Decizia nr. 371/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București la data de 23.10.2018 sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, constatarea dobândirii, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, a dreptului de proprietate asupra terenului situat în, sector 1 București, în suprafața de 250 mp. Reclamanții au estimat valoarea imobilului la suma de 198.352 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 645 C. civ. din 1864 și urm., precum și textele legale invocate în cuprinsul acțiunii. Prin sentința nr. 284/23.01.2019, Judecătoria Sector 1 București a declinat competența de soluționare a prezentei cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 271/03.03.2020, Tribunalul București, secția a III a civilă a admis acțiunea; a constatat dobândirea, de către reclamanți, prin uzucapiunea de 30 ani și joncțiunea posesiilor, a dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 196 mp situat în București, str. x., identificată de expert D..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1690/A/03.12.2020, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinței; a obligat apelantul pârât la plata, către intimatul reclamant B., a sumei de 2975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin Primar General. Recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1846, 1847, 1890 C. civ. din 1864, Legea nr. 422/2001, art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 680 C. civ. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, recurentul arată că în cauză nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al municipalității al imobilului în litigiu, iar calitatea procesuală pasivă a pârâtului nu poate fi reținută în lipsa dovezii unui certificat de vacanță succesorală care să-i atribuie calitatea de proprietar. Nu se poate stabili calitatea procesuală a unei părți prin simplul motiv că nu a fost identificat un alt pârât, iar în cauză s-a reținut că terenul în suprafață de 435 mp, din care 57 mp construcție figurează ca proprietate particulară, conform adresei nr. x/2019 emisă de către Direcția de patrimoniu, persoana menționată în această adresă fiind chiar autorul reclamanților, care a dobândit, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.04.1947, o suprafață de teren de 250 mp. Sub acest aspect, recurentul a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, conform căruia "Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26". Astfel, trecerea în proprietatea comunelor, orașelor, municipiilor, este condiționată de existența, în prealabil, a terenului în proprietatea statului și în administrarea primăriilor, la data acestei legi. Or, terenul în litigiu nu era menționat în proprietatea statului și nici în administrarea primăriei la data intrării în vigoare a legii. Pe fondul cauzei, recurentul arată că nu sunt întrunite condițiile unei posesii utile, nu s-a dovedit posesia publică și sub nume de proprietar, iar reclamanții figurează ca plătitori de rol fiscal doar pentru suprafața de 250 mp dobândită prin contract, iar nu pentru suprafața solicitată prin uzucapiune. Singura probă administrată în cauză în dovedirea îndeplinirii condițiilor posesiei a fost cea testimonială, aceasata nefiind coroborată cu alte probe.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17.11.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 23.02.2022. Nu s-a formulat punct de vedere la raport.

Apărările formulate în cauză La data de 24.06.2021 (data poștei), în termen legal, intimații-reclamanți A., B. și C. a formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât recurentul își exprimă nemulțumirea față de soluția instanței de apel reiterând chestiuni ce țin de situația de fapt și de aprecierea probatoriului. În subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat. În mod corect a fost clarificată situația juridică a imobilului în sensul că reclamanții au dobândit, prin uzucapiunea de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. În mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin primar, raportat la faptul că terenul în suprafață de 196 mp se afla în proprietatea unității administrativ teritoriale la nivelul anului în care a fost alipit de autorul reclamanților E., la terenul de 250 mp. Împotriva concluziilor expertului tehnic judiciar D., recurentul-pârât nu a formulat obiecțiuni, lăsând a se înțelege că achiesează la acestea. În cauză sunt îndeplinite și au fost dovedite condițiile uzucapiunii de lungă durată, situație față de care se impune respingerea recursului. Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin criticile formulate, recurentul-pârât supune controlului de legalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra calității sale procesuale pasive în acțiunea având ca obiect uzucapiunea de lungă durată cu referire la terenul în litigiu, despre care recurentul arată că nu-i aparține, iar pe de altă parte, modalitatea în care instanța de apel a analizat condițiile posesiei necesare pentru a uzucapa, despre care recurentul pretinde că nu sunt îndeplinite în cauză. Referitor la calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, prin Primar General, Înalta Curte constată că obiectul litigiului este reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate al intimaților-reclamanți, ca fiind dobândit prin prescripția achizitivă de 30 ani, cu privire la un teren despre care aceștia arată că îl dețin în fapt, prin joncțiunea posesiilor, de la un moment care îi legitimează să invoce uzucapiunea de lungă durată, ale cărei condiții sunt îndeplinite și privitor la care nu s-a identificat un alt proprietar. Sub acest aspect, se reține că potrivit art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea de părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Din interpretarea acestui text legal, rezultă că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății; în ipoteza moștenirii vacante, legitimarea procesuală pasivă se raportează exclusiv la acea vocație reziduală a statului de a dobândi moștenirile vacante, în absența moștenitorilor legali sau testamentari, în timp ce sfera bunurilor fără stăpân nu este limitată la moștenirile vacante (cum greșit susține recurentul atunci când afirmă că nu i se poate stabili calitatea procesuală pasivă în lipsa unui certificat de vacanță succesorală), ci includ și bunurile în privința cărora foștii proprietari s-au desistat voluntar ori nu sunt cunoscuți. În cauză s-a stabilit, de către instanțele anterioare, că autorii reclamanților, respectiv E. și F. (bunicii reclamanților B., A. și părinții reclamantei C.) au dobândit terenul în suprafață de 250 mp prin actul de vânzare nr. x/21.04.1947, dar că la momentul efectuării măsurătorilor au constatat că suprafața reală deținută este de 446 mp. Dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 invocate de către recurent nu sunt incidente, iar critica este nefondată, întrucât în situația în care nu se poate identifica proprietarul imobilului referitor la care s-a invocat prescripția achizitivă, se prezumă că acesta aparține unității administrativ teritoriale în raza căreia se află, prin efectul dispozițiilor art. 477, art. 646 C. civ. din 1864 și art. 4 din Legea nr. 213/1998. Astfel, potrivit art. 477 C. civ., "Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public". Sintagma "domeniu public" cuprinsă în art. 477 C. civ. este explicitată de art. 25 din Legea nr. 213/1998 ca semnificând domeniul privat al statului sau unității administrativ teritoriale. Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 646 C. civ., conform cărora "Bunurile fără stăpân sunt ale statului" și reprezintă fundamentul juridic pe care se grevează calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în astfel de litigii. Întrucât în cauză nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect s-a reținut prezumția (prevăzută de lege) că imobilul se regăsește în patrimoniul pârâtului, situație față de care acesta justifică legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu, potrivit celor arătate. Referitor la îndeplinirea condițiilor posesiei necesare pentru a uzucapa, recurentul-pârât susține că acestea nu sunt îndeplinite, întrucât intimații-reclamanți figurează ca plătitori de rol fiscal doar pentru suprafața de 250 mp, dobândită prin contract, iar nu și pentru cea de 196 mp în raport de care s-a solicitat constatarea uzucapiunii. Critica este nefondată, întrucât, contrar susținerilor recurentului, prin adresa nr. x/03.07.2019 emisă de Primăria municipiului București-Direcția Patrimoniu la solicitarea instanței, se menționează că terenul în suprafața de 435 mp, din care 57 mp construcție, categoria de folosință construcții și curți, figurează ca proprietate particulară, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidentelor E.. Persoana care figurează în adresa menționată mai sus este chiar autorul reclamanților, iar acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 250 mp teren de la adresa din str. x., conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.04.1947. Or, cererea dedusă judecății are ca obiect diferența de teren de la respectiva adresă (196 mp, din măsurători), cu privire la care autorul reclamanților nu a deținut acte de proprietate, dar pe care a deținut-o în fapt, ceea ce a și determinat inițierea prezentului demers judiciar. Este de observat că o astfel de susținere nu numai că este contrazisă de actele dosarului, dar reprezintă o apărare nouă în recurs, care nu a fost analizată cu prilejul cercetării cauzei de către instanțele de fond fiind, totodată, o chestiune ce ține de administrarea și aprecierea probatoriilor ce nu poate fi analizată în prezenta cale extraordinară de atac. Pe de altă parte, în cauză nu s-a probat faptul că posesia exercitată de către reclamanți nu ar îndeplini condițiile legii. Astfel, potrivit art. 1847 C. civ., ca să se poată prescrie se cere o posesie continuă, neîntreruptă publică și sub nume de proprietar, care să fie exercitată 30 de ani. În lumina acestui text legal, intimații-reclamanți au dovedit, prin probele administrate în etapele procesuale anterioare, că au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani proprietatea asupra terenului de 196 mp alipit prin luarea în stăpânire de fapt de către autorii E., F., la suprafața de 250 mp, prin joncțiunea posesiilor exercitate de autori cu posesiile exercitate de către intimații-reclamanți. Condițiile posesiei astfel cum sunt reglementate de textul legal anterior menționat au fost dovedite în cauză pe baza probatoriului administrat de către instanțele anterioare, probatoriu ce nu poate fi analizat ori reapreciat la prezentul moment procesual în care se dezbat exclusiv aspecte de nelegalitate ale pricinii. Dealtfel sub acest aspect, contrar susținerilor recurentului în sensul că singura probă în dovedirea condițiilor posesiei a fost proba testimonială, în cauză a fost întocmit un raport de expertiză prin care s-a stabilit că terenul de 196 mp în raport de care s-a invocat uzucapiunea (diferența de teren pe care reclamanții o dețin fără acte), este teren viran anterior anului 1966 și era utilizat drept trecere către șoseaua x, fiind aflat în proprietatea unității administrativ teritoriale la nivelul anului la care a fost alipit de autorii reclamanților la terenul de 250 mp. Acest raport de expertiză nu a fost contestat de către părți, nu s-au formulat obiecțiuni, astfel încât concluziile sale sunt câștigate cauzei, o asemenea probă neputând fi criticată pe calea recursului. Având în vedere soluția asupra recursului și faptul că intimații-reclamanți au solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 4000 RON, dovedit cu chitanța atașată la dosar, se constată că recurentul-pârât este parte căzută în pretenții în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și va fi obligat să plătească acestora suma de 4000 RON cheltuieli de judecată. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 1690/A din 3 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată în recurs în favoarea intimaților-reclamanți A., B., C..