ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2669/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 6 București, astfel cum a fost îndreptată la data de 15.11.2006, reclamanta S.C A. S.A a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilelor terenuri în suprafața de 6.505,75 mp și respectiv 1.928,80 mp, situate în București, str. x, denumite Incinta 1 și Incinta 2, ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani și ca rezultat al joncțiunii posesiei reclamantei cu cea a antecesoarelor sale de drept; cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1527/23.02.2016 pronunțată de Judecătoria sector 6 București, s-a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei sector 6 București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 01.04.2016, sub nr. x/2016. Prin sentința civilă nr. 1315/03.10.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea în consecință. Împotriva acestei hotărâri judecătorești, reclamanta A. S.A. a declarat apel, ce a fost înregistrat, la data de 26.09.2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2016. Prin decizia civilă nr. 1654 A/21.12.2018, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1315/03.10.2017, pronunțate în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a anulat în tot sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 1693/17.09.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 1654A din 21 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civila. În rejudecare, cauza a fost înregistrată în data de 13.11.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în al doilea ciclu procesual: Prin sentința civilă nr. 217/16.02.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia nr. 1479A din 27 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 217/16.02.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, în esență, recurenta arată, sub un prim motiv de nelegalitate, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Precizează în acest sens, că s-a reținut că "anterior anului 1990, prin raportare la dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aflate în exploatarea unităților de stat nu prezenta caracteristicile posesiei apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci pe cele ale detenției precare, în sensul art. 1853 C. civ. 1864. Astfel, antecesoarele apelantei au deținut un drept de administrare asupra terenului în litigiu, dreptul de proprietate aparținând Statului Român. Or, posesia specifică dreptului de administrare prezintă caracterele juridice ale unei veritabile detenții precare". Așadar, similar tribunalului, instanța de apel a reținut, în esență, calitatea de detentor precar a antecesoarei reclamantei, A. S.A., grefată pe un presupus drept de administrare în temeiul căruia stăpânirea în fapt a terenurilor s-ar fi exercitat nu în nume propriu, ci în numele Statului Român (corpore alieno). Motivarea reținerii calității de detentor precar a antecesoarei reclamantei se rezumă la raportarea la "dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate anterior anului 1990", fără ca instanța de apel să indice, în concret, care sunt dispozițiile legale avute în vedere și ce efecte juridice produc ele cu privire la situația de fapt dedusă judecății. Menționează că a arătat în motivele de apel, însă instanța nu a analizat, că spre deosebire de posesie, detenția precară este o stare de drept, caracterizată prin existența unui titlu a cărui existență trebuie dovedită, raportat la art. 1853 C. civ. 1864. Susține că nu există un act normativ sau administrativ prin care cele două terenuri să fie atribuite de Statul român în administrare directă către TCMAIA sau către succesorii acesteia. Învederează că prin intermediul recursului înțelege să critice omisiunea instanței de apel de a răspunde criticii reclamantei ce viza lipsa unui titlu care să justifice detenția precară. Similar, instanța de apel nu a analizat celelalte critici aduse prin motivele de apel, cu referire la cea prin care a susținut că tocmai lipsa unui asemenea titlu al detenției a împiedicat reclamanta să finalizeze procedura de atestare a dreptului de proprietate prevăzută de Legea nr. 15/1990. Arată că, dacă dreptul de administrare reținut de către instanța de apel ar fi existat, acest lucru presupune existența și a unui act juridic determinat. Au fost omise și criticile din apel potrivit cărora, în dezacord cu cele reținute de prima instanță cu încălcarea puterii de lucru judecat, reclamanta a urmat procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991, ca și cele ce vizau greșita reținere de către instanța de fond a împrejurării că A. S.A. nu putea uzucapa Statul. Sub un al doilea motiv de casare, recurenta susține că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1693/17.09.2020, pronunțate de instanța supremă în primul ciclu procesual, precum și puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2665/1210.2010 pronunțate de Tribunalul București în dosar nr. x/2010, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Prin sentința nr. 2665/12.10.2010 pronunțată de Tribunalul București, s-a stabilit că A. nu poate face dovada cu acte a deținerii în patrimoniu de către antecesoarea sa, A. S.A., a celor doua terenuri situate în București, str. x la momentul constituirii, prin urmare nu are acces la procedura de atestare reglementată de H.G. nr. 834/1991. Decizia nr. 1693/17.09.2020 a Înaltei Curți a tranșat fondul raporturilor dintre părți în ceea ce privește calitatea reclamantei, aceasta neputând fi considerată detentor precar o dată ce nu a putut produce dovada că terenurile ce fac obiectul cererii s-au regăsit în patrimoniul A. S.A. la momentul constituirii acesteia ca societate comercială conform Legii nr. 15/1990. Indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1853 din C. civ. 1864, reținând calitatea sa de detentor precar, fără a se fi dovedit în cauză existenta unui titlu al detenției precare. Greșit reține instanța de apel că reclamanta s-ar fi referit în acțiunea introductivă la un drept de administrare/folosință deținut de antecesoarele sale. Cererea introductivă relevă că ceea ce s-a invocat a fost folosirea celor două terenuri, respectiv posesia utilă exercitată pe toată durata necesară pentru a prescrie achizitiv, timp de mai bine de 30 de ani, iar nu existența unui drept formal de administrare. Sub un al doilea aspect, prezumția de neprecaritate reglementată de art. 1854 C. civ. 1864 se opune reținerii de către instanța de apel, în absența unei probe contrare, a calității de detentor precar. Ceea ce ignoră instanța de apel este faptul că atât timp cât societății constituite în temeiul Legii nr. 15/1990 i se recunoaște un drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul său la data constituirii, cu excepția celor dobândite cu un alt titlu, cu atât mai mult trebuie să i se recunoască efectele unei posesii utile exercitate timp de 31 de ani, drepturile sale nefiind mai restrânse decât ale oricărui alt subiect de drept. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare și indică motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Cererea de recurs a fost comunicată pârâtului, iar acesta nu a depus întâmpinare.

Apărările formulate în cauză În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 iunie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 1479A din 27 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Din perspectiva acestui motiv de recurs, reclamanta recurentă invocă sub un prim aspect, împrejurarea că instanța de apel, precizând în cadrul deciziei civile recurate, că antecesoarele recurentei au avut un drept de administrare asupra imobilelor terenuri din litigiu "anterior anului 1990, prin raportare la dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate", nu a indicat concret, respectivele prevederi normative, nefiind menționat în cadrul deciziei de apel, actul normativ sau actul administrativ care a generat acest drept de administrare publică, recurenta invocând în acest sens și jurisprudență națională care ilustrează necesitatea nașterii dreptului de administrare dintr-un titlu. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată, din perspectiva temeiului dreptului de administrare reținut de instanța de apel, că în cuprinsul hotărârii de apel se regăsește trimiterea la legislația anterioară anului 1990. Din punctul de vedere al prezentei instanțe de control judiciar de recurs, mențiunea respectivă a instanței de apel este de natură a permite identificarea concretă a dispozițiilor legale avute în vedere de curtea de apel, dat fiind specificul notoriu al regimului juridic al proprietății din perioada comunistă. Astfel, anterior anului 1989, proprietatea de stat reprezenta în Republica Socialistă România un fond unic. Potrivit dispozițiilor Constituției Republicii Socialiste România din 1965, dreptul de proprietate socialistă era definit ca fiind acel drept ce aparținea întregului popor, reprezentat de stat, de a-și apropria mijloacele de producție și produsele, exercitând posesia, folosința și dispoziția asupra acestora, prin putere și interes propriu, ce îi erau recunoscute de legea socialistă, ca expresie a voinței întregului popor (a se vedea în acest sens, art. 6 și art. 7 din actul fundamental menționat). Proprietatea personală se limita, potrivit prevederilor art. 36 din Constituția menționată, la "veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se aflau, precum și bunurile de uz și confort personal". În scopul îndeplinirii funcțiilor economică-organizatorică și cultural-educativă, statul socialist, ca titular al puterii și proprietar al fondului proprietății socialiste, a creat diverse organizații învestite cu personalitate juridică, care administrau bunurile statului, conform obiectului lor de activitate. Potrivit doctrinei vremii (T. Ionașcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă și alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul Republicii Populare Române, Ed. Științifică, București, 1964, p. 186), pentru ca aceste organizații să poată realiza activitățile și sarcinile stabilite, "statul socialist, prin organele sale centrale, le repartizează planificat, bunuri din fondul unitar al proprietății sale, însă nu în proprietate, pe care statul și-o păstrează nedezmembrată, negrevată și neștirbită, ci numai spre administrare operativă directă", ceea ce "le îndreptățește - îndreptățire care constituie totodată și o îndatorire - să posede, să întrebuințeze și într-o oarecare măsură, să dispună de aceste bunuri, în condițiile și în limitele statornicite". Așadar, dreptul de administrare operativă decurgea din înseși dispozițiile art. 6 din Constituția României din anul 1965, potrivit cărora "proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparținând întregului popor, fie proprietate cooperatistă - asupra bunurilor aparținând fiecărei organizații cooperatiste", normă juridică constituțională notorie la nivel național și nu numai, așadar, facil de identificat în cadrul legislației în vigoare în perioada comunistă. Mai mult, Înalta Curte observă că acest drept de administrare a fost confirmat legislativ în privința situației în care se aflau antecesoarele recurentei reclamante, chiar în mod expres. Astfel, potrivit Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1559/1972, antecesoarea recurentei, Centrala industrială de mașini pentru agricultură și industria alimentară (TCMAIA), a fost organizată ca o centrală. Or, potrivit art. 16 din Legea nr. 11/1971 cu privire la organizarea și conducerea unităților socialiste de stat, în vigoare la data de referință, "Centrala este o unitate economică autonomă, de producție, care cuprinde mai multe întreprinderi, fabrici, uzine, exploatări, șantiere de construcții-montaj, secții și alte unități de producție" și "Centrala se constituie, de regulă, pe structura unei mari întreprinderi", legea reiterând încă din preambulul său, pentru ca apoi să preia efectiv în corpul articolelor sale, incidența dreptului de administrare în discuție: "Pentru a asigura perfecționarea în continuare a relațiilor de producție în procesul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate, pentru a concretiza prevederile constituționale cu privire la exercitarea de către popor a dreptului de a administra proprietatea socialistă de stat" sau "Întreprinderea, ca unitate de bază a economiei, are rolul de a administra cu eficiență maximă mijloacele de care dispune, de a asigura îndeplinirea ritmică și integrală a sarcinilor planificate, folosirea completă a capacităților productive, modernizarea proceselor tehnologice, creșterea productivității muncii, reducerea continuă a cheltuielilor de producție și ridicarea calității produselor" sau chiar art. 1 din respectiva lege: "Fiecare om al muncii, încadrându-se în colectivul unei întreprinderi socialiste de stat, devine participant la administrarea patrimoniului încredințat acesteia, cu drepturile și obligațiile prevăzute în lege, se angajează față de colectivul unității respective, față de societate, să depună toate eforturile pentru a asigura utilizarea eficientă și dezvoltarea continuă a avutului obștesc". Dreptul de administrare încredințat de statul socialist unităților economice, indiferent de forma lor de organizare, este reconfirmat de altfel, și prin legea menționată în chiar practica judiciară invocată de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, Legea nr. 5/1978 cu privire la organizarea si conducerea unităților socialiste de stat, precum și la funcționarea acestora pe baza autoconducerii muncitorești și autogestiunii economico-financiare, în vigoare până în anul 1990, deci inclusiv la momentul emiterii Decretului nr. 92/1984, când antecesoarea TCMAIA a fost succedată de Întreprinderea de antrepriză de construcții hidrotehnice pentru îmbunătățiri funciare (IACHIF) București. Astfel, distinct de mențiunile convergente din preambulul acestei legi emise în anul 1978, în chiar primul său articol s-a arătat că "Fiecare om al muncii, încadrându-se în colectivul unei întreprinderi socialiste de stat, devine participant la conducerea întreprinderii și la administrarea patrimoniului încredințat acesteia", în vreme ce în art. 31 din același act normativ s-a precizat că "Fiecare om al muncii, în calitatea sa de participant la administrarea avuției naționale, răspunde în fața colectivului din care face parte pentru îndeplinirea sarcinilor proprii de muncă și, împreună cu întregul colectiv, pentru bunul mers al activității generale a unității", pentru ca art. 74 din aceeași lege să fie tranșant, nemailăsând loc niciunui dubiu: "Centralele și întreprinderile, rămânând titulare ale dreptului de administrare directa, pot înzestra la înființare, unitățile economice fără personalitate juridică cu fonduri fixe și le pot dota cu mijloace circulante necesare desfășurării activității, stabilind și modul de utilizare al acestora". Toate aceste norme infraconstituționale explicitează și atestă dreptul de administrare derivat din însuși art. 6 din Constituția României din anul 1965, menționat supra. De altfel, Înalta Curte notează că inclusiv Decretul nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, precizat în aceeași decizie de practică judiciară invocată de recurentă în cererea sa de recurs, atestă în mod expres, prin toate articolele sale, dreptul de administrare exercitat asupra bunurilor proprietatea statului comunist. Drept urmare, raportat la ansamblul elementelor conjugate expuse anterior, rezultă că argumentul curții de apel din decizia recurată relativ consacrării legislative "anterior anului 1990, prin raportare la dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate" a dreptului de administrare al antecesoarelor reclamantei recurente, reprezintă o motivare asupra titlului care a generat dreptul de administrare în patrimoniul acestor antecesoare, neputând fi așadar, incident motivul de recurs invocat, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. De altfel, chiar dacă - cu ignorarea aspectelor anterior expuse -, s-ar aprecia că motivarea sub acest aspect a deciziei recurate este totuși, sumară, cu toate acestea, Înalta Curte observă - și pentru această ipoteză - că paragrafele precedente din prezenta decizie de recurs o pot complini, această operațiune juridică fiind permisă în prezenta etapă procesuală în virtutea art. 496 și art. 497 C. proc. civ. și a art. 177 C. proc. civ., nefiind incidentă situația nesoluționării fondului cauzei de către instanța de apel, atât timp cât aspectele ilustrate sunt unele de drept, de detaliere a normelor juridice avute în vedere de instanța de apel și deci, nu de temeinicie, de evaluare a situației de fapt a cauzei. Se observă sub acest aspect, că recurenta însăși a ilustrat în cadrul argumentării acestui motiv de recurs că instanța de apel nu ar fi indicat motivele de drept pe care se întemeiază soluția. Din această perspectivă care ilustrează geneza normativă a dreptului de administrare reținut de curtea de apel, se observă pe cale de consecință, și că criticile recurentei subsumate aceluiași motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., relative nedovedirii dreptului de administrare prin înscrisurile enumerate la fila x, ultimul alineat din decizia recurată, apreciate de recurentă în cererea de recurs ca "înscrisuri care nu pot fi considerate izvor al dreptului de administrare cu privire la terenurile ce fac obiectul cererii introductive", rămân fără obiect. Continuând analiza, Înalta Curte constată că potrivnic susținerii recurentei din cadrul aceluiași motiv de recurs invocat, instanța de apel s-a pronunțat asupra criticilor din apel legate de relația de cauzalitate dintre invocata lipsă a titlului detenției precare reținute și împiedicarea finalizării procedurii de atestare a dreptului de proprietate, prevăzute de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, procedură care a fost urmată de recurentă, deși instanța de fond ar fi reținut contrariul, cu încălcarea autorității de lucru judecat, potrivit aprecierii recurentei. Contrar celor susținute de către recurentă, Înalta Curte constată că în cadrul deciziei recurate, instanța de apel a arătat: "Prin sentința civilă nr. 2665/12.10.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2010, invocată de apelantă, cu putere de lucru judecat, s-a reținut că reclamanta nu a depus acte pentru a dovedi preluarea în patrimoniul său a terenurilor în litigiu, ci s-a limitat să invoce actele normative emise de-a lungul timpului pentru reglementarea organizării și funcționării antecesoarelor sale. Se observă, însă, că în cauza de față, apelanta-reclamantă a depus asemenea acte doveditoare și anume: protocol de predare-primire încheiat la data de 31.05.1980 între Întreprinderea Utilaj Greu Construct și TCMAIA; fișa tehnică a imobilului situat în str. x, sector 6 (Incinta 1); Ordin de serviciu nr. 24/1979 privind preluarea de către TCMAIA de la Întreprinderea Utilaj Greu Construct (IUGC) a fondurilor fixe necesare desfășurării activității și a spațiilor din str. x; protocoale predare-primire active; Decizia nr. 32/1980 a Directorului TCMAIA privind predarea de către IUGC către secția de Producție Industrială din cadrul TCMAIA a halei de utilaj greu și a platformei halei în vederea organizării atelierului de mică mecanizare; Decizia nr. 10/1980 pentru punerea în aplicare a Deciziei nr. 32/1980 a Directorului TCMAIA. Totodată, din declarația privind stabilirea taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat pe anul 1976 și din adresele privind istoricul de rol fiscal emise de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6, rezultă că terenurile în litigiu s-au aflat în folosința antecesoarelor apelantei și mai apoi a apelantei" (paginile 21, 22 ale deciziei recurate). Așadar, instanța de apel s-a raportat inclusiv la criticile apelantei reclamante expuse în direcția menționată, nenegând, ci dimpotrivă, atestând parcurgerea de către recurenta reclamantă a procedurii prevăzute de Legea nr. 15/1990 și ilustrând motivul respingerii cererii formulate în temeiul acestei legi speciale, respectiv nedovedirea preluării în patrimoniul recurentei a terenurilor litigioase. Or, din această perspectivă, instanța de recurs constată că din analiza coroborată a art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale ("Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu") cu art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat ("Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea administrativă publică județeană"), rezultă că aflarea terenurilor în patrimoniul societăților comerciale la data înființării acestora reprezintă doar una dintre condițiile necesare pentru recunoașterea dreptului de proprietate consacrat de Legea nr. 15/1990, existența unui drept de administrare asupra bunurilor fiind o altă condiție necesară, distinctă. Din acest unghi de vedere expus, nu se poate așadar, decela vreo contradicție, vreo incoerență logico - juridică în motivarea instanței de apel prin care a răspuns criticilor respective formulate de apelanta reclamantă prin cererea sa de apel împotriva sentinței civile pronunțate de tribunal în rejudecarea cauzei. În egală măsură, argumentele ilustrate deja în analiza deciziei recurate, ca de altfel, ansamblul motivării curții de apel denotă aprecierea că instanța de apel a avut în vedere și întregul grup de critici din cererea de apel a reclamantei referitor la posibilitatea recurentei, ca societate cu capital de stat înființată, de a putea uzucapa în contradictoriu cu intimatul Statul Român. Dovada în această direcție o reprezintă însăși împrejurarea că instanța de apel a procedat la analiza pe fond a cererii de uzucapiune, din perspectiva condițiilor uzuale ale acestei instituții juridice, constatând în cadrul acestei evaluări juridice specifice că una dintre condiții, respectiv existența unei posesii utile, necesare pentru a se uzucapa, nu a fost îndeplinită în cauză, constatare negativă care, evident, a determinat inutilitatea analizării celorlalte condiții legale cerute pentru a se uzucapa, între care și aceea a neregăsirii bunurilor în domeniul public al intimatului Statul Român. Prin prisma tuturor acestor elemente ilustrate, nu se poate reproșa așadar, instanței de apel o nerespectare în cauză a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel cum eronat a invocat recurenta, aceste exigențe legale fiind îndeplinite de curtea de apel, inclusiv din perspectiva dezvoltată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa de pe marginea art. 6 din Convenția Europeană privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului, precum ar fi hotărârea invocată de recurentă, pronunțată în cauza Albina împotriva României. Drept urmare, nu este așadar incident în litigiul pendinte, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. formulat de recurentă. Nici secundul motiv de recurs invocat de această parte procesuală, reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondat. Conform acestui text legal, "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat". Astfel, suplimentar considerentelor expuse în dezbaterea primului motiv de recurs invocat de recurentă, considerente care sunt valabile inclusiv din perspectiva acestui secund motiv de recurs formulat în cauză, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanța de apel nu a procedat la înfrângerea autorității de lucru judecat nici a deciziei civile nr. 1693/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în primul ciclu procesual al prezentei cauze și nici a sentinței irevocabile nr. 2665/2010 pronunțate de Tribunalul București. Se constată că astfel cum însăși recurenta a menționat în argumentarea acestui secund motiv de recurs, prin hotărârea judecătorească nr. 2665/2010 a Tribunalului București - analizată și de instanța supremă în cadrul deciziei civile de casare nr. 1693/2020 pronunțate în primul ciclu procesual al prezentei cauze - s-a respins cererea recurentei care viza obligarea la avizarea conform H.G. nr. 834/1991 a documentației, întrucât nu s-ar fi realizat dovada preluării imobilelor în patrimoniul recurentei, aspect care a determinat ineficacitatea procedurii speciale în privința acestei părți procesuale prezente. Înalta Curte constată însă, că în prezenta pricină, instanța de apel a stabilit că motivul pentru care nu poate fi încuviințată cererea de uzucapiune este acela că recurenta, laolaltă cu antecesoarele sale, nu a exercitat o posesie utilă asupra imobilului, ci o detenție precară generată de dreptul de administrare pe care l-au avut antecesoarele TCMAIA și IACHIF București, detenție constatată de aceeași instanță de apel a nu fi fost intervertită de recurentă în posesie utilă, conform dispozițiilor art. 1858 C. civ. 1864. Or, astfel cum s-a ilustrat anterior, în dezbaterea primului motiv de recurs formulat și astfel cum s-a atestat inclusiv în doctrina juridică, incidența Legii nr. 15/1990, explicitate conform H.G. nr. 834/1991, este condiționată de îndeplinirea mai multe cerințe distincte prevăzute cumulativ, inter alia: aflarea bunurilor în patrimoniul societăților comerciale la data înființării acestora; existența unui drept de administrare al societății asupra bunurilor respective; împrejurarea că bunurile sunt necesare desfășurării activității societății conform obiectului său de activitate; neapartenența bunurilor la domeniul public al statului. Din această perspectivă expusă, a caracterului distinct al condițiilor legale ilustrate, necesare pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990, se observă că recurenta realizează o confuzie între primele două condiții enunțate, atunci când afirmă că instanța de apel din prezenta cauză a încălcat autoritatea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a celor două hotărâri judecătorești definitive menționate. Concluzia se impune întrucât soluția de respingere a acțiunii prezente a fost determinată de rezultatul cercetării unei alte cerințe decât cea care a fost evaluată în procedura specială reglementată de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 și care a determinat respingerea cererii respective. Argumentul recurentei în sensul că "Numai un titlu - același care ar fi justificat detenția precară - ar fi permis inventarierea celor două terenuri în patrimoniul A. S.A. la momentul constituirii ca societate conform Legii nr. 15/1990" este nefondat, întrucât aflarea în patrimoniul societății a unor bunuri nu presupune obligatoriu, automat, și existența dreptului de administrare al unității economice asupra bunurilor respective. Astfel, doctrina juridică confirmă acest raționament juridic: "Este deci inadmisibil ca circulația bunurilor statului între organizațiile socialiste de stat - planificată și reglementată restrictiv de stat, prin organele sale - să poată fi răsturnată în fapt și apoi aceste situații de fapt, contrare legii, să poată fi consolidate în drept (...) pentru ca astfel să se dobândească un drept de administrare operativă directă în privința bunurilor statului și împotriva voinței acestuia" (Profesor doctor Traian Ionașcu, Salvador Brădeanu, "Dreptul de proprietate socialistă și alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul Republicii Populare Române" - Editura Științifică, București, 1964, pagina 292), respectiv: "În cazul în care organizația transmițătoare nu-și va fi exercitat obligația de predare la data stabilită în actul administrativ al organului emitent, ea se pune de drept în întârziere, cu toate consecințele ce rezultă din aceasta, pentru neexecutarea în termen a obligației de predare" (Profesor doctor docent Traian Ionașcu, profesor doctor Salvador Brădeanu, "Drepturile reale principale în Republica Socialistă România" - Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978, pagina 54). Cu alte cuvinte, era posibil inclusiv în perioada comunistă a Statului român, ca exercitarea dreptului de administrare asupra unui bun aflat în patrimoniul unității să devină totuși, nelegală, atunci când de exemplu - potrivit cazului ilustrat supra - statul decide să procedeze la o redistribuire a bunului, iar vechiul beneficiar nu procedează la predarea acestuia către noua autoritate/unitate beneficiară. Raportat la dreptul discreționar al statului socialist de a redistribui bunurile potrivit voinței sale, eventuala bună - credință a vechiului beneficiar în retenția și întrebuințarea în continuare a bunului, nu este de natură a împiedica transmiterea dreptului de administrare obiectivă directă în favoarea noului beneficiar nedeținător încă al bunului. Într-un astfel de caz, este evident că exercitarea în continuare a dreptului de administrare nu mai reprezintă dovada dreptului de administrare operativă al deținătorului bunului, drept care astfel cum s-a expus, nu mai există în patrimoniul beneficiarului inițial, ci a fost transmis către un nou beneficiar. Așadar, cel puțin din această perspectivă ilustrată, rezultă că nu se poate realiza o echivalență juridică între cele două condiții distincte prevăzute de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 ilustrate anterior, astfel cum în mod incorect consideră recurenta. Așa cum am expus, analizând sistematic și logic ansamblul motivării curții de apel din prezenta cauză, se constată că soluția de respingere a cererii de uzucapiune a fost justificată de respectiva instanță de judecată pe existența dreptului de administrare asupra imobilelor litigioase, drept care a imprimat astfel, o detenție precară asupra bunurilor respective, neintervertită între timp, astfel încât din această perspectivă, acesta fiind fundamentul hotărârii pronunțate, fundament care nu a făcut obiect de analiză și dezlegare nici în cadrul deciziei civile nr. 1693/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțate în primul ciclu procesual al prezentei cauze și nici în cadrul sentinței irevocabile nr. 2665/2010 pronunțate de Tribunalul București. Drept urmare a tuturor elementelor conjugate expuse anterior, nu se poate invoca așadar, în mod fondat, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., nefiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri judecătorești anterioare, din unghiul de vedere precizat de recurentă. Nici ultimul motiv de recurs invocat de aceeași parte procesuală, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi considerat fondat. Potrivit acestui text procesual, "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Înalta Curte constată că ansamblul de critici arondat de recurenta reclamantă acestui motiv de recurs, se grefează pe inexistența, nedovedirea în cauză a titlului dreptului de administrare al antecesoarelor reclamantei recurente asupra bunurilor imobile litigioase. Or, astfel cum s-a enunțat în cadrul deciziei civile recurate și analizate de instanța de recurs potrivit paragrafelor precedente, un astfel de titlu - de natură normativă - a fost identificat de instanța de apel, potrivit normelor juridice existente anterior anului 1990, în perioada comunistă, norme detaliate prin prezenta decizie de recurs. Drept urmare, întregul raționament juridic dezvoltat de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, finalizat de partea procsuală cu concluzia încălcării de către instanța de apel, a prevederilor art. 1853 referitor la detenția precară și ale art. 1854 C. civ. 1864 referitor la prezumția de posesie, de neprecaritate, este incorect, întrucât îi lipsește eșafodajul juridic invocat de partea procesuală, respectiv inexistența titlului generator al dreptului de administrare. Argumentul dezvoltat de recurentă în sensul că abrogarea prin Decretul - lege nr. 1/1989 și Decretul - lege nr. 9/1989 a actelor normative care conturau regimul juridic al proprietății socialiste, ar fi consolidat manifestarea de voință a antecesoarei IACHIF București de a se comporta ca proprietar în privința terenurilor litigioase, este incorect din punct de vedere legal, atât timp cât abrogarea unor acte normative nu este prevăzută de art. 1858 C. civ. 1864 drept un caz de intervertire a detenției precare în posesie. Este adevărat că Legea nr. 15/1990 recunoaște societăților constituite în baza sa, un drept de proprietate asupra bunurilor din cadrul patrimoniului acestora (patrimoniu atestat de altfel, inclusiv prin Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice și prin Legea nr. 6/1988 privind statutul juridic al unităților socialiste pe baza principiilor autoconducerii muncitorești și autogestiunii economico-financiare, la care face trimitere recurenta), însă această recunoaștere nu este una automată, necondiționată, ci ea este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute în cadrul procedurii speciale reglementate de acest act normativ detaliat prin H.G. nr. 834/1991, astfel cum s-a ilustrat și supra. De altfel, argumentul expus în această direcție de recurentă este vădit incorect raportat la datele speței, întrucât dacă în temeiul Legii nr. 15/1990 de care se prevalează recurenta, acesteia i s-ar fi recunoscut dreptul de proprietate și asupra celor două terenuri litigioase, atunci demersul judiciar actual al acesteia nu și-ar mai fi găsit nici fundament, sens și nici interes. De asemenea, contrar aserțiunii recurentei, se observă că în cadrul situației de fapt de care prezenta instanță de recurs este ținută în exercitarea controlului său strict de legalitate, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei, a reținut cu titlu definitiv că recurenta nu a exercitat o posesie utilă din 1990 până în prezent, astfel încât critica aferentă acestui aspect, din partea finală a cererii de recurs, în sensul că ar trebui să i se recunoască o astfel de posesie nu poate fi primită de instanța de recurs prezentă ca fiind fondată. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, astfel cum în mod repetat a afirmat însăși recurenta în cadrul cererii sale de recurs, posesia reprezintă o stare de fapt, astfel încât recunoașterea sa în prezenta cale de atac, în sensul solicitat de recurentă, ar impune reevaluarea probelor administrate cauzei sub acest aspect, adică reevaluarea temeiniciei deciziei recurate și nu a legalității acesteia, obiect exclusiv al judecății în recurs. Acest argument împiedică așadar, reanalizarea depozițiilor martorilor audiați în cauză sau a înscrisurilor administrate pe parcursul procesului civil prezent, astfel cum solicită practic recurenta reclamantă inclusiv în partea I expozitivă a cererii sale de recurs. Dacă ar proceda astfel, instanța de recurs și-ar depăși limitele configurate legal ale controlului său jurisdicțional exclusiv de legalitate, ceea ce nu poate fi permis. Înalta Curte nu își însușește nici argumentul recurentei referitor la faptul că Legea nr. 15/1990 ar fi intervertit eventuala detenție precară a antecesoarelor recurentei în posesie utilă, deoarece ar fi operat o transmisiune universală a patrimoniului de la aceste întreprinderi de stat către societățile nou constituite. Astfel, caracterul nefondat al argumentului expus este determinat de împrejurarea că potrivit art. 1858 pct. 4 C. civ. 1864 (caz de intervertire pe care îl afirmă practic, recurenta prin această critică), "Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri: (...) 4. când transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, daca acest succesor universal este de bună-credință". Or, buna sau reaua-credință, ca atitudine internă, volitivă a persoanei (fizice sau juridice) față de acțiunile sale și rezultatul acestor acțiuni, reprezintă din punct de vedere juridic, inechivoc, un element factual, el fiind subsumat situației de fapt a unei cauze și fiind determinabil, decelabil pe bază de probe administrate. Însă, în cuprinsul deciziei recurate, în privința acestui caz de intervertire analizat, instanța de apel a reținut în mod expres, faptul că recurenta a fost de rea - credință: "(...) presupune ca succesorul universal sau cu titlu universal să fi fost de bună-credință, considerând că bunul asupra căruia autorul său avea numai o detenție precară s-ar fi aflat, de fapt, în proprietatea acestuia. În cauză, nu se poate reține că apelanta-reclamantă a fost de bună-credință, respectiv că a avut convingerea că terenurile în litigiu s-au aflat în proprietatea autoarelor sale, aceasta arătând, chiar în cererea de chemare în judecată, că TCMAIA și IACHIF au avut doar un drept de administrare; pe de altă parte, inițierea procedurii pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate demonstrează, de asemenea, că apelanta a cunoscut titlul cu care autoarele sale au deținut cele două terenuri, faptul că această procedură nu s-a finalizat prin obținerea titlului de proprietate fiind imputabil apelantei, care nu a depus acte pentru a dovedi preluarea în patrimoniul său a terenurilor în litigiu, ci s-a limitat să invoce actele normative emise de-a lungul timpului pentru reglementarea organizării și funcționării antecesoarelor sale" (pagina 22 din decizia recurată). Așadar, atât timp cât în cadrul situației de fapt stabilite în mod definitiv de instanța de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei, s-a reținut că reclamanta nu a fost de bună - credință, rezultă, grefat pe această stare de lucruri care nu mai poate fi reevaluată de către instanța de recurs, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicțional, că în mod legal s-a reținut de către instanța de apel inaplicabilitatea art. 1858 pct. 4 C. civ. 1864 a cărui incidență o reclamă recurenta. Distinct de contraargumentul că prin H.G. nr. 128/1991, S.C. A. S.A. s-a constituit ca societate comercială cu capital integral de stat (astfel cum însăși recurenta reclamantă recunoaște la pagina 3 a cererii sale de recurs), Înalta Curte notează și că același motiv al neintervertirii detenției precare în posesie utilă anterior expus, fundamentează concluzia caracterului nefondat și al ultimei critici invocate de recurentă în cererea sa de recurs, critică relativă faptului că ar fi îndeplinite condițiile uzucapiunii în persoană proprie a recurentei, chiar fără joncțiunea posesiei cu cea afirmată a antecesoarelor sale. Or, atât timp cât în cadrul aceleiași situații de fapt a cauzei, s-a reținut în mod definitiv de instanța de apel, că "Ținând cont că autoarele apelantei au fost doar administratori ai terenurilor în litigiu, apelanta, în calitate de succesoare a acestora, a preluat terenurile în patrimoniul său cu același titlu, păstrând calitatea de detentor precar, nefăcând dovada că ar fi intervertit precaritatea în posesie utilă, în condițiile art. 1858 C. civ. 1864", rezultă pe cale de consecință, că critica formulată nu este fondată, întrucât ea se întemeiază pe o stare de fapt (existența posesiei utile a recurentei) care a fost însă, repudiată de instanța de apel devolutivă a fondului cauzei și care, astfel cum s-a expus anterior, nu poate fi reevaluată în cadrul controlului strict de legalitate realizat în recurs, fără depășirea limitelor legale ale acestuia. Pe cale de consecință a tuturor acestor argumente expuse, rezultă că nu au fost încălcate de către instanța de apel dispozițiile legale de drept substanțial invocate de recurentă, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. formulat, fiind așadar, de asemenea, nefondat. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.