul subiect de drept care ar putea pretinde vreun drept asupra acestui teren, în raport cu art. 18 și urm. din Legea nr. 215/2001. Justificarea calității procesuale pasive semnifică, în cazul prezentei cereri, obligația reclamantei să facă dovada împrejurării că pârâtul este cel care ar putea invoca drepturi asupra imobilului și ar putea contesta drepturile pretins dobândite de reclamantă, iar nu dovedirea dreptului de proprietate al pârâtului asupra imobilului aflat în litigiu, o astfel de sarcină ținând de judecata fondului; invocând dobândirea proprietății prin uzucapiune, reclamanta nu are a proba existența vreunui titlu de proprietate aparținând unității administrativ-teritoriale, întrucât ceea ce se pretinde este dobândirea proprietății printr-un mod originar, iar nu prin act translativ de proprietate. În aceste circumstanțe, reclamanta are sarcina să probeze că cererea de chemare în judecată se justifică a fi formulată în contradictoriu cu pârâtul, întrucât, în raport cu circumstanțele cauzei, acesta ar putea invoca vreun drept de proprietate asupra imobilului sau ar putea contesta dreptul de proprietate dobândit de reclamantă prin uzucapiune, fiind relevante prevederile Legii nr. 213/1998, precum și dispozițiile art. 18 și 26 din Legea nr. 18/1991. În acest sens s-a statuat și prin Decizia nr. 24 din 3 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie care a fost corect invocată, în considerentele hotărârii atacate. Cât privește pretinsa contradictorialitate, Înalta Curte observă că, într-adevăr, instanța de apel reține faptul că terenul aflat în litigiu a reprezentat un scuar aferent unei piețe publice, conform unui plan parcelar datând din anul 1924, însă, invocă această împrejurare în contextul stabilirii regimului juridic al terenului aflat în litigiu, pentru a demonstra că acest teren nu putea face obiectul proprietății private a numitei D., nu putea face obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare încheiat intre două persoane particulare, în anul 1935. În prezent, înscrisurilor probatorii existente la dosarul cauzei pun în evidență faptul că acest teren nu a fost cuprins în lista bunurilor aparținând domeniului public al statului ori al unității administrativ-teritoriale, iar aceste înscrisuri sunt cele care reflectă situația juridică actuală a imobilului aflat în litigiu. Prin urmare, aceste critici de nelegalitate sunt nefondate și vor fi înlăturate. Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurentul afirmă că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1846 alin. (1), art. 1847 și art. 1890 C. civ. și hotărârea pronunțată este contradictorie, sub aspectul motivării soluției, dat fiind faptul că instanța de apel ar fi reținut, pe de o parte, că reclamanta a exercitat doar un drept de folosință, în perioada 1988 - 1994, asupra terenului în suprafață de 465 mp, situat în bd. x, iar, pe de altă parte, a reținut că pentru terenul în litigiu, în suprafață de 594,271 mp, situat în prelungirea terenului în suprafață de 465 mp, s-ar fi exercitat o posesie continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, încă din anul 1988. Aceste critici de nelegalitate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă ele sunt nefondate. Înalta Curte observă că instanța de apel a identificat în mod corect textele normative aplicabile, considerând, în raport cu data începerii posesiei (anul 1988), că sunt incidente prevederile art. 1846 și art. 1847, C. civ. de la 1864. În acest sens, conform celor statuate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunțată în recurs în interesul legii, legea aplicabilă în ceea ce privește condițiile și termenele uzucapiunii este cea de la data începerii posesiei "și aceasta trebuie aplicată în întregime, nu numai parțial, deci și cu privire la efectele posesiunii." C. civ. din 1864 reglementează două tipuri de uzucapiune: uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890) și uzucapiunea de 10 până la 20 de ani (art. 1895). Cele două forme de uzucapiune presupun îndeplinirea unor condiții specifice, dintre care unele sunt comune (să existe o posesie utilă, posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul fixat de lege, iar îndeplinirea prescripției achizitive să fie invocată de posesor, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție), iar altele se cer a fi întrunite numai în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (să existe un just titlu, iar posesorul să fie de bună-credință). Înalta Curte subliniază că de lege lata, posesia este o stare de fapt, distincta de drepturile cărora le dă naștere, ce beneficiază de protecție juridică și este generatoare de drepturi. Astfel, în raport cu art. 1846 alin. (2) din C. civ. de la 1864, posesia este faptul ce constă în exercitarea- personal ori prin intermediul altuia- a prerogativelor dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra unui bun, cu voința și intenția de a se comporta ca titular al dreptului respectiv. Așadar, pentru ca posesia să fie aptă de a produce efecte juridice, aceasta trebuie să fie constitută din reunirea a două elemente componente: un element material-corpus(ce constă în exercitarea în fapt a prerogativelor unui drept real) și un element subiectiv, psihologic- animus (constă în voința celui ce posedă un lucru de a-l stăpâni cu intenția de a se comporta ca un adevărat titular de drept real, posedând pentru sine). Posesia există din momentul reunirii celor două elemente constitutive, corpus și animus, însă, pentru a produce efectele juridice specifice, ea trebuie să îndeplinească anumite condiții de eficacitate, evocate în cuprinsul art. 1847 coroborat cu art. 1853, C. civ. de la 1864, și anume: a) continuitatea (succesiunea regulată a actelor de stăpânire a bunului, la intervale regulate, în măsură să releve că nu este abandonat, ci se află în posesia cuiva); b)posesia să fie pașnică, netulburată (să nu fie fondată sau conservată prin acte de violență fizică sau morală în contra adversarului); c)posesia să fie publică (actele de stăpânire materială a bunului să fie exercitate la vedere, iar nu pe ascuns, astfel încât proprietarul să poată afla de posesia exercitată împotriva sa); d) posesia să fie neechivocă (posesorul să exercite posesia exclusiv pentru sine, nu și în numele altuia, precum în cazul coproprietății). În prezenta cauză, în urma administrării unui probatoriu specific și efectuării unor verificări corespunzătoare, instanța de apel a stabilit, în fapt, că reclamantă A. posedă terenul în suprafață de 594,271 mp delimitat prin puncte de contur 2-3-4-5, încă din perioada în care a achiziționat de la numiții I. si H. locuința din strada x nr. 15 sectorul 1, anume din august 1988. În acest context, instanța de apel a avut în vedere că ambii martori audiați o cunosc pe apelantă de peste 30 de ani și l-au cunoscut si pe vânzătorul construcției, H.. Aceștia au atestat că apelanta a îngrădit întreaga suprafață de teren încă din momentul intrării în posesia construcției cumpărate, limitele geografice ale imobilului, delimitate exterior prin gard nu au fost niciodată modificate, iar asupra terenului nu au fost ridicate pretenții de terțe persoane, fiind stăpânit continuu de apelantă în configurația actuală. Din depozițiile acelorași martori, coroborat cu raportul în specialitatea construcții elaborat de expert C. mai rezultă că pe terenul din Bd Oaspeților nr. 15A, colț cu strada x, aflat în prelungirea celui pe care apelanta îl deține în proprietate potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/24.10.1994, iar între anii 1994 și 1996 aceasta a ridicat o construcție P+E, ce si în prezent se regăsește în stadiul "la roșu", fără a avea finisajele efectuate. În aceste circumstanțe de fapt, deplin dovedite, având în vedere și considerentele de ordin teoretic anterior enunțate, corect s-a apreciat de către instanța de apel că sunt îndeplinite condițiile de eficacitate specifice uzucapiunii de 30 de ani, reclamata exercitând, asupra terenului aflat în litigiu, o posesie utilă, începând cu anul 1988 și până în prezent, adică continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Prin urmare, cel mai important efect al posesiei utile exercitate de reclamantă, dobândirea dreptului de proprietate, poate fi recunoscut, în favoarea acesteia. Este adevărat, instanța de apel reține faptul că reclamanta a exercitat un drept de folosință, în perioada 1988-1994, asupra terenului în suprafață de 465 mp, situat în bd. x, teren aflat în proprietatea statului, însă această situație nu împiedică un exercițiu util al posesiei cu privire la parcela de teren aflată în prelungire, având suprafață de 594,271 mp, teren care nu i-a fost atribuit în folosință. În condițiile în care a fost stabilit în fapt că terenul asupra căruia poartă dreptul litigios este distinct de terenul dobândit în folosință de reclamantă, mai mult decât atât, a fost probat caracterul diferit al posesiei exercitate asupra fiecăreia dintre cele două parcele de teren, considerentele instanței de apel nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii. Reclamanta a exercitat stăpânirea materială a terenului primit în folosință în virtutea unui titlu juridic, recunoscând permanent dreptul de proprietate al statului cu privire la acest bun, fără a avea, așadar, elementul intențional animus, în vreme ce stăpânirea terenului aflat în prelungirea celui primit în folosință a fost exercitată cu intenția de a se comporta ca titular al dreptului de proprietate, fără a avea conștiința faptului că deține bunul pe socoteala altuia și că are obligația restituirii acestuia. În consecință, sunt conforme legii substanțiale incidente concluziile instanței de apel referitoare la caracterul util al posesiei exercitate de reclamantă, la efectele acestei posesii utile, inclusiv cele care vizează posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate, prin accesiune imobiliară, asupra construcției edificate pe terenul aflat în litigiu. Prin cel de al treilea motiv de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel ar fi administrat un probatoriu insuficient și nerelevant în cauză, pentru a concluziona, greșit, în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în condițiile în care singurele probe administrate au fost declarațiile martorilor și mențiunile din raportul de expertiză, fară a fi, însă, administrate înscrisuri care să ateste efectiv că această construcție ar fi fost edificată în anul 1994 și nu ulterior datei de 1 august 2001. Totodată, recurentul susține că și în privința eventualei apartenențe a terenului în litigiu la domeniul privat al municipiului București, instanța de apel ar fi administrat un probatoriu insuficient, în condițiile în care a luat în considerare relațiile furnizate de către Primăria Sector 1 București, iar nu relațiile oficiale, care puteau fi furnizate de către recurent, dat fiind faptul că terenul în litigiu nu are număr poștal atribuit. Toate aceste critici, prin care se tinde la modificarea împrejurărilor de fapt esențiale în acest proces, prin reaprecierea ori completarea probatoriului administrat în fața instanțelor fondului, sunt unele de netemeinicie, iar nu de nelegalitate și ele nu pot pot face obiectul analizei instanței de recurs. În preambulul art. 488 C. proc. civ., este evocat efectul imediat al admiterii unui recurs, casarea hotărârii recurate, și este subliniat unul dintre atributele recursului, acela care îl definește ca fiind o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8, legiuitorul excluzând categoric posibilitate remedierii, pe calea recursului, a unor posibile erori de fapt. Rolul instanței de recurs este acela de a verifica, în limitele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., corecta interpretare și aplicare a legii de procedură, precum și a normelor substanțiale incidente unei situații de fapt cu certitudine stabilite prin hotărârea instanței de apel, care și-a exercitat rolul de instanță a fondului, analizând și sintetizând probele administrate, în scopul stabilirii împrejurărilor esențiale de fapt. În consecință, vor fi respinse, ca inadmisibile în recurs, motivele de netemeinicie anterior menționate. Pentru toate cele ce preced, aplicând art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul municipiul București, prin Primarul general.