Decizia nr. 793/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 6722/2018 a Judecătoriei Sectorului 6

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la 4 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâților să restituie bunul aflat în proprietatea reclamanților și deținut de aceștia fără drept, respectiv imobilul în suprafață de 209,9 mp, având nr. cadastral x. Prin sentința civilă nr. 6722 din 19 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Sentința Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 259 din 28 februarie 2020, Tribunalul București, secția a III a civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 199 mp situat în București, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert E.; a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 7.263 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel București, secția a IV a civilă Prin decizia civilă nr. 648 A din 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanții- pârâți C. și D., împotriva sentinței civile nr. 259 din 28 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă; au fost obligați apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intimați, în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, pârâții C. și D. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâții C. și D. au formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.: - Hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor de drept procedural prevăzute de art. 477, art. 425 și art. 479 C. proc. civ. Arată că instanța a reținut neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii de scurtă durată (existența unui just titlu și buna credință), fără a mai analiza condițiile uzucapiunii de lungă durată și a uzucapiunii tabulare. Consideră că, reținând împrejurarea potrivit căreia până la momentul la care apelanții pârâți au încheiat contractul de vânzare cumpărare, terenul în discuție a fost posedat, în mod public și sub nume de proprietar, de către intimații reclamanți și nu de antecesorul pârâților, instanța de apel a încălcat disozițiile art. 477 C. proc. civ., întrucât a procedat la rejudecarea fondului cu depășirea limitelor stabilite prin cererea de apel. Arată că prima instanță a reținut că autorul pârâților a posedat imobilul, aspect necriticat prin apel de pârâți și neatacat de reclamanți, context în care a intrat în puterea lucrului judecat după împlinirea termenului de exercitare a căii de atac a apelului, conform dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 479 alin. (1) și art. 425 C. proc. civ. întrucât nu a analizat mai multe motive de apel. Arată că neîndeplinirea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii, obligativitatea motivării hotărârii fiind prevăzută și de art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești deoarece motivarea hotărârii oferă posibilitatea realizării controlului judiciar, constituind și o garanție a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 paragraf 1 din CEDO. În acest sens, susține că instanța de apel nu a analizat argumentele pârâților cu privire la uzucapiunea de lungă durată și cea tabulară, deși neîndeplinirea condițiilor pentru uzucapiunea de 10 ani nu exclude intervenirea uzucapiunii de 30 de ani, aspect ce se traduce prin inexistența unei examinări efective a apelului formulat, care conduce la încălcarea gravă a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil. Învederează că instanța de apel nu a răspuns deloc următoarelor argumente, invocate prin apel: 1) dobândirea proprietății asupra imobilului de la un proprietar, F. S.R.L., care a dobândit proprietatea asupra acestuia prin uzucapiune; 2) în situația în care se va considera că titlul autorilor recurenților nu ar proveni de la un proprietar, aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de 30 de ani, ca efect al joncțiunii posesiei recurenților cu cea a autorilor F. S.R.L., G. S.R.L., H. și I., posesia autorului I. începând cel mai târziu la 14 februarie 1952 când acesta a dat declarația în vederea stabilirii impozitului; 3) de la momentul intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară până în prezent au trecut peste 19 ani, fiind îndeplinite toate celelalte condiții, în contextul joncțiunii posesiei recurenților cu cea a F. S.R.L., rezultând că a intervenit uzucapiunea tabulară, iar dreptul de proprietate al acestora nu mai poate fi contestat. Susțin că singurul argument al instanței de apel se rezumă la constatarea nulității titlului de proprietate al autorilor recurenților și la concluzia nelegală că acesta nu poate sta la baza uzucapiunii, fără a distinge între uzucapiunile lungă, scurtă și tabulară. - Hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 1895, art. 1897, art. 1989 din vechiul C. civ. și art. 33 din Legea nr. 7/1996. Invocă dispozițiile art. 1890, art. 1895, art. 1897 alin. (1) și (2), art. 1898 din vechiul C. civ. și reia susținerile potrivit cărora instanța de apel a reținut nelegal că, până la momentul la care apelanții pârâți au încheiat contractul de vânzare cumpărare, terenul în discuție a fost posedat, în mod public și sub nume de proprietar, de către intimații reclamanți și nu de antecesorul său. Învederează că art. 33 din Legea nr. 7/1996 instituie o prezumție de proprietate în favoarea proprietarului tabular, precum și faptul că intabularea asigură publicitatea drepturilor reale și susțin că posesia a fost exercitată public și sub nume de proprietar de autoarea recurenților, F. S.R.L. și autoarea acesteia din urmă, G. S.R.L., având în vedere că au fost proprietari tabulari. Cu referire la înscrisurile din dosar, arată că I., autorul recurenților, a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu. Subliniază că, deși înscrierea în evidențele fiscale nu echivalează cu dovada proprietății, acest lucru dovedește posesia publică, iar, în speță, dovedește și suprafața posedată efectiv atât de autorul intimatului, cât și de autorul recurenților. Învederează că nu au invocat intabularea și înregistrarea fiscală drept criteriu de preferință, contrar susținerilor instanței de apel, ci pentru dovedirea posesiei publice și sub nume de proprietar, în scopul dovedirii acestor condiții ale uzucapiunii. Instanța de apel a reținut greșit că, în lipsa unui titlu translativ de proprietate asupra terenului, acesta nu putea face parte din masa succesorală, dreptul de proprietate neputând fi transmis succesorilor, de vreme ce de la 14 februarie 1952 a început să curgă termenul pentru prescripția de lungă durată, ce s-a împlinit la 14 februarie 1982. Arată că un titlu nul nu poate servi ca bază a uzucapiunii de scurtă durată, cum a reținut și instanța de apel, însă în cazul uzucapiunii de 30 de ani, reglementată de art. 1890-1894 din vechiul C. civ., nu este prevăzută obligația producerii unui titlu și nu i se poate opune reaua credință. Mai arată că susținerea instanței de apel, potrivit căreia patrimoniul defunctului se transmite succesorilor în situația juridică în care se află la decesul acestuia, este corectă teoretic, însă învederează că posesia autorului I. a început cel mai târziu la 22 februarie 1952, termenul de 30 de ani de uzucapiune fiind împlinit la 22 februarie 1982, în persoana acestuia. Învederează că, sub acest aspect, este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 1890 din vechiul C. civ., concluzia (nemotivată) a instanței de apel, potrivit căreia încheierea unor contracte de vânzare cumpărare care au vizat un bun ce aparținea unui terț, iar nu succesorului defunctului, nu este de natură să consolideze un act nul absolut. Susțin că, și dacă ar accepta ideea că succesorul J. nu a dobândit prin succesiune însuși dreptul de proprietate, acesta a dobândit vocația de a invoca uzucapiunea de lungă durată, având în vedere posesia de peste 30 de ani exercitată de autorul său și continuarea exercitării posesiei în persoana sa. Cu referire la o decizie de speță a instanței supreme, precizează că, pentru producerea efectelor uzucapiunii de scurtă durată, este necesară nu doar dovedirea posesiei, ci și a justului titlu, care este orice act translativ de proprietate care provine de la un neproprietar. Arată că, dacă titlul ar proveni de la adevăratul proprietar, acesta ar fi suficient prin el însuși să ducă la dobândirea proprietății, fără să fie nevoie de trecerea timpului. Sub un ultim aspect, învederează că, spre deosebire de titlul nul, justul titlu îndeplinește condițiile legale pentru transferul proprietății, cu excepția condiției de a proveni de la un proprietar.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenții au depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 17 august 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din Fișa ECRIS. Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Recurenții au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 10 februarie 2022, pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședința publică din 7 aprilie 2022 pentru soluționarea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare. În esență, litigiul are ca obiect acțiunea în revendicare a terenului în suprafață de 199 mp, inițiată de reclamanții care invocă drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1995 prin care reclamantul a cumpărat de la d-l K. imobilul, împotriva pârâților care au opus, la rândul lor, ca titlu, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 prin care au cumpărat imobilul de la S.C. L. S.R.L.. Instanța de fond a admis acțiunea, considerând că reclamanții au dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, pe când pârâții l-au dobândit de la un neproprietar. În acest sens a reținut că terenul a fost înscris în certificatul de moștenitor de pe urma defunctului I. ca fiind deținut de defunct ca bun propriu în patrimoniu de fapt, de peste 30 de ani, nedeținând titluri autentice de proprietate. Moștenitorul acestuia, J. a vândut lui H., imobilul, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.09.1992, în contract fiind menționat faptul că vânzătorul a dobândit terenul, cu titlul de moștenire de la defunctul său tată. Imobilul teren a fost vândut de H. către S.C. G. S.R.L., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1994, care la rândul său l-a vândut către S.C. L. S.R.L., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2003, pârâții cumpărându-l de la această societate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017. În motivele de apel, pârâții au invocat, în scopul de a paraliza efectele acțiunii în revendicare, instituția prescripției achizitive. În acest sens, au invocat dispozițiile art. 1895 C. civ. 1864, considerând că îndeplinesc condițiile pentru a se constata că a intervenit uzucapiunea de 10 ani, adevăratul proprietar locuind în circumscripția teritorială a aceluiași tribunal județean unde se află bunul imobil. În ipoteza în care se va lua în considerare că titlul autorilor pârâților nu ar proveni totuși de la un proprietar, au susținut că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de 30 de ani, ca efect al joncțiunii posesiei pârâților cu cea a autorilor F. S.R.L., G. S.R.L., H. și I., în cazul acestei uzucapiuni, spre deosebire de uzucapiunea scurtă, nefiind necesar ca posesorul să aibă just titlu și nici să fie de bună-credință, fiind posibilă joncțiunea posesiilor. Au precizat că invocă și uzucapiunea tabulară care validează dreptul real înscris în cartea funciară fără cauză legitimă, fiind validată însăși cauza nelegitimă care a stat la baza înscrierii dreptului real principal în cartea funciară dacă uzucapantul nu a cunoscut la momentul înregistrării cererii de înscriere și la momentul intrării efective în posesie, cauza de ineficacitate a titlului său, iar posesia a fost exercitată timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere. Apelul a fost respins ca nefondat pe considerentul că un titlu nul - adică lovit de nulitate absolută - nu poate servi ca bază a uzucapiunii conform art. 1897 alin. (2) din C. civ. iar încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare care au vizat un bun ce aparținea unui terț, iar nu succesorului defunctului, nu este de natură să consolideze un act nul absolut în detrimentul drepturilor adevăratului proprietar. A mai reținut instanța de apel că invocarea intabulării drepturilor subdobânditorilor ca un criteriu de preferință între titlurile opuse nu are relevanță în cauză, intabularea având efect de opozabilitate asupra titlurilor succesive provenite de la același autor, situație exclusă în cauză, și nu de constituire de drepturi și că buna-credință trebuie să existe și este analizată prin raportare la momentul dobândirii imobilului. Considerând că, în materia uzucapiunii, sunt relevante durata și caracterele posesiei celui care uzucapează, iar nu data la care proprietarul neposesor a dobândit dreptul de proprietate, a apreciat că, până la momentul la care apelanții pârâți au încheiat contractul de vânzare cumpărare, terenul în discuție a fost posedat în mod public și sub nume de proprietar de către intimații reclamanți și nu de către antecesorul său. Cu titlu prealabil se constată că, deși reclamanții au susținut prin întâmpinare, inadmisibilitatea formulării, pentru prima dată în apel, a apărărilor noi în baza prescripției achizitive, aceștia nu au formulat recurs împotriva soluției instanței care a analizat pe fond aceste apărări. Prin prima critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel a depășit limitele învestirii stabilite prin cererea de apel, întrucât ar fi apreciat, contrar celor stabilite de instanța de fond și neatacate, că terenul s-a aflat în posesia reclamanților și nu a autorilor pârăților. Critica formulată este nefondată. Astfel, nu se poate considera că instanța de apel a încălcat limitele devoluției în condițiile în care problema prescripției achizitive a fost invocată de către pârăți, ca excepție procesuală de fond, pentru prima dată în apel, astfel că instanța era obligată să analizeze posesia exercitată asupra terenului din perspectiva caracterului util ce ar duce la recunoașterea efectului achizitiv al acesteia. Prin urmare, nu i se poate opune acestei analize un considerent din dezlegarea dată de instanța de fond acțiunii în revendicare, care, în procesul de comparare de titluri, citează mențiunea din certificatul de moștenitor din 25.03.1992 potrivit căreia autorul inițial al pârâtului, I., a deținut doar posesia în fapt a bunului. Această mențiune nu are valoarea unui considerent decisiv, și nici măcar decizoriu, în condițiile în care în apel nu au mai fost comparate titlurile părților, ci s-a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor de drept substanțial care, admise, ar fi dus la paralizarea efectelor titlului exhibat de reclamanți în favoarea unui mod originar de dobândire a proprietății, cum este cel al prescripției achizitive și, implicit, la respingerea acțunii principale. În cadrul acestei analize, posesia terenului este privită dintr-o cu totul altă perspectivă, prezentând relevanță caracterele acestei posesii, care trebuie analizate din punctul de vedere al utilității ei producătoare de efecte juridice, fără a i se putea opune mențiunea, fără relevanță din acest punct de vedere, inserată în certificatul de moștenitor. Cum apelul este o cale de atac devolutivă prin care se reia, în limitele criticilor formulate de partea care promovează respectiva cale de atac, judecata cu privire la situația de fapt și calificarea juridică pe care aceasta o primește, în vederea soluționării pretențiilor concrete ce reprezintă obiect al învestirii instanței, în condițiile în care înșiși apelații au adus în discuție elemente factuale producătoare de efecte juridice noi, neanalizate în primă instanță, caracterul devolutiv al căii de atac permite analizarea tuturor probelor, apărărilor și argumentelor subsumate acesteia. Este fondată însă critica referitoare la motivarea, într-o manieră echivocă și incompletă, dată de instanță susținerilor din apel, critică ce va fi încadrată și analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, Curtea de apel nu a analizat și nu a formulat un răspuns corespunzător tuturor argumentelor deduse judecății prin cererea de apel referitoare la prescripția achizitivă ce a fost invocată sub toate formele prevăzute de lege. Aceasta reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., potrivit cărora, pentru o motivare corespunzătoare a hotărârii este necesar ca în cadrul considerentelor, să se arate expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția dar și motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Ca atare, lipsa unei examinări corespunzătoare și efective a motivelor de fapt și de drept, a argumentelor invocate de părți, în cadrul căreia să fie analizate probele administrate în susținerea lor, afectează hotărârea ce face obiectul controlului judiciar de nelegalitatea prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., fiind de natură a încălca chiar dreptul la un proces echitabil, astfel cum e consfințit de art. 6 alin. (1) din C. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens se constată că instanța de apel a verificat, de o manieră explicită, doar incidența uzucapiunii de scurtă durată, apreciind că pârâții se prevalează de un titlu nul și că invocarea intabulării nu are ca efect constituirea de drepturi ci doar opozabilitatea asupra titlurilor efective provenite de la același autor. Referindu-se la durata și calitatea posesiei, a menționat că terenul a fost posedat public de reclamanți, reținând, ca o concluzie a soluției de respingere a apelului, "multitudinea probatoriilor administrate, inclusiv în faza apelului", considerent care nu se poate constitui într-o analiză corectă și completă a condițiilor uzucapiunii. Or, atare motivare nu permite instanței de control judiciar să deceleze dacă și în ce modalitate au fost analizate toate chestiunile deduse judecății în apel și care au fost dezlegările pe care instanța le-a dat cu privire la instituția uzucapiunii de 30 de ani, în care, astfel cum corect au precizat recurenții, devine nerelevantă existența unui just titlu și a bunei credințe în analiza posesiei unuia sau mai multor autori, chiar și privită într-o succesiune a acesteia prin joncțiune. De asemenea instanța de apel nu a analizat nici incidența cazului de uzucapiune tabulară, ale cărei condiții apelanții susțin că ar fi fost îndeplinite, pentru a statua dacă este un veritabil mod de dobândire sau o modalitate de validare a drepturilor reale principale imobiliare, înscrise în cartea funciară fără cauză legitimă. Deși s-a referit în mod generic la "multitudinea probatoriilor" care ar fi stat la baza soluției pronunțate, cu excepția relatării succesiunii transmiterii bunului aflat în litigiu și a referirii la o declarație de martor, nu rezultă din economia considerentelor, care sunt aspectele pe care instanța și-a întemeiat raționamentul pentru care a înlăturat celelalte două forme de dobândire a dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă ca nefiind incidente în cauză, în condițiile în care nu a analizat în mod distinct cerințele prevăzute de fiecare dintre acestea. Verificarea justului titlu ca fiind un act translativ de proprietate care nu provine de la adevăratul proprietar (instanța de apel constatând că în lipsa unui titlu translativ de proprietate asupra terenului, acesta nu putea face parte din masa succesorală, dreptul de proprietate neputând fi transmis succesorilor) și buna credință cerută la momentul începerii posesiei, la care instanța de apel s-a raportat, sunt elemente utile uzucapiunii scurte de 10-20 de ani, pentru celelalte situații de dobândire a dreptului de proprietate existând cerințe ce se impuneau a fi analizate separat. Față de aceste considerente ce impun reluarea judecății de către instanța de apel, nu vor mai fi analizate criticile formulate în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul condițiilor de fond ale prescipției achizitive. În consecință, Înalta Curte va admite recursul și, în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va casa decizia atacată, urmând ca litigiul să fie trimis aceleiași instanțe de apel spre rejudecare. PENTRU ACESTE MOTIVE,