ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1735/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04.08.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost precizată prin cererea din data de 01.09.2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Sectorul 4 al Municipiului București, prin Consiliul Local, și Sectorul 4 al Municipiului București, a solicitat: (i) obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului său și predarea imobilului teren intravilan situat în Municipiul București, Bulevardul x, proprietatea privată a A. S.R.L. și lăsarea acestuia în deplină proprietate și posesie; (ii) obligarea pârâtei de rea-credință, pe cheltuiala sa, la eliberarea terenului intravilan de orice construcții, mobilier urban sau amenajări de orice tip, permanente ori temporare, făcute pe imobilul teren proprietatea privată a reclamantei și readucerea sa la starea inițială, de teren liber de construcții; (iii) obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din data de 23 septembrie 2020, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1619 din data de 02.11.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei capacității de folosință ca neîntemeiate; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Sector 4 București, prin Consiliul Local Sector 4 București și prin Primarul Sector 4 București; a obligat pârâtul U.A.T. Sectorul 4 al Municipiului București la predarea și lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului situat în București, Bd. x nr. 23B sector 4, în suprafață de 475 mp (din măsurătorile cadastrale cu suprafața de 472,26 mp), înscris în CF x a Municipiului București; a obligat U.A.T. Sectorul 4 al Municipiului București la eliberarea suprafeței de teren de mobilierul urban la momentul predării către reclamantă; a obligat U.A.T. Sectorul 4 al Municipiului București la plata către reclamantă a sumei de 8.159 RON taxă de timbru și a sumei de 5.000 RON onorariu avocat.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 949A din 15 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 1619 din 2 noiembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. S.R.L., și cu intimatul - pârât Sectorul 4 al Municipiului București, prin Consiliul Local. A obligat apelantul la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, către intimata - reclamantă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 949A din 15 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs pârâții Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primar, și Primăria Sectorului 4 București, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. Recurenții au solicitat, în principal, casarea deciziei civile nr. 949A din 15 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București și a sentinței civile nr. 1619 din 2 noiembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. În subsidiar, au solicitat casarea deciziei menționate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. 1. Apreciază că hotărârea instanței de apel este nelegală cu privire la soluția referitoare la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a primăriei și a cadrului procesual pasiv. Prin cererea pendinte, reclamanta a chemat în judecată Primăria Sectorul 4 al Municipiului București, prin Consiliul Local, și Primăria Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primar. Prin încheierea din 06.04.2021 Tribunalul a reținut că sunt pârâți Consiliul Local Sector 4 și Primăria Sector 4, prin Primar. Însă, prin sentința nr. 1619 din 02.11.2021 s-a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu UAT Sectorul 4 al Municipiului București, prin doi reprezentanți, respectiv Primarul și Consiliul Local, fiind respinsă și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a primăriei. Ulterior, prin decizia civilă nr. 949A/15.06.2022 s-a preluat aceeași greșeală, iar întregul proces a fost judecat într-un cadru procesual pasiv greșit, cu U.A.T. Sectorul 4 al Municipiului București. Prin urmare, s-a soluționat greșit excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei, apreciindu-se că această entitate nu a fost chemată în judecată, și s-a schimbat întregul cadru procesual pasiv, iar cauza din apel a fost judecată eronat în acest fel. Or, UAT - Subdiviziunea administrativ-teritorială Sectorul 4 București, Primăria Sectorului 4 București și Consiliul Local Sector 4 București sunt trei entități diferite conform Codului Administrativ. Prin urmare, prin raportare la cererea de chemare în judecată și cadrul procesual stabilit de prima instanță, pentru soluționarea cauzei, se impunea citarea Primăriei Sectorului 4 și a Consiliul local Sector 4. În ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei, menținută în apel, aceasta trebuia soluționată în raport de Primăria Sectorului 4, nu de UAT- Subdiviziunea administrativ-teritorială Sectorul 4 București. În consecință, în speță, s-au încălcat atât regulile de procedură privind corecta stabilire a cadrului procesual pasiv, introducerea și citarea părților, respectiv cele referitoare la capacitatea procesuală de folosință, cât și normele materiale de drept administrativ ce fac distincție între toate aceste entități. 2. Recurenții arată că hotărârea instanței de apel este nelegală și față de faptul că nu a constatat nevaliditatea titlului de proprietate al reclamantei. În fața instanțelor, pârâții s-au apărat în sensul că titlul opus de reclamantă nu este valabil întrucât Contractul de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. x/16.09.2005 a fost desființat de drept, ca urmare a neîndeplinirii condiției rezolutorii inserate în cuprinsul acestuia, referitoare la obținerea autorizației de construire. Însă, instanța de apel a reținut validitatea titlului reclamantei considerând că nu a operat rezoluțiunea contractului în lipsa unei manifestări exprese de voință a părților contractante, iar pârâta, terț față de convenție, nu poate invoca pactul comisoriu de grad IV inserat în contract. În acest fel, instanța de apel a făcut o confuzie între condiția rezolutorie și clauza comisorie sub forma pactului comisoriu de grad IV, cele două instituții fiind distincte, după cum a arătat atât doctrina cât și practica judiciară pe vechea lege civilă, confirmate apoi de reglementările Noului C. civ. În cadrul contractului de vânzare - cumpărare mai sus menționat se regăsește inserată o clauză specială, denumită inclusiv de părți ca fiind condiție rezolutorie. Din conținutul textului contractual rezultă că părțile nu au considerat că neobținerea actelor reprezintă o cauză de neexecutare a contractului din culpa vânzătorului. Din contră, în urma desființării contractului, vânzătorului, care nu a putut obține avizele/acordurile/autorizațiile, i se restituie prețul vânzării, la care se adaugă și dobânzi comerciale. Pârâții nu au cerut instanței să declare sau să constate intervenirea rezoluțiunii contractului sub forma pactului comisoriu de grad IV ci au arătat că reclamanta nu deține un titlu valid, în condițiile în care contractul de vânzare era deja desființat pentru neîndeplinirea condiției rezolutorii. Pentru desființarea contractului pentru neîndeplinirea condiției rezolutorii nu este necesară sesizarea instanței sau altă formalitate din partea vreuneia dintre părți ci efectul desființării se produce de drept prin simpla neîndeplinire a condiției, la data expirării termenului pentru realizarea evenimentului-condiție stabilit în acest sens. Aceleași efecte le produce și pactul comisoriu de grad IV, însă în cauză s-a stipulat totuși o condiție rezolutorie. De asemenea, un terț poate sesiza instanței nevaliditatea unui titlu desființat de drept, aspect ce nu presupune intervenția instanței în sensul de a declara rezoluțiunea sau altă formă de desființare a contractului. Din aceste motive, apreciază că hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța interpretând și calificând greșit normele privind condiția rezolutorie și clauza comisorie, totodată aplicând eronat efectele și mecanismele de desființare a contractului. 3. Prin cererea de recurs, pârâții au înțeles să invoce excepția nulității absolute a Dispoziției nr. 432/12.07.2002 pentru restituirea terenului și a tuturor actelor subsecvente, incluzând titlul de proprietate pe care îl opune reclamanta. Apreciază că această nulitate este parțială, doar în ceea ce privește parcela de teren ce face obiectul revendicării din prezentul dosar și a contractelor de vânzare și actelor de transmitere a proprietății limitat la acest teren. Motivul nulității se referă la încălcarea normelor privind caracterul de inalienabilitate al proprietății publice, respectiv nelegalitatea retrocedării și tranzacționării unui spațiu verde din domeniul public. Recurenții au expus un scurt istoric al imobilului - teren în suprafață de 472,26 mp din măsurători (475 mp din acte), situat în Municipiul București, Bulevardul x, înscris în CF x și în subzona L4a, menționat ca fiind ocupat de o amenajare publică cu alei, bănci, vase ornamentale de piatră și teren de joacă pentru copii, totul împrejmuit cu gard metalic având sigla Primăriei Sector 4 București. Pentru acest teren, au fost emise: Dispoziția nr. 432/12.07.2002 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 14.615 mp reprezentată de parcelele 5, 6, 7, 8, 9,11,12, 13,14,15,16,17,18,19, 20, 21, 22,23, 24, 25 și Dispoziția nr. 3568/15.12.2004 pentru măsuri reparatorii prin echivalent. Astfel, persoanele fizice B. și C., în indiviziune, au dobândit imobilul-teren situat în Bulevardul x, în suprafață totală de 475 m.p., în cotă de 1/2 fiecare. Terenul a fost înstrăinat către D. S.R.L, care l-a vândut către A. S.R.L. A. S.R.L. (societate absorbantă), a preluat terenul în proprietate în urma procesului de fuziune prin absorbție, astfel că se consideră proprietara imobilului - teren situat în Bulevardul x, în suprafață totală de 472,26 mp - liber conform măsurătorilor cadastrale și 475 mp în acte, opunând actele de mai sus, față de care se invocă excepția nulității absolute. Actele sunt lovite de nulitate întrucât acest teren făcea parte din domeniul public, având destinația de spațiu verde. Raportul de expertiză topografică întocmit de către ing. E. în octombrie 2001 a identificat parcela nr. 23 ca reprezentând terenul din Bd. x, respectiv ca spațiul verde aferent F. (grădina publică). Sectorul 4 al Municipiului București, pe raza căruia se află terenul în litigiu, l-a reamenajat în interesul locuitorilor, prin amplasarea de mobilier nou constând în bănci, jardiniere, jocuri de copii etc. Potrivit Anexei nr. 3 - Lista orientativă cuprinzând unele categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor din Norma tehnică pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, parte integrantă din H.G. nr. 548/1999, fac parte din domeniul public: "g) sistemele de infrastructură privind administrarea domeniului public, cu terenurile aferente: spațiile verzi, parcările și terenurile dejoacă pentru copii". Conform art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia "(1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile... (2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută." Potrivit Legii nr. 213/1998 și a Codului administrativ, parcurile și zonele de agrement fac parte din domeniul public local, sunt de uz și interes local, fiind inalienabile. Efectul principal și, totodată, mijlocul principal de protecție al domeniului public este inalienabilitatea, care restricționează circulația bunurilor ce constituie domeniu public. Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de Legea nr. 213/1998. În consecință, rezultă faptul că terenul cu destinația de spațiu verde, situat în București, Bd. x, conform afectațiunii acestuia de utilitate publică, face parte necondiționat din domeniul public și este proprietatea publică a unității administrativ teritoriale Municipiul București, fiind în administrarea Consiliului Local Sector 4. În lumina reglementării generale a proprietății publice, încălcările regimului juridic al acesteia afectează și atrage nulitatea absolută a oricărui act juridic ce încalcă acest regim juridic. Nulitatea absolută a Dispoziției nr. 432/12.07.2002 este justificată și prin prisma dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 care prevăd, în mod expres, că terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Or, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, în vigoare la data emiterii actului a cărui nulitate absolută se invocă, terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile și nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public, conform art. 5 alin. (2) din lege. Întrucât dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001 stipulau faptul că nu pot fi supuse restituirii terenurile care fac obiectul legii fondului funciar, iar potrivit acestui din urmă act normativ - art. 5 - terenurile care sunt de uz sau de interes public aparțin domeniului public, recurenții apreciază că Dispoziția nr. 432/12.07.2002 a Primarului General al Municipiului București este lovită de nulitate absolută pentru încălcarea normelor legale de ordin public, consacrate în mod expres de legiuitor atât prin Legea nr. 10/2001 cât și prin Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 213/1998. De altfel, prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991 și cele din Legea nr. 213/1998 sunt anterioare celor din Legea nr. 10/2001 și au fost în vigoare atât la data formulării Notificării nr. x/2001, cât și ulterior, la data emiterii Dispoziției nr. 432/12.07.2002 a Primarului General al Municipiului București, nulitatea absolută a actului atacat fiind neechivocă. Mai mult decât atât, la momentul emiterii dispoziției în baza Legii nr. 10/2001 se cunoștea și era menționat în dosarul administrativ destinația de spațiu verde pentru parcelele restituite. În aceste condiții, Primarul Municipiului București nu putea, în mod legal, să emită dispoziția de restituire, având în vedere că terenul făcea parte din domeniul public local al Municipiului București, fiind inalienabil, insesizabil si imprescriptibil. Concluzionând, apreciază că există o încălcare evidentă a regimului juridic de proprietate publică al terenului situat în București, Bd Alexandru Obregia nr. 23B, în suprafață de 475 mp (din măsurătorile cadastrale cu suprafața de 472,26 mp), înscris în CF x a Municipiului București, regim juridic consfințit prin norme de natură imperativă, pentru a căror încălcare operează nulitatea absolută a oricărui act juridic încheiat în contra acestor prevederi imperative. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 949A/15.06.2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în principal, casarea deciziei civile nr. 949A/15.06.2022 pronunțate de Curtea de Apel București și a sentinței civile nr. 1619/02.11.2021 pronunțate de Tribunalul București și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în primă instanță. În subsidiar, solicită casarea deciziei civile nr. 949A/15.06.2022 pronunțate de Curtea de Apel București și trimiterea cauzei, spre rejudecare, acestei instanțe de apel.

Apărările formulate în cauză A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care solicită, pe cale de excepție, respingerea, ca inadmisibil a recursului formulat de Primăria Sectorului 4 București și constatarea ca fiind nul a recursului formulat de Sector 4 al Municipiului București, prin Primar, pentru motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. De asemenea, solicită să se respingă, ca nefondat, recursul întemeiat pe motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 și să se mențină, în tot, decizia civilă nr. 949A din 15 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Recurenții-pârâți Primăria Sectorului 4 București și Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primar, au formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea excepțiilor și a celorlalte apărări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat. Astfel, în ceea ce privește primul motiv de recurs, prin care se invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel decurgând din soluționarea greșită a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Sectorului 4 București, respectiv, din stabilirea eronată a cadrului procesual pasiv, contrar voinței reclamantei manifestată prin cererea de chemare în judecată - critici prin care se pune în discuție nerespectarea unor norme de procedură și care pot fi subsumate cazului de casare a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că nu poate face obiectul controlului judiciar în această cale de atac, în conformitate cu prevederile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., pentru considerentele expuse în continuare. Astfel, așa cum se susține chiar în dezvoltarea acestor critici, prin cererea dedusă judecății‚ reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în principal, recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui imobil teren intravilan, situat în Municipiul București, Bulevardul x, și lăsarea acestuia în deplină proprietate și posesie, precum și eliberarea terenului revendicat de orice construcții, mobilier urban, amenajări de orice tip permanente sau temporare și readucerea sa la starea inițială. Această acțiune a fost formulată inițial în contradictoriu cu pârâții Primăria Sectorul 4 al Municipiului București, prin Consiliul Local, și Primăria Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primar. Prin sentința civilă nr. 1619 din data de 02.11.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei Sector 4 București, excepție prin care se susținuse în apărare că aceasta din urmă este, conform O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, o structură fără personalitate juridică, fără capacitate procesuală, ca fiind neîntemeiată, cererea de chemare în judecată fiind admisă în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Sector 4 București, reprezentată de Consiliul Local al Sectorului 4 București și de Primarul Sectorului 4 București. Tribunalul a avut în vedere în soluționarea excepției procesuale sus-menționate faptul că, prin încheierea din 08.06.2021 pronunțată în acest litigiu, se constatase că acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Sector 4 București, prin Consiliu Local și prin Primar, prin raportare și la precizările făcute în ședință publică de reprezentantul convențional al reclamantei. Înalta Curte mai reține că această soluție nu a fost criticată pe calea apelului, cale de atac declarată de altfel în speță de Sectorul 4 al mun. București, prin primar, astfel cum este indicat expres titularul cererii prin apelul cu care a fost învestită prima instanță de control judiciar. În acest sens, se constată că singurele motive de apel deduse judecății în calea ordinară de atac au vizat lipsa titlului de proprietate al intimatei-reclamante, invocată din perspectiva afectării contractului de vânzare-cumpărare, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, de o condiție rezolutorie, condiție a cărei îndeplinire ar fi dus la încetarea de drept a contractului pentru neexecutarea de către vânzător a obligației convenționale de a obține autorizația de construire în termenul stipulat, care nu putea fi prelungit ulterior împlinirii sale, și, respectiv, modalitatea de aplicare în primă instanță a prevederilor art. 453 C. proc. civ. în privința obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv neexercitarea prerogativei instanței de a le reduce până la un cuantum rezonabil. Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) al aceleiași norme nu pot fi primite dacă ele nu au fost invocate în termen pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. Or, în contextul anterior prezentat, criticile referitoare la maniera de soluționare a excepției procesuale arătate, precum și la stabilirea eronată a cadrului procesual pasiv, contrar cererii introductive, sunt formulate în recurs omisso medio, și nu pot fi examinate în această cale de atac, putând forma obiect al cenzurii exercitate de instanța de recurs numai acele probleme care au fost invocate drept critici în apel și care au fost soluționate în acea fază procesuală într-un mod nefavorabil părții care declară recurs, întrucât judecarea recursului vizează exclusiv elementele de nelegalitate ale deciziei recurate. Mai trebuie subliniat referitor la normele de drept administrativ invocate în susținerea acestui motiv de recurs, respectiv cele cuprinse în art. 3 și art. 5 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, că instanța de recurs le-a avut în vedere în soluționarea excepției inadmisibilității recursului declarat de Primăria Sectorului 4 București, ridicată de intimata-reclamantă, apărare care a fost respinsă tocmai în raport de aspectul procedural invocat pe această cale în condițiile în care, deși cererea de recurs examinată în speță are aparent doi titulari distincți, aceștia reprezintă în realitate același pârât reținut ca atare prin sentința primei instanțe, neatacată sub acest aspect, respectiv subdiviziunea administrativ-teritorială a Sectorului 4 al municipiului București, reprezentată prin autoritățile administrației publice locale prevăzute de lege. De altfel, față de obiectul cauzei civile de față, în care se pune în discuție exclusiv apărarea dreptului de proprietate, în speță interesează numai aptitudinea celui chemat în judecată de a participa la raporturi juridice civile, iar nu acea aptitudine a autorităților publice, constituite la nivelul pârâtului recurent, de a emite acte administrative în exercitarea unor prerogative de putere publică ori a unui serviciu public, aptitudine ce conturează o capacitate de drept administrativ a acestor autorități, relevantă în materia contenciosului administrativ. Recurenții au mai susținut că hotărârea este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în opinia acestora, instanța de apel interpretând și calificând greșit normele incidente privind condiția rezolutorie și clauza comisorie și, totodată, aplicând eronat efectele și mecanismele de desființare a contractului. Au arătat astfel recurenții că instanța de apel a făcut o confuzie între condiția rezolutorie și clauza comisorie sub forma pactului comisoriu de grad IV, cele două instituții fiind distincte, iar decizia de apel este nelegală față de faptul că nu a constatat nevaliditatea titlului de proprietate al reclamantei, în contextul în care pârâții nu au cerut instanței să declare sau să constate intervenirea rezoluțiunii contractului sub forma pactului comisoriu de ultim grad, deoarece contractul de vânzare era deja desființat pentru neîndeplinirea unei condiții rezolutorii referitoare la obținerea autorizației de construire. Critica este nefondată. Este real că rezoluțiunea contractului sinalagmatic și condiția rezolutorie sunt categorii juridice care nu se confundă, chiar dacă ambele au ca efect desființarea contractului. Condiția rezolutorie reprezintă o modalitate a obligației civile, înțeleasă ca eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde existența raportului juridic obligațional, respectiv desființarea (retroactivă) a acestuia. Rezoluțiunea/rezilierea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, astfel fiind interpretate sub imperiul C. civ. de la 1864, pe cale doctrinară și jurisprudențială, prevederile art. 1020-1021 C. civ. (Art. 1020 - "Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său." Art. 1021 - "Într-acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune de interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate."). Prin urmare, așa cum corect a reținut și instanța de apel, rezoluțiunea este întemeiată pe ideea de culpă a debitorului obligației neexecutate, aceeași instanță reținând în mod corespunzător și dreptul creditorului respectivei obligații de a solicita intervenirea sancțiunii, în raport de interesul său. Astfel, chiar în cazul stipulării unui pact comisoriu de cel mai înalt grad și chiar ulterior concretizării împrejurării care declanșează activarea pactului, creditorul are în continuare posibilitatea de a cere chiar executarea silită, renunțând astfel la clauza de rezoluțiune, după cum la fel de bine poate cerere rezoluțiunea pe cale de acțiune judiciară. Or, prin decizia recurată s-a constatat fără echivoc că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 16.07.2005 de notar public G. a fost inserată o clauză rezolutorie, având natura unui pact comisoriu de gradul IV, vânzătorul obligându-se să obțină autorizația de construire până la data de 31.12.2005, în caz contrar contractul urmând să se desființeze de plin drept, fără îndeplinirea vreunei formalități sau intervenția instanțelor, cu restituirea prețului și plata de dobânzi comerciale. Totodată, instanța a mai reținut că numai cumpărătorul putea invoca îndeplinirea condițiilor clauzei pentru a obține desființarea contractului, restituirea prețului și plata de dobânzi comerciale, însă acesta din urmă, potrivit principiului libertății de voință, a încheiat cu vânzătorul actele adiționale la contractul de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 02.05.2006 și nr. 1772 din 13.12.2006, prin care inițial s-a convenit prelungirea termenului în care vânzătorul trebuia să obțină autorizația de construire (până la data de 31.12.2006) și, ulterior, s-a renunțat la clauza rezolutorie în întregul ei. Prin urmare, având în vedere situația de fapt reținută de instanța de prim control judiciar raportată la temeiurile de drept invocate în cauză, Înalta Curte constată, că în mod judicios, raportat chiar la normele legale indicate de recurenți, instanța de apel a reținut, contrar susținerilor din recurs, că respectiva clauză în discuție din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nu reprezenta o condiție rezolutorie în sensul unei modalități a actului juridic civil, ținând seama și de faptul că într-o asemenea ipoteză evenimentul de care depinde condiția trebuie să fie, prin natura sa, un element obiectiv și aleatoriu, extrinsec contractului, împrejurare care nu se regăsește în speță. În limitele arătate, în lipsa unei interpretări sau aplicări eronate a dispozițiilor legale incidente raportului juridic dedus judecății, respectiv a normelor care reglementează maniera de interpretare a clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu pot fi primite criticile din recurs asupra modalității de interpretare a clauzelor actului juridic, întrucât interpretarea contractului sub aspectul determinării voinței concrete a părților contractante la momentul încheierii/modificării acestui act juridic reprezintă o problemă de temeinicie care se rezolvă pe baza probelor administrate cauzei și nu una de legalitate, excedând deci limitelor controlului jurisdicțional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin cererea de recurs recurenții au înțeles să invoce și excepția nulității absolute a Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 432/12.07.2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001, precum și a tuturor actelor subsecvente, incluzând titlul de proprietate pe care îl opune reclamanta, sancțiunea nulității intervenind, în opinia recurenților, doar în ceea ce privește parcela de teren ce face obiectul revendicării din prezentul dosar și a contractelor de vânzare și actelor de transmitere a proprietății limitat la acest teren, ca urmare a încălcării normelor imperative referitoare la caracterul de inalienabilitate al proprietății publice, respectiv la nelegalitatea retrocedării și tranzacționării (înstrăinării) unui spațiu verde aparținând domeniului public. Se apreciază, în esență, că există o încălcare evidentă a regimului juridic de proprietate publică a terenului situat în București, Bd. x, în suprafață de 475 mp (din măsurătorile cadastrale cu suprafața de 472,26 mp), înscris în CF x a Municipiului București, regim juridic consfințit prin norme de natură imperativă, pentru a căror încălcare operează nulitatea absolută a oricărui act juridic încheiat în contra unor prevederi legale imperative, fiind menționate în acest sens dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și ale art. 8 din Legea nr. 10/2001 care fac trimitere la terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 coroborate cu dispozițiile art. 5 din acest ultim act normativ privitoare la terenurile care fac parte din domeniul public. Înalta Curte constată însă că această apărare privitoare la fondul pricinii nu poate face obiectul controlului jurisdicțional de legalitate specific căii extraordinare a recursului, neputând fi primită și examinată ca atare direct în această fază procesuală. Acțiunea de față este fundamentată în drept, în principal, pe dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ., conform cărora proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. În acest cadru, specific unei acțiuni reale cu caracter petitoriu, instanța care soluționează acțiunea în revendicare este în drept să verifice pe cale incidentală în ce măsură titlurile care sunt exhibate de părți sunt valabile și eficace, pentru a le putea compara în vederea stabilirii adevăratului proprietar, analiză care poate fi realizată chiar și în lipsa unui capăt de cerere distinct în acest sens, în condițiile în care sub imperiul vechiul C. civ. se admitea că nulitatea unui act juridic civil poate fi invocată și pe cale excepție, respectiv pe cale de apărare de fond, iar actualul C. civ. prevede expres această soluție (art. 1.249 C. civ.), iar în ceea ce privește nulitățile de ordine publică, se dispune că acestea trebuie verificate și invocate de instanță chiar și din oficiu [art. 1.247 alin. (3) C. civ..]. Cu toate acestea, prevederile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., mai sus enunțate, nu permit invocarea direct în faza procesuală a recursului a unei astfel de apărări de fond care nu a fost dedusă judecății în calea de atac a apelului, excepțiile de la această regulă fiind de strictă interpretare și aplicare. Trebuie remarcat, totodată, că nu poate fi primită alegația recurenților referitoare la posibilitatea invocării excepției de nelegalitate a unui act administrativ direct în faza recursului (dând eficiență Deciziei nr. 36/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004), întrucât dispoziția de restituire emisă de primar în baza Legii nr. 10/2001 nu întrunește caracteristicile unui act administrativ de autoritate, nefiind emisă în regim de putere publică, ci este un act de drept privat, respectiv un act juridic civil (un act de dispoziție făcut asupra bunurilor din patrimoniu și care are valoarea unui titlu de proprietate și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie). În speță, Înalta Curte reține, așadar, că aceste susțineri ale recurenților, privitoare la nulitatea absolută a Dispoziției Primarului General al Mun. București nr. 432/12.07.2002, sunt formulate pentru prima dată prin motivarea cererii de recurs, punându-se în discuție aspecte ale valabilității acestui act juridic care nu au fost supuse dezbaterilor și analizei în fazele procesuale anterioare și care, prin urmare, nu pot fi primite, neputând fi valorificate ca motive de recurs de ordine publică, conform argumentelor deja prezentate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Sectorul 4 al Municipiului București, prin Primar, și Primăria Sectorului 4 București împotriva deciziei civile nr. 949A din 15 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.