ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 129/2025

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 129/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 4 decembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., Municipiul București, prin primarul general și Primăria Sectorului 3 București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate dreptul de proprietate al reclamantei prin joncțiunea posesiilor asupra terenului în suprafață de 450 mp situat în București.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1853, art. 1859, art. 1864, art. 1865 și art. 1890 C. civ. (1864).

I.2. Sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă

Prin sentința civilă nr. 7038 din data de 27 iunie 2019, Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului București.

I.3. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 23 iulie 2019, sub nr. x/2018.

La data de 6 noiembrie 2019, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a arătat că înțelege să se judece, în calitate de pârâți, cu Municipiul București, prin primar general, și cu Primăria Sector 3 București.

Prin sentința civilă nr. 1424 din data de 19 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă: a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul București, prin primarul general; a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 3 București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

I.4. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 756A din data de 2 iulie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1424 din data de 19 octombrie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva decizia civilă nr. 756A din data de 2 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta A..

Recursul declarat de reclamanta A. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., invocându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, să se constate că a dobândit drept de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani și prin joncțiunea posesiilor asupra terenului în suprafață de 450 mp, situat în București, str. x 130B.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu trimitere la soluțiile pronunțate în etapele procesuale anterioare, a arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, instanțele fiind induse în eroare cu vădită rea-intenție de către Subcomisia Sectorului 3 București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată a terenurilor, prin depunerea la dosar a adresei nr. x din data de 4 februarie 2020 în care se susține faptul că perimetrul în care se află suprafața de 16.344 mp ce cuprinde stația de reglare gaze și terenurile din str. x, înscrise în CF x, este pus la dispoziția Subcomisiei Sectorului 3 București, conform Legii nr. 165/2013, după cum a fost inventariat.

A precizat că Subcomisia Sectorului 3 București a atașat la adresa menționată anexa grafică ortofoto din data de 24 septembrie 2010, plan de amplasament sc. 1:2000 din data de 24 septembrie 2010, detaliu ortofoto, unde sunt precizate peste stația de reglare gaze și terenurile proprietate privată nr. 122-130 două persoane, respectiv C. 3 ha și Moșt. D. 3ha, precum și procesul-verbal de recepție nr. x din data de 24 octombrie 2013 emis de OCPIB, prin care se declara lucrarea de inventariere admisă.

Recurenta-reclamantă a subliniat că Subcomisia Sectorului 3 București a depus înscrisurile cu rea-credință, cu intenția de induce în eroare instanța, în sensul că perimetrul recepționat și admis de către OCPIB ar face parte din patrimoniul CAP Dudești, înscrisurile fiind confuze și parțial ilizibile.

A susținut că, în aceeași planșă, este precizată T250 parcela x și este trecută în mod eronat o persoană, E. 3ha, iar în Registrul de cadastru 1985-1986 este precizată parcela x - CPMB (PMB) pământ depozitat, și parcela x - CPMB - depozit materiale, actualmente Parcul Teilor pe terenul PMB, nu al CAP. Atât parcele 1056, 1057, 1060 - T250, până în ianuarie 1990, au fost folosite ca grădini de legume, loturi în folosință cu foarte mulți pomi fructiferi (în general nuci), conform Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, toate fiind distruse în scurt timp.

A arătat că tribunalul și instanța de apel au reținut că, prin sentința civilă nr. 4492 din data de 11 iunie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului F. și s-a constatat că reclamanta a dobândit proprietatea terenului în suprafață de 3.034 mp, situat în București, str. x, prin uzucapiune de 30 ani și prin joncțiunea posesiilor, conform Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenul fiind al PMB, nu al CAP.

A susținut recurenta-reclamantă că actuala stație de reglare a gazelor care se afla în zona Miniș a fost mutată în afara orașului, tot pe proprietatea PMB (tabelul cadastral 1985-1986 - parcela x Stația de reglare a gazelor CPMB).

De asemenea, a arătat că Subcomisia Sectorului 3 București a mai menționat în mod eronat în adresa nr. x din data de 4 februarie 2020 că, în raport de ultimele verificări în teren, rezultă doar existența unor construcții ilegale pe terenul aflat la dispoziția sa, situate între terenul nr. 122-130, stația de reglare a gazelor, Drumul Gura Făgetului și imobilul din Drumul Gura Siriului 106-110 - imobil care se afla la 5 numere depărtare de nr. 122-130 (112, 114, 116, 118, 120), iar construcțiile se află pe Drumul Gura Făgetului, construcțiile demolate de către Primăria Sectorului 3 în data de 21 octombrie 2015, conform înscrisurilor anexate recursului, obținute de la persoana în cauză (Simigica Margareta) - somația nr. 29129 din data de 21 octombrie 2015 și dispoziția nr. 3501 din data de 16 octombrie 2015.

Recurenta-reclamantă a precizat și că terenurile din N-E terenului în cauză erau folosite și lucrate de doi salariați de la stația de reglare a gazelor, domnii G. și H. care a decedat; construcțiile demolate se aflau în S-E acestor terenuri, la Drumul Gura Făgetului, la o distanță de cca 20 m de terenul în cauză, nu pe terenul în cauză, cum a afirmat Subcomisia Sectorului 3 București în mod eronat, cu vădită rea-intenție și cu intenția de a demonstra instanței de judecată faptul că a fost întreruptă posesia și folosința terenului în cauză, ceea ce contrazice expertiza judiciară topografică depusă la dosar.

A menționat că, în ceea ce privește chitanța olografă încheiată cu B., a precizat, la mai multe termene în fața instanței de fond, intenția pârâtului de a obține prețul cât mai mare, fapt pentru care a afirmat că el a închiriat terenul de la CAP, plătind chirie anual ca și F., însă fără a prezenta contract cu CAP și nevrând să semneze chitanța olografă decât după ce a făcut aceste precizări (plătindu-i chiar dublul sumei precizate în chitanță).

Totodată, a arătat că, potrivit informațiilor pe care le deține, terenul în cauză a fost lucrat începând cu anul 1987 de către cineva din cartier și, ulterior, a fost cedat lui B..

Cu privire la impozit, a susținut că s-a prezentat la DITL Sector 3 cu chitanța olografă din data de 3 iunie 1999 pentru a plăti impozitul (bon de ordine 153 din data de 27 noiembrie 2015), însă i s-a recomandat să aibă hotărâre definitivă și irevocabilă pentru a putea să fie înscrisă la rol și să plătească impozit, astfel că a acționat ca atare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei atacate și a sentinței civile nr. 1424 din data de 19 octombrie 2022 a Tribunalului București, ca fiind nelegale, rejudecarea cauzei, iar pe fond să fie admisă cererea de chemare în judecată, să se constate existența dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafața de 450 mp situat în str. x, București, prin uzucapiune de 30 de ani și prin joncțiunea posesiilor, având ca vecinătăți, la I., la S imobilele nr. cad. x și 235918, la E teren viran PMB, la V terenuri nr. cad. x.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare.

II.3. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

În temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 756A din data de 2 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În concluziile acestuia, s-a reținut că, în speță, completul de filtru urmează a aprecia dacă susținerile formulate de recurenta-reclamantă pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidentă sancțiunea nulității recursului.

Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere cu privire la conținutul acestuia.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluția din data de 28 noiembrie 2024, s-a fixat termen la data de 21 ianuarie 2025, fără citarea părților, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2025, Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și a reținut cauza în pronunțare prin prisma acestei excepții.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate, în raport cu prevederile art. 248 alin. (1) din același act normativ, excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte reține că, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ., prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ., având în vedere prevederile art. 24 din acest act normativ și împrejurarea că data inițierii procesului (3 decembrie 2018) este ulterioară intrării în vigoare a noilor norme de procedură civilă (15 februarie 2013).

Potrivit art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Aceste dispoziții își găsesc corespondent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., în conformitate cu care casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ce urmează a fi reținute ca reprezentând temeiul de drept al recursului.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, deși recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept a recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocarea acestui motiv de casare este una formală, în condițiile în care nu au fost aduse deciziei recurate veritabile critici de nelegalitate.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greșită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice în raport cu situația de fapt reținută de către instanțele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecății.

Pentru a pronunța soluția de respingere a apelului, instanța, în esență, a apreciat că, din interpretarea art. 1859 și art. 1860 C. civ. din 1864, reiese că joncțiunea posesiilor este posibilă ori de câte ori între posesorul actual și posesorul anterior există un raport juridic, născut dintr-un fapt juridic în sens restrâns sau dintr-un act juridic translativ de proprietate, pe care o parte din doctrină îl consideră ca fiind un just titlu.

Totodată, a arătat că, indiferent de terminologia folosită, titlul trebuie să emane de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, în caz contrar fiind suficient prin el însuși pentru a transfera proprietatea și, de asemenea, trebuie să nu fie afectat de nulitate absolută, în caz contrar neputând fi considerat ca temei al joncțiunii posesiilor întrucât nu a dat naștere unui raport juridic valabil.

Ca atare, a reținut că, fiind lovită de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice impuse de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare la data semnării sale), chitanța de mână încheiată la data de 3 iunie 1999 cu B. nu poate servi ca temei pentru joncțiunea posesiilor, cu consecința că, stăpânirea apelantei-reclamante singură neîndeplinind condiția duratei de 30 de ani, ea nu este aptă a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în temeiul art. 1890 C. civ. din 1864, fără a mai prezenta relevanță utilitatea posesiei, acest termen împlinind-se la data de 3 iunie 2029.

Totodată, a constatat că, potrivit art. 1890 C. civ. din 1864, uzucapiunea presupune o posesie utilă, adică neviciată, iar posesorul trebuie să posede pentru sine, cu intenția de a se comporta ca proprietar pe tot termenul prevăzut de lege.

Sub acest aspect, a apreciat că, din probele administrate, rezultă că B. nu și-a afirmat un drept asupra terenului, nu l-a considerat ca fiind al său, iar, pe cale de consecință, a reținut că stăpânirea exercitată de acesta nu a fost o posesie, nefiind întrunit elementul său psihologic, ce reprezintă voința celui care stăpânește bunul de a se comporta ca un veritabil proprietar.

Prin urmare, a concluzionat că, și din această perspectivă, stăpânirea exercitată de B. asupra terenului în litigiu nu poate fi luată în considerare atunci când se verifică îndeplinirea condițiilor uzucapiunii.

De asemenea, în raport cu probele administrate, instanța de apel a considerat și că ceea ce a dobândit recurenta-reclamantă, prin contractul încheiat cu B., a fost exclusiv un drept de folosință asupra terenului.

În plus, a apreciat că nu este aplicabilă decizia nr. 4 din data de 16 ianuarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, deoarece ipoteza din speță este diferită, în primul rând pentru că nu este vorba despre o posesie.

Față de cele anterior expuse, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că stăpânirea materială exercitată de recurenta-reclamantă nu se întinde pe durata impusă de lege (30 ani) și nici nu reprezintă o posesie în sensul art. 1847 C. civ.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte reține că, pentru a determina o analiză a legalității deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speței, recurenta-reclamantă trebuia să indice în mod concret atât norma de drept material pretins a fi nesocotită, aplicată sau interpretată greșit, cât și eroarea săvârșită de către instanța de apel sub acest aspect.

Deși a invocat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă nu a indicat în concret care este greșeala de aplicare sau de interpretare a dispozițiilor legale reținute de instanța de apel ca fiind aplicabile litigiului, ci a arătat care sunt, în opinia sa, aspectele relevante ce ar rezulta din probele administrate în cauză, încercând să demonstreze existența unei alte situații de fapt.

Astfel, pretinzând că înscrisurile depuse de Subcomisia Sectorului 3 al Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor au indus în eroare instanța de judecată, că, în speță, chitanța de mână încheiată la data de 3 iunie 1999 cu B. probează joncțiunea posesiilor, iar împrejurarea că a încercat să achite impozitul are valoare probantă în cauză, recurenta-reclamantă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța devolutivă mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză și stabilirea situației de fapt, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate și nici la stabilirea unei alte situații de fapt față de cea reținută de instanța de apel, în recurs neputând fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în calea extraordinară de atac rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., grefate pe cele reținute prin hotărârea recurată, obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Așa fiind, criticile formulate de recurenta-reclamantă, ce nu reprezintă critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Prin urmare, cum criticile formulate de recurentei-pârâte nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 756A din data de 2 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.