ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 800/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 13.05.2022, sub nr. x/299/2022, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, obligarea pârâtului la a lăsa în deplină posesie și proprietate suprafața de teren de 147 mp, proprietatea reclamantului aflată în posesia pârâtului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 și urm. C. proc. civ., art. 563 C. civ.

Reclamantul a formulat precizări, prin care a indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind în cuantum de 231.732 lei.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 2901/05.04.2023, Judecătoria Sector 1 București a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București.

La termenul din 05.09.2023, tribunalul a dispus atașarea dosarului nr. x/299/2018, în care a fost soluționată cererea în grănițuire formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul.

Prin sentința nr. 1303/05.12.2023, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 728/A/21.06.2024, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.

Recurentul a expus pe larg situația de fapt a cauzei și a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile de drept material din materia revendicării, respectiv art. 563 și art. 565 C. civ.

Recurentul a învederat că atât terenul pe care acesta l-a dobândit în proprietate, situat pe în București, str. (...), sector 1, cât și terenul dobândit de către intimat, fac parte dintr-un singur lot unitar de 4.000 mp, care a făcut obiectul unui partaj voluntar în anul 1993.

În analizarea suprapunerii de teren de 147 mp, revendicat de către recurent, trebuia avut în vedere de către instanțe și istoricul proprietarilor, analiză ce nu a fost efectuată în cauză.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că, potrivit reconstituirii vechi a terenului din strada (...), linia de graniță dintre cele două imobile este dată de punctele 31-21-22 evidențiate de către expertul C în anexa 3, iar potrivit anexei 3 tot există o suprapunere de teren de 137 mp, teren care se află în posesia imobilului din str. (...), iar această suprafață în plus de teren de 147 mp face parte din suprafața de teren de 357,31 mp aferentă imobilului din str. (...), cu nr. cadastral (...), aflat în proprietatea recurentului.

În ceea ce privește proprietatea intimatului, expertul C a apreciat corect faptul că intimatul, prin actul de alipire efectuat, a acceptat și recunoscut limitele cadastrale existente pentru cele 3 parcele alipite ce definesc în prezent proprietatea acestuia.

Instanța de apel a avut în vedere schița suprafeței de teren aparținând imobilului situat la nr. (...) din str. (...) care, la limita cu proprietatea indicată nr. (...), este aliniată unei alei de acces la proprietatea din spate, schiță efectuată într-un raport de expertiză întocmit de către domnul D în dosarul de grănițuire nr. x/299/2007, în care recurentul nu a avut calitatea de parte și care nu îi este opozabilă.

Din analizarea documentelor cadastrale a proprietăților ce aparțin părților, raportat la istoricul imobilului, este evident că există o suprapunere de teren în suprafață de 147 mp din dreptul de proprietate al recurentului, ce se află în posesia intimatului.

Raportat la motivele expuse mai sus, este evident faptul că instanța de apel, la momentul pronunțării hotărârii, nu a avut în vedere istoricul loturilor partajate, astfel cum au fost menționate, situație față de care hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 563 și 565 C. civ.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și a arătat că recurentul nu face decât să reia anumite motive din cererile anterioare, care țin de starea de fapt și de administrarea probatoriului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și a arătat că recurentul nu a deținut niciodată suprafața de teren revendicată, imobilele fiind delimitate cu semne de hotar vechi încă din anul 1993.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a analizat întreg probatoriul administrat în cauză, pornind de la istoricul de proprietate, hotărârile judecătorești din procedurile judiciare anterioare, concluziile rapoartelor de expertiză efectuate de-a lungul timpului, constatând că linia de graniță dintre proprietățile părților a rămas neschimbată până în prezent, fiind confirmată chiar de recurent, prin construirea gardului existent.

Susținerile recurentului în sensul că ar exista o suprapunere de teren nu au fost dovedite, prin alipire nu s-a ocupat abuziv vreo suprafață din terenul recurentului, iar instanța de apel a avut în vedere nu doar expertiza efectuată în dosarul nr. x/299/2007 (despre care recurentul învederează că nu i se poate opune), ci a analizat întreg probatoriul administrat în cauză.

Expertiza administrată în dosarul de grănițuire dovedește că imobilele în litigiu nu sunt poziționate corect față de limitele istorice ale acestora și că nu există o suprapunere reală între terenurile părților relativ la actele de proprietate, ci o neconcordanță între limitele materializate prin garduri și limitele cadastrale.

Suprafața de teren deținută în proprietate de recurent, în drept, este de 357,31 mp, potrivit titlului de proprietate și intabulării în cartea funciară, iar în fapt, este de 351 mp, potrivit măsurătorilor efectuate în teren cu ocazia realizării expertizei judiciare topografice în cadrul dosarului de grănițuire.

Având în vedere că o persoană nu poate solicita, pe calea acțiunii în revendicare, mai mult decât suprafața de teren care este înscrisă în titlul său de proprietate, în ipoteza admiterii cererii reclamantului, acesta ar deveni proprietarul unei suprafețe cu mult mai mare decât cea înscrisă în titlul său de proprietate și cartea funciară (de aproximativ 500 mp), ceea ce ar fi nelegal.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și înlăturarea apărărilor formulate.

În legătură cu excepția nulității căii de atac, a invocat că a precizat că instanțele de fond nu au interpretat în mod corect prevederile art. 563, art. 565 și art. 885 C. civ. raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Referitor la motivul de casare privind interpretarea în mod greșit a art. 563 C. civ., și anume dreptul proprietarului de a-și revendica bunul de la posesorul neproprietar, precizează că a arătat instanței de recurs că, din înscrisuri, reiese în mod evident că deține în proprietate o suprafață mai mare de teren decât în fapt și că suprafața de teren de 147 mp, din cei 357,31 mp, este deținută fără drept de către intimatul-pârât.

De asemenea, arată că instanțele de fond nu au analizat prevederile art. 565 C. civ., raportat la dovezile atașate cauzei.

Mai arată, referitor la prevederile art. 885 C. civ., că a făcută dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren revendicate prin extrasul de carte funciară, înscris care nu a fost analizat de către instanțele de fond raportat la textul de lege indicat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Deși invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteză de casare relativă la pronunțarea deciziei atacate cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, recurentul omite a supune judecății veritabile aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, rezumându-se doar la a contesta situația de fapt.

- În acest sens, deși afirmă, prin trimitere la dispozițiile art. 565 și art. 885 C. civ., că „dovada dreptului de proprietate privată asupra imobilelor are loc în baza înscrierilor realizate în cartea funciară, conform documentațiilor cadastrale ce cuprind măsurătorile în fapt ale imobilului”, recurentul se limitează la a expune doar elemente factuale, iar nu argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a normelor de drept indicate, atunci când precizează că, în speță, ar fi trebuit să se acorde prevalență raportului întocmit de către expertul C, care a stabilit existența unei suprafețe în plus de teren, de 147 mp, care face parte din terenul în suprafață de 357,31 mp aflat în proprietatea sa.

Astfel, evocarea doar a unor mijloace de probă (pentru a contura concluzia contrară celei la care s-au oprit instanțele devolutive), în sensul că, „din înscrisurile de la dosarul cauzei, rezultă că, potrivit reconstituirii vechi a terenului din strada (...), linia de graniță dintre cele două imobile este dată de punctele 31-21-22 evidențiate de către expertul C”, se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanței de recurs, care limitează verificarea jurisdicțională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, recurentul tinde, în realitate, contrar limitelor analizei instanței de recurs, la devoluțiunea deplină a cauzei în raport cu toate aceste aspecte de fapt, indicate prin cererea de recurs, în scopul reevaluării mijloacelor probatorii din litigiul pendinte, în urma interpretării cărora, instanța de apel, în concordanță cu judecata înfăptuită de tribunal, „fără a considera că expertiza efectuată de expertul C nu ar fi lămuritoare”, a procedat, însă, la interpretarea concluziilor acesteia în raport cu celelalte probe administrate în cauză.

În acest sens, instanța devolutivă de control judiciar, reținând că „atât terenul reclamantului, cât și cel al pârâtului provin dintr-un singur lot, de 4.000 mp, care a făcut obiectul unui partaj voluntar în anul 1993”, a stabilit că „analiza dacă pârâtul-intimat a ocupat vreo porțiune din lotul acordat autorilor reclamantului-apelant trebuie realizată în interiorul lotului inițial și plecând de la partajul voluntar”.

A mai reținut instanța de apel că reclamantul nu a susținut și nu a dovedit că au fost încălcate, de către pârât, limitele loturilor, astfel cum au fost determinate acestea prin respectivul act de partaj, respectiv că, „pentru a stabili dacă în mod real există o suprapunere, trebuie stabilit care era amplasamentul și forma veche a terenurilor părților în raport cu momentul inițial, respectiv al partajului voluntar din 1993, și dacă pârâtul a ocupat efectiv o suprafață din terenul proprietatea reclamantului-apelant”.

În continuare, verificând aceleași susțineri cu cele reluate, inadecvat în prezenta cale extraordinară de atac, în sensul că „în situația în care s-ar avea în vedere forma veche a terenului de la nr. 333 și limita de hotar stabilită prin punctele 31-21-22 evidențiate de către expertul C în anexa 3, tot ar exista o suprapunere de 137 mp”, instanța de prim control judiciar a constatat caracterul nefondat al acestora, dat fiind că, în ipoteza în care s-ar reține respectiva limită de hotar, „zona identificată în anexă ca reprezentând suprapunere se situează în interiorul proprietății de la numărul (...)”, astfel că „pârâtul nu a ocupat nicio suprafață din terenul apelantului-reclamant, din moment ce terenul acestuia începe după limita de hotar”.

Distinct de neîncadrarea lor în aspecte de legalitate, constituie, deopotrivă, simple reiterări ale motivelor de apel formulate împotriva sentinței tribunalului (care au primit dezlegare jurisdicțională în etapa procesuală anterioară), și susținerile relative la același element probatoriu, respectiv că „expertul C a apreciat corect faptul că intimatul, prin actul de alipire efectuat, a acceptat și recunoscut limitele cadastrale existente pentru cele trei parcele alipite, ce definesc în prezent proprietatea acestuia”.

Analizând acest aspect de temeinicie, instanța devolutivă de control judiciar a reținut, în esență, că, „în raport cu vecinii, alipirea unor parcele, potrivit cu documentația cadastrală, nu are drept efect restrângerea dreptului de proprietate și nici modificarea amplasamentului acestuia, din moment ce, așa cum s-a reținut și de către prima instanță, pentru soluționarea acestei probleme, trebuie avut în vedere amplasamentul vechi al fiecăruia dintre terenuri, limitele acestora, cât și faptul că pârâtul nu a ocupat efectiv vreo suprafață din terenul reclamantului”, respectiv că „expertul nu a afirmat că, prin alipirea celor trei parcele cadastrale, pârâtul ar fi ocupat efectiv vreo suprafață din terenul reclamantului”.

Or, readucerea în discuție întocmai a criticilor îndreptate împotriva soluției primei instanțe, fără să se arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel, determină, la rândul său, ca urmare a nerespectării exigențelor ce se degajă din art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., imposibilitatea cenzurii instanței de recurs.

Aceasta întrucât, deși condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implica tocmai determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel, recurentul nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci se rezumă la a expune situații de fapt și argumente ce au fost deja analizate și dezlegate de către instanța devolutivă de control judiciar, conform celor arătate.

- Formală este și susținerea recurentului prin care se invocă inopozabilitatea, în ceea ce îl privește, a unui alt element probatoriu, constând în schița-anexă la raportul de expertiză întocmit într-o altă pricină având ca obiect grănițuire, care a vizat imobilele în litigiu (dosarul nr. x/299/2007), prin aceea că recurentul nu a figurat, în calitate de parte, în respectiva pricină.

Verificând susținerile formulate, în acest sens, în calea de atac precedentă, instanța de apel a reținut corecta valorificare, de către tribunal, a respectivului mijloc de probă, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit contrariul constatărilor potrivit cărora „limita evidențiată fizic dintre proprietăți era reprezentată de aleea de acces la proprietatea din spate”, apreciate ca fiind relevante de către prima instanță pentru a concluziona că „limita dinspre est a suprafeței de 779 mp, ce este actualmente proprietatea pârâtului, nu s-a modificat de la data încheierii partajului voluntar”.

Fără a opune elemente concrete de nelegalitate în raport cu raționamentul instanței de prim control judiciar, ci reluând și de această dată susținerile formulate în fața instanței de apel, recurentul urmărește doar repunerea în discuție a situației de fapt și reinterpretarea probelor administrate în fața instanțelor devolutive, contrar scopului prezentei căi extraordinare de atac.

Or, procedând astfel, recurentul omite faptul că plenitudinea de apreciere în ceea ce privește oportunitatea administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, revine exclusiv instanțelor fondului, nefiind permisă reinterpretarea probatoriului, prin reevaluarea cadrului factual, de către instanța de recurs.

În acest context, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, simpla susținere în sensul că „instanța de apel nu a avut în vedere istoricul loturilor partajate, astfel cum au fost stabilite încă din anul 1993, ceea ce a condus la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 563 și art. 565 C. civ.” denotă, mai degrabă, dezacordul părții în raport cu soluția pronunțată, iar nu un motiv de casare a acesteia.

Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel, conform celor expuse anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 728A/2024 din data de 21 iunie 2024 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Având în vedere soluția de constatare a nulității a recursului, se reține că recurentul-reclamant se află în poziția procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea intimatului-pârât B, de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată.

Urmează a fi făcută, însă, aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor ce vor fi puse în sarcina recurentului-reclamant, apreciindu-se că, față de maniera de formulare a criticilor din recurs și de împrejurarea că această cale de atac a fost soluționată, în ședință publică, la primul termen de judecată, suma de 5.000 lei, ce se va acorda cu acest titlu (față de onorariul de avocat în cuantum de 12.425 lei, pe care intimatul-pârât B l-a achitat prin ordinul de plată din 06.12.2024, în temeiul facturii nr. 376/15.10.2024), are caracter rezonabil și echitabil în raport cu dificultatea și complexitatea problemelor de drept, limitate, cum s-a arătat, la încadrarea criticilor sub aspectul legalității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 728A/2024 din data de 21 iunie 2024 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 5.000 lei către intimatul B, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.