ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 549/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.11.2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și F., să se constate că este proprietarul în drept și în fapt al imobilului situat în București, str. x, având suprafața de 800 mp, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 C. civ. și art. 35, art. 194 C. proc. civ. La data de 16.11.2016, reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a indicat adresa terenului, după ultima modificare cadastrală, ca fiind în București, str. x, nr. cadastral x. Urmare a solicitării instanței, la 29.11.2016, reclamantul a indicat valoarea obiectului cererii ca fiind de 164.800 euro, potrivit grilei notarilor publici. Prin sentința nr. 4070/09.05.2017, Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 284/15.02.2018, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată; l-a obligat pe reclamant la 2500 RON cheltuieli de judecată. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 97/A/21.01.2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului; a fost obligat apelantul la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul B.. Prin decizia nr. 267/10.02.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei din apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1591/A/11.11.2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului; l-a obligat pe apelant să plătească intimatului B. suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A.. A arătat recurentul că instanța și-a divizat motivarea raportat la motivele de apel ale reclamantului. În prima parte a considerentelor, instanța a motivat faptul că judecătorul de la tribunal nu s-a pronunțat pe un alt obiect decât cel indicat în cererea de chemare în judecată, apreciind că prima instanță în mod corect a conchis faptul că autorul său a fost titularul dreptului de proprietate numai cu privire la terenul în suprafață de 800 mp, pe care l-a vândut în anul 2013 (a se vedea paragraful nr. 6 din pagina 3 a deciziei atacate). În ultima parte a motivării (paragraful nr. 7 din pagina 3 a deciziei atacate), instanța de apel a menționat faptul că terenul în suprafață de 1600 mp indicat în titlul tatălui recurentului includea terenul în litigiu și terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare din anul 2013. Potrivit recurentului, deși instanța motivează faptul că nu a vândut terenul în suprafață de 800 mp în anul 2013, nemaiavând în patrimoniu un alt teren pentru care să promoveze acțiunea în constatare a dreptului de proprietate, ulterior precizează că în afară de acel teren mai există și terenul de 800 mp din litigiu, deci se recunoaște că acțiunea a vizat în mod corect cel de al doilea teren de 800 mp, jumătate din totalul de 1600 mp. A susținut că motivarea regăsită cu privire la existența suprafeței de 800 mp este inexactă, contradictorie raportat la conținutul paragrafelor 6 și 7 din pagina 3 a deciziei, aspect care îl prejudiciază în mod grav, deoarece considerentele hotărârii judecătorești capătă autoritate de lucru judecat, hotărârea în întregul ei intră în circuitul civil, iar intimații pot să se prevaleze de motivarea instanței că mai există doar un singur teren de 800 mp, acela vândut în anul 2013, pentru a întreprinde diverse activități judiciare în contradictoriu cu recurentul. Recurentul a criticat lipsa motivării deciziei în ceea ce privește motivul de apel ce a vizat greșita apreciere a probelor administrate și a precizat că în considerente se regăsește doar prezentarea situației de fapt dată de către părți prin cererile formulate pe parcursul judecății în primul ciclu procesual și în fața instanței de apel din cel de al doilea ciclu procesual. Or, simpla prezentare a situației de fapt urmată de pronunțarea soluției nu poate reprezenta o motivare în sensul art. 425 C. proc. civ. și al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În sprijinul celor expuse, recurentul a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material care prevăd dreptul la proprietate privată, art. 555 și urm. C. civ., principiul stabilității raporturilor juridice civile și art. 51 din Legea nr. 18/1991. A arătat că titlul de proprietate nr. x/27.12.1994 eliberat în temeiul Legii nr. 18/1991 pe numele autorului său pentru suprafața de 1600 mp face dovada unui drept de proprietate pentru această întindere de teren. Din perspectiva legislației speciale, se constată că nicăieri Legea nr. 18/1991 nu prevede dreptul Comisiei județene care a soluționat deja cererea de restituire prin emiterea unui titlu de proprietate să mai ia în discuție din nou aceeași cerere, să redeschidă dosarul administrativ deja soluționat și să modifice titlul de proprietate deja emis. Nicio dispoziție a Legii nr. 18/1992 nu acordă vreo competență Comisiei județene în analizarea dreptului de restituire după momentul emiterii titlului de proprietate. Pe de altă parte, din perspectiva principiilor generale, niciun act juridic de nicio natură nu poate fi anulat sau revocat de către organul emitent decât în anumite condiții și proceduri legale, supuse întotdeauna principiului legalității, în sensul că procedura și condițiile de revocare ale respectivului act juridic sunt doar cele prevăzute de lege. Din această perspectivă a arătat că titlul tatălui său este valabil în prezent, având în vedere că acesta nu a fost atacat de nicio persoană și nici nu a fost anulat sau modificat. Prin Hotărârea Comisiei municipiului București și sectorului agricol Ilfov pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 nr. 646/26.10.1995 s-a validat reducerea suprafeței de teren de la 1600 mp la 800 mp. În momentul în care subcomisia de anulare a titlului a solicitat Comisiei municipiului București anularea titlului de proprietate, Comisia a hotărât prin Hotărârea nr. 865/31.05.2002 că titlul nu poate fi anulat, deoarece competența de soluționare a cauzei aparține instanțelor judecătorești competente, iar nu comisiei, aspect ce rezultă din adeverința nr. x/27.12.2012. În opinia recurentului, instanța de apel a nesocotit toate aceste texte normative de drept material civil și a hotărât să respingă apelul pe simplul motiv că și intimații au exhibat un titlu de proprietate valabil. Or, din moment ce titlul autorului său este valabil, nu are importanță faptul că și titlul intimaților este valabil, din moment ce caracterul acțiunii promovate de reclamant are caracterul unei acțiuni în constatare, iar nu revendicare. Recurentul a susținut astfel că acțiunea trebuia admisă pentru simplul motiv că titlul de proprietate al tatălui său este valabil, emis în mod legal și a intrat în circuitul civil național. În temeiul art. 453 C. proc. civ. a solicitat cheltuieli de judecată, iar în probațiune, proba cu înscrisuri.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07.12.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 05.04.2023. Intimații-pârâți au formulat punct de vedere la raport prin care au solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată, reiterând aspecte învederate prin întâmpinare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Au susținut că decizia apelului este temeinic și legal motivată și nu conține motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Au solicitat a se observa că de fiecare dată când promovează recurs, reclamantul încearcă să modifice cererea de chemare în judecată. Intimații au opinat, totodată, că instanța de apel a respectat dreptul de proprietate privată și a aplicat corect normele de drept material. Au subliniat că reclamantul nu a fost niciodată proprietarul suprafeței de teren la care face referire, întrucât terenul a fost vândut de tatăl său în data de 28 iunie 2013 către G. și H.. Au mai arătat că titlul de proprietate nr. x/1994 nu face dovada dreptului de proprietate pentru 1600 mp, deoarece a fost modificat de către Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr. 18/1991. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că, într-o motivare contradictorie, instanța de apel, pe de o parte, reține că tribunalul s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut și în mod corect a constatat că autorul reclamantului a fost proprietar doar pe 800 mp, pe care i-a vândut în 2013, iar, pe de altă parte, aceeași instanță de apel reține că terenul de 1600 mp menționat în titlul autorului reclamantului includea atât terenul în litigiu, cât și terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 2013. Critica nu poate fi primită, întrucât instanța de apel nu a expus două considerente contradictorii, cum în mod eronat învederează recurentul, ci a justificat de ce, pronunțându-se asupra acțiunii în constatare cu care a fost învestit, tribunalul a concluzionat că autorul reclamantului a fost titularul dreptului de proprietate cu privire doar la o suprafață de 800 mp, în loc de 1600 mp, respectiv datorită faptului că diferența de teren a rezultat din probele administrate și nu a reprezentat o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată. De asemenea, recurentul pretinde că instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel, ci a preluat starea de fapt reținută de prima instanță și a avut în vedere exclusiv susținerile părților adverse. Nici această critică nu poate fi primită, întrucât neanalizarea motivelor de apel prin care partea reclamantă pretindea să se constate că este proprietarul terenului (astfel cum a fost indicat prin cererea de chemare în judecată) a fost determinată, potrivit considerentelor hotărârii, de împrejurarea că examinarea titlurilor exhibate de părți evidențiază faptul că "...pe același teren există două titluri de proprietate emise, astfel cum acestea au fost descrise...". În acest sens, instanța de apel a constatat că prin titlul de proprietate nr. x/1944 s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea autorului reclamantului, I., pentru suprafața de 1600 mp teren, dreptul de proprietate fiind intabulat în baza încheierii nr. 2229/27.02.2001 a Biroului de carte funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București în cartea funciară nr. x, cu număr cadastral x, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară de informare emis la 09.07.2012. Ulterior, în baza declarației autentificate sub nr. x/13.03.2013, dată de autorul I., documentația cadastrală aferentă acestei cărți funciare a fost modificată, terenul fiind menționat ca având suprafața de 800 mp. La data de 08.04.2013 I. dă o nouă declarație în formă autentică în sensul că este proprietarul terenului în suprafață de 1600 mp, situat în str. x, cu număr cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x a municipiului București Sector 6. A mai constatat instanța de apel că prin contractul autentificat sub nr. x/28.06.2013, autorul I. vinde terenul în suprafață de 800 mp, intabulat în cartea funciară nr. x, iar la nivelul anului 2014 dreptul de proprietate asupra terenului aparține unor terțe persoane. Pe de altă parte, în cartea funciară nr. x, în anul 2016 a fost intabulat dreptul de proprietate al pârâților asupra terenului în suprafață de 2158 mp, situat în str. x, în baza titlului de proprietate nr. x/1995. Prin urmare, instanța de apel a constatat, pe baza probelor administrate, că la momentul judecății terenul în litigiu se află în posesia reclamantului, însă este întabulat în favoarea pârâților. În aceste condiții, în respectarea dispozițiilor deciziei de casare, instanța de apel a statuat că examinarea pretenției constând în stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu se poate realiza doar prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, operațiune care este însă specifică acțiunii în revendicare, iar nu acțiunii în constatare întemeiată pe dispozițile art. 35 C. proc. civ. obiect al cauzei pendinte. Mai susține recurentul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 555 C. civ., încălcând astfel principiul stabilității raporturilor juridice și art. 51 din Legea nr. 18/1991. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul arată că titlul autorului său nu a fost desființat, fiind valabil și în prezent, iar faptul că intimații-pârâți au exhibat un titlu de proprietate valabil, astfel cum a reținut instanța de apel, nu are relevanță, întrucât obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie o acțiune în constatare, iar nu o acțiune în revendicare. Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. Prin decizia de casare nr. 267/10.02.2021, s-a constatat că, în primul ciclu procesual al cauzei instanța de apel, procedând la compararea titlurilor prezentate de părți, a schimbat obiectul cu care a fost investită din acțiune în constatare, în acțiune în revendicare. În rejudecare, prin hotărârea recurată, instanța de apel a reținut că suntem în prezența a două titluri de proprietate, astfel cum au fost descrise, că terenul în litigiu era, la momentul introducerii acțiunii, în posesia reclamantului, dar intabulat pe numele pârâților și, ținând seama de cele statuate prin decizia de casare, obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a respins acțiunea în constatare, reținând, așa cum s-a arătat anterior, că pretenția reclamantului se impune a fi cercetată într-un alt cadru procesual, și anume cel al acțiunii în revendicare, aceasta fiind singura modalitate în care poate fi realizată analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților pentru a se stabili cui aparține dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. Demersul judiciar al recurentului nu a fost respins întrucât s-a procedat la o greșită interpretare sau aplicare a normelor de drept material indicate de acesta, ci întrucât în calea procedurală aleasă, aceea a acțiunii în constatare, nu se poate proceda la analiza titlurilor de proprietate prezentate de părți, specifică exclusiv acțiunii în revendicare. Or, câtă vreme realizarea dreptului reclamantului se poate cere pe calea acțiunii în revendicare, acțiunea în constatare se află într-un raport de subsidiaritate față de aceasta, determinat de chiar dispozițiile art. 35 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de constatare a existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. De altfel, prin apărările formulate, chiar recurentul învederează că în cadrul prezentei acțiuni în constatare este lipsit de relevanță faptul că partea adversă are un titlu valabil de proprietate, care nu poate fi analizat decât în cadrul unei acțiuni în revendicare. În realitate, prin modalitatea de prezentare a criticilor de nelegalitate, însuși recurentul este cel care tinde la schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată în calea extraordinară de atac a recursului (din acțiune în constatare, în acțiune în revendicare), ceea ce însă nu este permis, potrivit argumentelor instanței de recurs anterior expuse. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1591/A din 11 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.