ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1271/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă la data de 22.02.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Primăria Municipiului București, prin Primarul General, C și D, să se constate nulitatea absolută parțială a Dispoziției Primarului General nr. 19248/11.02.2016, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 181,39 m.p. situat în București, str. (...), sector 4, către beneficiarii C și D, în sensul restituirii în natură către pârâții - persoane fizice - doar a suprafeței de teren liber de construcții de 132,26 m.p. (adică 181,39 m.p. - 49,13 m.p.) și a suprafeței de teren de 49,13 m.p. aferentă apartamentului nr. (...) din imobilul situat în București, str. (...), sector 4.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1308 din 10 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, instanța a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și i-a obligat pe reclamanți la plata către pârâții C și D a cheltuielilor de judecată de 3.000 lei reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții A și B., criticând-o ca nefiind legală și temeinică.

3.Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 249A din 17 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanții A și B împotriva sentinței civile nr.1308 din 10 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul București.

Împotriva deciziei nr. 249A din 17 februarie 2023, pronunțată de către Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții A și B.

Prin memoriul de recurs, recurenții au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Prin prima critică formulată împotriva hotărârii curții de apel, după prezentarea situației de fapt, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a dat eficiență titlului pârâților C și D, pe motiv că există o hotărâre judecătorească, care nu a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamanții, în calitate de proprietari ai apartamentului nr. (...) și a terenului aferent în suprafață de 66,09 mp.

Or, recurenții au subliniat că actul lor de vânzare-cumpărare a fost consolidat anterior titlului pârâților C și D, prin decizia civilă nr. 2468 din 17 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/4/2007, ce a avut ca obiect revendicarea inclusiv a terenului, decizie prin care instanța supremă a stabilit irevocabil că aceștia sunt proprietari ai terenului în suprafață de 66,09 mp aferent apartamentului (...) din imobilul din București, str. (...), sector 4 și a respins acțiunea în revendicare a pârâților D și C, ca nefondată.

Recurenții au menționat că aspectul privitor la dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 66,09 mp a fost lămurit prin încheierea din 25 mai 2016, prin care a fost lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1620R din 29 octombrie 2014, în sensul că, din componenta imobilului restituit în natură face parte și terenul în cota indiviză corespunzătoare, aferenta apartamentului nr. (...), situat sub construcție.

Astfel, există autoritate de lucru judecat (aspectul pozitiv) care stabilește că, în cei 181,39 mp teren deținuți de către pârâții D și C, este inclusă și suprafața aferentă apartamentului nr. (...), apartament nr. (...) care a fost înstrăinat. Conform aceleiași încheieri de lămurire, cota aferentă apartamentului nr. (...) este cea menționată în raportul de expertiză întocmit E, iar din raportul de expertiză reiese ca suprafața apartamentului nr. (...) este de 49,13 mp.

Pe cale de consecință, este stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că din terenul de 181,39 mp inițiali proprietatea fraților F face parte și suprafața de 49,13 mp aferenta apartamentului nr. (...) înstrăinat, astfel frații F nu mai dețin teren decât în suprafața de 132,26 mp.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții au făcut trimitere la practica judiciară, respectiv decizia nr. 4100/2018 și nr. 2787/2014, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au imputat instanței de apel aplicarea greșită a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apreciind că instanța a făcut o confuzie între teren liber de restituit și teren liber de construcții.

Făcând referire la probele administrate în cauză, au susținut că, în mod contrar probelor administrate în cauză, instanța de apel a interpretat eronat prevederile Legii 10/2001, apreciind că sintagma „teren liber” se referă numai la teren fără construcții, nefiind echivalent cu teren liber de restituit.

Astfel, au arătat că cele două sintagme, deși similare ca formă, nu sunt similare ca înțeles, instanța care a dispus restituirea având în vedere că suprafața este liberă pentru restituit, nu liberă de construcții.

Prin ultimul motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată, iar soluția este străină de aspectele cauzei.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenții au arătat că terasa acoperită cu ieșire directă în curtea interioară, cât și terenul aferent de sub construcție, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 136/26.08.1996 și a actului adițional nr. 1/2021, sunt proprietatea acestora, iar instanța de apel nu a ținut cont de probele administrate în acest sens, inclusiv de încheierea de lămurire dispozitiv pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a stabilit, în mod clar, că din suprafața totală de 131,89 mp face parte și suprafața de teren de 49,13 mp aferentă de sub construcție pentru apartamentul nr. (...).

Concluzionând, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului Cod de procedură civilă, aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurenții-pârâți în fundamentarea motivelor de recurs, cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea, în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, toate criticile recurenților, fie ele însoțite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către aceștia a multe dintre probele administrate cauzei, care implică aprecierea situației de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanța de recurs o va menționa și punctual, în continuare, în dezbaterea criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul.

În ceea ce privește situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, se reține că prin prezentul demers judiciar, reclamanții A și B au solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a Dispoziției Primarului General nr. 19248/11.02.2016, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului de 181,39 m.p. situat în București, str. (...), sector 4, către beneficiarii C și D, în sensul restituirii în natură către pârâții - persoane fizice doar a suprafeței de teren liber de construcții de 132,26 m.p. (adică 181,39 m.p. - 49,13 m.p.) și a suprafeței de teren de 49,13 m.p. aferentă apartamentului nr. (...) din imobilul situat în București, str. (...), sector 4.

Judecând în primă instanță, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, soluție ce a fost confirmată de prima instanță de control judiciar, prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanți.

În motivarea acestei soluții, s-a reținut de instanțele de fond că, prin sentința civilă nr. 419/02.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2007*, pârâtul pe Municipiul București, prin Primarul General, a fost obligat la emiterea unei dispoziții motivate, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a apartamentului nr. (...) de la etajul (...) din imobilul din București, str. (...), sector 4, compus din 2 camere și dependințe, în suprafață de 59,3 m.p., plus 7 mp boxă la subsol (în total, 64,65 mp) și a cotei de 9,03% din spațiile comune, precum și a terenului liber neafectat bunei utilizări a spațiilor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, în suprafață de 181,39 mp, ca fiind suprafața curții imobilului din care s-a scăzut aleea comună de acces.

Prin decizia civilă nr. 1620R/29.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă în același dosar nr. x/3/2007* a fost modificată, în parte, sentința civilă arătată în sensul obligării pârâtului Municipiul București, prin Primar General, să le restituie în natură reclamanților C și D, apartamentul nr. (...) de la etajul (...) din imobilul din București, str. (...), sector 4, compus din 2 camere și dependințe, în suprafață de 59,3 m.p., plus 7 m.p. boxă la subsol, și cota de 9,03% din spațiile comune, precum și terenul liber în suprafață de 181,39 mp, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii.

Prin încheierea de ședință din data de 25.05.2016, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1620R/29.10.2014 în sensul că din componența imobilului restituit în natură face parte și terenul în cotă indiviză corespunzătoare, aferentă apartamentului nr. (...), situat sub construcție.

Prin Dispoziția nr. 19248/11.02.2016 emisă de Municipiul București, prin Primarul General, s-a luat act de sentința civilă nr. 419/02.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosar nr. x/3/2007*, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1620R/29.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în același dosar, în sensul că a propus restituirea în natură, în favoarea reclamanților, pe de o parte, a apartamentului nr. (...), iar pe de altă parte, a terenului de 181,39 m.p. De asemenea, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, conform hotărârii judecătorești menționate.

În acest context, instanțele de fond au reținut că nu se poate contesta puterea de lucru judecat a celor două hotărâri menționate și, constatând că dispoziția a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, nefiind afectată de cauze de nulitate absolută, au apreciat demersul judiciar al reclamanților ca fiind neîntemeiat.

Recursul recurenților este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., argumentându-se, în esență, pe de o parte, că soluția pronunțată de instanța de apel este nemotivată, iar, pe de altă parte, că s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 2468 din 17 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/4/2007, precum și al încheierii din 25 mai 2016, prin care s-a lămurit de către Curtea de Apel București dispozitivul deciziei civile nr. 1620R din 29 octombrie 2014. De asemenea, recurenții au imputat instanței de apel interpretarea eronată a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2011, susținând că aceasta a făcut o confuzie între teren liber de restituit și teren liber de construcții.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat.

Printr-un prim motiv de recurs, reclamanții au criticat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând nemotivarea soluției, în aprecierea acestora, hotărârea fiind străină de aspectele cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii „se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția.

În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, partea reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a unei dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natură către pârâți a unui teren în suprafață de 181,39 mp, în această suprafață fiind inclusă, nelegal (în accepțiunea reclamanților) și o suprafața de 49,13 mp.

În acest context, reanalizând situația de fapt, în raport cu toate probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că Dispoziția Primarului General, obiect al prezentului litigiu, a fost emisă în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil asupra calității de persoane îndreptățite a beneficiarilor și asupra întinderii dreptului de proprietate.

Totodată, a reținut că suprafața de teren liber de 181,39 mp, menționată în conținutul Dispoziției nr. 19248/11.02.2016, corespunde cu cea stabilită în dosarul nr. x/3/2006* ca reprezentând suprafața curții imobilului, din care s-a scăzut aleea comună de acces.

Reținând că nu există posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce deja s-a stabilit pe calea judecății, curtea de apel a respins apelul declarat în cauză.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele, care au stat la baza soluției pronunțate în dosar, instanța de apel expunând, într-o manieră logică, raționamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că pretențiile reclamanților sunt nefondate.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanța nu are obligația legală de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părți textelor de lege invocate în susținerea cererilor. Instanța trebuie să examineze aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, și poate să abordeze argumentele părților într-o manieră globală, printr-un raționament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv.

În ceea ce privește critica potrivit căreia soluția pronunțată este străină de aspectele cauzei, Înalta Curte constată că ceea ce critică, în realitate, recurenții este modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză, astfel că această critică urmează a fi înlăturate din analiză.

Astfel, ce trebuie subliniat este faptul că dezacordul recurenților față de evaluarea făcută de instanța de apel în privința probelor, respectiv raportul de expertiză în construcții și raportul de expertiză topografică, precum și omisiunea de a solicita pârâților prezentarea actului de proprietate al apartamentului nr. (...), care a fost vândut prin actul notarial nr. 1040/08.12.2016, nu are semnificația unei nemotivări a soluției pronunțate sau a unei motivări străine de natura cauzei, ci reflectă o opinie diferită a părților recurente cu privire la modul de analiză a probelor administrate în dosar. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situației de fapt și a probelor, opinia astfel exprimată de recurenți nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală.

Drept urmare, criticile formulate pe aspectul nemotivării hotărârii sunt nefondate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Lipsită de fundament este și critica, prin care se reclamă încălcarea autorității de lucru judecat, efectul pozitiv, al deciziei civile nr. 1620R din 29 octombrie 2014 și al încheierii din 25 mai 2016, prin care s-a lămurit dispozitivul deciziei anterior menționate, ambele pronunțate de Curtea de Apel București.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au învederat că decizia recurată stabilește o situație contrară încheierii de lămurire conform căreia terenul aferent apartamentului nr. (...) în suprafață de 49,13 mp este inclus în terenul liber de 181,39 restituit în natură pârâților.

Fără a proceda la o evaluare a situației de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că, prin considerentele sentinței civile nr. 419/02.04.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/20006*, menținute sub acest aspect în recurs, s-a reținut în mod explicit că terenul liber în suprafață de 181,39 mp este compus din curtea liberă a construcției de 235,60 mp [care include, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și suprafața terasei edificate fără autorizație de construire] din care se scade aleea de acces de 54,21 mp [235,60 mp - 54,21 mp = 181,39 mp].

Prin Încheierea din data de 25.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/20006*, instanța a admis cererea formulată de petenții D și C și a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1620/29.10.2014 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/20006*, în sensul că „din componența imobilului restituit în natură face parte și terenul în cotă indiviză corespunzătoare, aferentă apartamentului nr. (...), situat sub construcție”.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată”, iar conform alin. 2 „autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. ”

De asemenea, art. 431 alin. (2) din același cod consacră efectul pozitiv al lucrului judecat, permițând ca dezlegarea unei chestiuni litigioase tranșate definitiv să fie opusă într-un alt litigiu, dacă este relevantă pentru soluționarea acestuia.

Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces și a cărei rezolvare se regăsește în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce privește raporturile juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur).

În prezența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, instanța nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicțională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanța anterioară. Sub acest aspect, funcția lucrului judecat este și aceea de a ușura sarcina probațiunii (dezlegările anterioare ale instanței având, în relația dintre părți, o valoare normativă, în înțeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecății) și respectiv, de a se impune noii judecăți, care, în justificarea soluției trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior.

În valorificarea considerentelor de ordin teoretic, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, observă, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, că prin încheierea de lămurire a dispozitivul deciziei civile irevocabile nr. 1620/29.10.2014 nu s-a clarificat faptul că terenul aferent apartamentului nr. (...) s-ar include în terenul liber de 181,39 m.p. și deci că terenul liber ar fi de numai 132,26 mp [adică 181,39 mp - 49,13 mp = 132,26 mp], ci că, din componența apartamentului restituit în natură nr. 5, face parte și terenul aferent în cota indiviză corespunzătoare, situat sub construcție. Așadar, instanța nu a statuat că această cotă indiviză aferentă apartamentului nr. (...) s-ar deduce din terenul liber de 181,39 mp, ci dimpotrivă, a făcut o distincție clară între terenul „situat sub construcție” și cel „liber”.

Or, o asemenea lămurire nu poate fi interpretată ca având aptitudinea de a modifica întinderea terenului liber stabilit anterior, ci doar de a explicita conținutul și aplicarea dispozitivului, fără a altera soluția dispusă. Această limitare este prevăzută expres de dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora lămurirea hotărârii nu poate afecta considerentele și soluția definitiv pronunțată.

Prin urmare, în mod judicios, instanța de apel a dat eficiență autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate atât în dosarul nr. x/3/2006*, cât și în dosarul nr. x/4/2015 — hotărâri care se opun recurenților-reclamanți și le interzic repunerea în discuție a unor aspecte litigioase deja soluționate definitiv de o altă instanță. Valorificând efectul pozitiv al lucrului judecat, instanța de apel a reținut corect că suprafața de 181,39 mp, calificată drept teren liber și menționată în Dispoziția nr. 19248/11.02.2016, este identică cu cea determinată în cadrul dosarului nr. x/3/2006*, ca reprezentând partea din curtea imobilului rămasă după scăderea suprafeței aferente aleii comune de acces, fiind, totodată, neafectată bunei folosințe a spațiilor locative vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

În consecință, instanța de apel a avut în vedere cele statuate cu autoritate de lucru judecat în cauzele anterioare și s-a raportat corect la acestea, motiv pentru care nu poate fi reținută o încălcare a efectului pozitiv al lucrului judecat derivat din încheierea de lămurire a dispozitivului din 25.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2006*.

Înalta Curte constată că nici criticile recurenților-reclamanți referitoare la interpretarea și aplicarea pretins eronată a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu pot fi primite.

În esență, recurenții susțin că instanța de apel ar fi făcut o aplicare greșită a legii speciale privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, respectiv că aceasta ar fi confundat noțiunea de „teren liber de restituit”, în sensul Legii nr. 10/2001, cu cea de „teren liber de construcții”, nesocotind astfel scopul și finalitatea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din lege.

Aceste susțineri sunt, însă, lipsite de temei juridic, întrucât se fundamentează pe o premisă eronată: aceea că instanța de apel ar fi efectuat o interpretare proprie a textului legal menționat și ar fi stabilit, în mod autonom, caracterul de teren „liber” al suprafeței de 181,39 mp. Or, în realitate, instanța de apel nu a făcut altceva decât să valorifice în mod judicios efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate anterior în dosarul nr. x/3/2006*, prin care s-a stabilit, în mod definitiv, că terenul respectiv este compus din curtea imobilului în suprafață de 235,60 mp – ce include, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și terasa edificată fără autorizație de construire – din care a fost scăzută aleea de acces de 54,21 mp, rezultând astfel suprafața de 181,39 mp restituită în natură foștilor proprietari.

În analiza sa, instanța de apel nu a efectuat o reconsiderare a situației juridice a terenului și nu a aplicat în mod autonom art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci a recurs la dezlegările anterioare, date cu autoritate de lucru judecat, care aveau caracter obligatoriu și care statuau deja întinderea și natura juridică a terenului restituit. În acest context, funcția efectului pozitiv al lucrului judecat este tocmai aceea de a evita rejudecarea unor chestiuni tranșate definitiv, în vederea asigurării securității raporturilor juridice și a respectării principiului legalității.

Recurenții-reclamanți urmăresc, în realitate, consolidarea unei situații de fapt nereglementate legal – edificarea unei terase în prelungirea apartamentului lor, fără autorizație de construire – susținând că terenul aferent acesteia nu ar putea face obiectul restituirii. Această argumentație nu poate fi primită, întrucât Legea nr. 10/2001 nu consacră un drept de reținere a terenului ocupat abuziv, iar art. 10 alin. (3) prevede expres că, în situațiile în care pe terenul aferent construcției au fost ridicate, fără drept, alte construcții, acestea nu împiedică restituirea terenului, fiind considerate ca neafectând regimul de „teren liber”.

Prin urmare, încercarea acestora de a redeschide un aspect judecat definitiv, respectiv întinderea dreptului de proprietate al pârâților, se lovește de principiul res judicata pro veritate habetur, potrivit căruia ceea ce a fost judecat este prezumat a exprima adevărul juridic între părți, astfel că instanța de apel nu putea efectua o altă interpretare a dispozițiilor legale și nu putea pronunța o altă soluție, care să contrazică chestiunile anterior dezlegate de alte instanțe.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A și B împotriva deciziei civile nr. 249A din data de 17 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.