ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #170707)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #170707) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cereri de chemare în judecată având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți. Respingerea primei acțiuni ca inadmisibilă. Analizarea excepției autorității de lucru judecat în cea de a doua cauză în raport cu prevederile articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile judecătorești

Index alfabetic: iandmisibilitate

- uzucapiune

- acces la o instanță

Constituția României, art. 20

C.proc.civ., art. 430, art. 431

C.E.D.O., art. 6

Autoritatea de lucru judecat privește și hotărârile prin care s-au admis excepții peremptorii, precum cea care vizează excepția inadmisibilității acțiunii. Astfel, art. 430 alin.1 C.pr.civ. prevede că hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Chiar dacă, în ambele procese, reclamanta a urmărit constatarea dreptului său de proprietate asupra aceluiași imobil, ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani și, prin urmare, există autoritate de lucru judecat între cele două acțiuni succesive, întemeiate pe aceleași fapte generatoare, imputate aceleiași persoane juridice, în calitate de pârât și având, finalmente, ca obiect aceeași pretenție, efectul negativ al autorității de lucru judecat al primei hotărâri prin care cererea promovată anterior a fost respinsă ca inadmisibilă nu poate fi opus în cea de a doua cauză. Aceasta întrucât deși autoritatea de lucru judecat urmărește un scop legitim, acela care vizează respectarea principiului securității raporturilor juridice, ca expresie a preeminenței dreptului, inerentă unei societăți democratice, astfel cum proclamă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește proporționalitatea măsurii, ingerința în dreptul părții reclamante de acces la o instanță nu respectă un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția Europeană a

Drepturilor Omului prevede, în art. 6 alin. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

În explicitarea acestui drept, în jurisprudența Curții europene, dreptul de

acces la un tribunal este înțeles ca un drept de acces concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a

contesta atingerea adusă drepturilor sale" (cauza Bellet contra Franței nr. 23805/94 din 04.12.1995).

Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă și reală, iar nu iluzorie și teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanțe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiție.

Totodată, Curtea a statuat ca limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibila cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție, decât dacă prin aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1693 din 17 septembrie 2020

1.Obiectul cereri de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 30.06.2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamanta SC A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 6.505,75 m.p., respectiv 3.733,49 m.p., situate în București, denumite incinta 1 și incinta 2, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, obținut în urma joncțiunii posesiilor.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 194 din Codul de procedură civilă și art. 1846,1847,1850,1890 din Vechiul Cod Civil.

2.Hotărârile pronunțate în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 1527 din 23.02.2016, Judecătoria Sectorului 6 București - Secția civilă, a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1315 din 03.10.2017, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea formulată de reclamanta SC A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, față de sentința civilă nr. 6355 din 16.10.2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr. x/303/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 163A din 7.022007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești, reclamanta a formulat apel.

3.Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr.1654A din 21.12.2018, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat incidența cazului de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ. formulând, în esență, următoarele critici:

Curtea de apel a reținut greșit că nu operează puterea de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 6355/2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, în dosarul nr. x/303/2006, de vreme ce se poate observa că există identitate de părți și obiect între actuala cerere de chemare în judecată și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/303/2006: reclamanții și pârâții sunt aceeași, iar obiectul celor două cereri este, de asemenea, identic întrucât finalitatea celor două acțiuni era aceeași, anume constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra aceluiași imobil ce face obiectul acțiunii de față;

Referitor la identitatea de cauză, recurentul susține că fundamentul pretenției afirmate este același, situația de fapt calificată juridic fiind comună celor două acțiuni. Prin respingerea acțiunii formulate de reclamantă - de obligare a Municipiului București prin Primar General la avizarea în conformitate cu HG nr. 834/1991 a documentației în baza căreia urma să se elibereze certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, nu s-a schimbat cauza juridică a prezentei acțiuni față de cea existentă în dosarul nr. x/303/2006, finalitatea celor două acțiuni fiind aceeași, anume constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin uzucapiune, asupra aceluiași imobil, care face obiectul prezentei cauze.

Opiniază că sentința civilă nr. 6355/2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr. x/303/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 163A/2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, irevocabilă prin nerecurare, se bucură de autoritate de lucru judecat, sens în care solicită admiterea recursului, casarea deciziei și rejudecând cauza, solicită admiterea excepției autorității de lucru judecat și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii.

5.Apărările formulate în cauză.

Intimata SC A. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului, întrucât nu operează autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 6355/2006. Contrar celor susținute de recurentă, temeiul juridic al prezentei cereri (causa petendi), respectiv fundamentul legal al dreptului valorificat în cauza de față, este diferit față de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/303/2006. Se asemenea, făcând trimitere la

cauza Lungoci contra României,

intimata a susținut că, potrivit art. 6 din Convenția europeană, nu poate fi lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze, în fond, asupra pretențiilor sale.

6.Soluția și considerentele înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:

Recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a reținut greșit că, în litigiul de față, nu operează autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 6355 din 16.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 6 București și a pretins aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 Cod procedură civilă, potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Aceste afirmații vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.7 Cod procedură civilă, iar nu a pct.-ului 8, încadrare dată de recurent și nici a pct.-ului 5 al aceluiași articol, întrucât acesta pretinde nerespectarea efectului negativ al lucrului judecat, ipoteză care reclamă problema verificării dacă, între cele două procese, există identitate de părți, obiect și cauză.

Pornind de la aceste premise, Înalta Curte constă că aspectele de nelegalitate care sunt îndreptate împotriva soluției din prezenta cauză sunt cele care vizează întrunirea triplei identități de elemente pentru a putea fi reținută excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 6355 din 16.10.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr. x/303/2006, dat fiind faptul că există identitate de

cauză

în ceea ce privește cele două litigii.

Potrivit art. 431 alin.1 C.pr.civ., (1) nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. în condițiile art. 432 C.pr.civ., excepția autorității lucrului de judecat este de ordine publică, întrucât poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs, reglementare ce exprimă grija legiuitorului de a proteja stabilitatea raporturilor juridice dezlegate jurisdicțional, o nouă judecată asupra acestora fiind exclusă - fie pentru a le confirma, ceea ce ar fi inutil, fie pentru a le infirma, ceea ce ar fi inadmisibil.

Relativ la

cauza

cererii de chemare în judecată, trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă a temeiului juridic, atât timp cât cauza juridică a unei cererii este reprezentată de fundamentul juridic al pretenției, actul sau faptul generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acțiunii, la care se adaugă dispozițiile legale incidente speței.

În ceea ce privește cauza prezentei cereri de chemare în judecată, înțeleasă ca situație de fapt calificată juridic, se observă, în consens cu susținerile recurentului, că aceasta este identică cu cauza cererii promovate anterior și respinse, definitiv și irevocabil, ca inadmisibilă, atât timp cât pretențiile deduse în cauza de față se întemeiază pe aceleași fapte generatoare ale acțiunii inițiale, respectiv posesia utilă de lungă durată.

Așadar, în ambele procese, reclamanta a urmărit constatarea dreptului său de proprietate asupra aceluiași imobil care face obiectul acțiunii de față, ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani, ca rezultat al joncțiunii posesiei reclamantei cu cea a antecesoarelor sale de drept și, prin urmare, se constată că există autoritate de lucru judecat între cele două acțiuni succesive, întemeiate pe aceleași fapte generatoare, imputate aceleiași persoane juridice, în calitate de pârât și având, finalmente, ca obiect aceeași pretenție, respectiv dobândirea, prin uzucapiunea de lungă durată, a dreptului de proprietate.

Întrucât cauza este faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al dreptului pretins și justificarea obiectului cerut, nu poate fi reținută apărarea intimatei-reclamante potrivit căreia cele două procese purtate între părți au cauze diferite.

Cauza celor două acțiuni are aceeași fundamentare legală a situației de fapt, iar acest element al cererii de chemare în judecată nu este derivat din finalitatea parcurgerii unei anumite proceduri speciale, deoarece finalizarea demersului judiciar întreprins de reclamantă și care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/CA/2010 al Tribunalului București, Secția a IX a contencios administrativ și fiscal nu schimbă cauza acțiunii de față. Existența sentinței civile nr. 2665 din 12.10.2010, prin care a fost soluționat dosarul sus menționat, la momentul promovării actualei cereri în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, introdusă de reclamantă, se dovedește a fi un element care nu interesează autoritatea de lucru judecat și care nu poate să justifice, în sine, promovarea unei cereri de chemare în judecată identică, sub aspectul părților, obiectului și cauzei cu o alta anterioară, soluționată în mod irevocabil, de vreme ce faptele sunt identice, iar calificarea juridică este, de asemenea, identică cu a celor din acțiunea ce a fost finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr. 6355 din 16.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Așadar, susținerile recurentului se vădesc a fi întemeiate sub aspectul îndeplinirii condițiilor art. 431 alin. 1 C.pr.civ.

Cu toate acestea, motivul de casare înscris în art. 488 alin. 1 pct. 7 din același cod nu poate fi reținut pentru a atrage casarea deciziei atacate.

Înalta Curte are în vedere că, în caz de admitere a unui asemenea motiv de recurs, soluția prevăzută în art. 497 alin. 1 C.pr.civ. este cea a casării, cu consecința finală a respingerii acțiunii ca inadmisibilă, astfel încât, în circumstanțele concrete ale speței, problematica supusă dezlegării reclamă o altă abordare, din perspectivă convențională, în raport de art. 20 din Constituție, raportat la art. 6 din C.E.D.O. și jurisprudența sa relevantă, pentru a se statua dacă o atare soluție ar fi contrară prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în componenta sa privitoare la accesul la justiție.

Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, în art. 6 alin. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil:

„Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod

echitabil,

public și într-un termen rezonabil,

de către un tribunal independent și

imparțial,

stabilit prin lege,

care va hotărî asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor cu caracter civil.

.."

În explicitarea acestui drept, în jurisprudența Curții europene, dreptul de acces la un tribunal este înțeles ca un

drept de acces concret și efectiv,

care presupune ca justițiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale" (cauza

Bellet contra Franței

nr. 23805/94 din 04.12.1995).

În jurisprudența sa, Curtea europeană a statuat că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanță, contribuind la respectarea securității raporturilor juridice și a echității procedurii (cauza Brumărescu contra României) și că dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat

(cauza Golder contra Regatului Unit, paragrafele 37 și 38).

Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.

Totuși, restricțiile aplicate mi pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa.

în plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat

(cauza F.E. împotriva Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998, cauza Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr. 41.727/98, cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006).

Circumstanțele concrete ale speței de față relevă faptul că, printr-o primă cerere înregistrată sub nr. de dosar x303/2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu parații Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București, prin Primar și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, ca instanța să constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat in București, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, obținut în urma joncțiunii posesiilor, precum și a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenuri, prin efectul accesiunii imobiliare.

Prin sentința civilă nr. 6355 din 16.10.2006, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția inadmisibilității cererii, instanța reținând în considerentele acestei hotărâri că „reclamanta își poate valorifica dreptul pe calea specială prevăzută de Legea nr. 15/1990, HG nr. 834/1991 și actele normative ulterioare emise în aplicarea acesteia", drept pentru care a respins, în consecință, acțiunea ca inadmisibilă.

Ulterior rămânerii definitive a sentinței civile nr.6355/2006, societatea-reclamantă a parcurs procedura reglementata de HG nr.834/1991 și a solicitat autorității competente,Primăria Municipiului București, să procedeze la avizarea documentației întocmite în conformitate cu dispozițiile HG nr. 834/2001, ca și condiție prealabilă emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat in București. Solicitarea reclamantei a fost respinsă de Primăria Municipiului București, apreciindu-se, în esență, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de HG nr. 834/1991 pentru avizarea documentației depuse, pe considerentul că nu a fost produs un înscris (proces-verbal de predare-primire întocmit la data privatizării) care să ateste deținerea terenurilor în cauză, în patrimoniul societății-reclamante.

Prin sentința civilă nr. 2665 din 12.10.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. x/3/2010, rămasă irevocabilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei SC A. SA privind obligarea Municipiului București, prin Primar General, la avizarea, în conformitate cu prevederile HG nr. 834/1991, a documentației în baza căreia urma să se elibereze certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren de 6505,75 mp, respectiv de 1928,80 mp., în temeiul HG nr. 834/1991.

Cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar este formulată de reclamanta SC A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și vizează constatarea dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra acelorași terenuri, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, obținut în urma joncțiunii posesiilor.

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1315 din 03.10.2017, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea reclamantei SC A. S.A., instanța reținând, în esență, faptul că sentința civilă nr. 6355 din 16.10.2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr. x/303/2006, are autoritate de lucru judecat, din moment ce prin această hotărâre judecătorească s-a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantei de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu prin efectul uzucapiunii, specificându-se că reclamanta are la dispoziție calea specială prevăzută de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991; împrejurarea că acțiunea specială, ce a făcut obiectul dosarului nr. 6652/3/2010, înregistrat pe rolul Tribunalului București, a fost respinsă, nu este de natură să schimbe cauza juridică a prezentei acțiuni.

Astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene, excepția autorității de lucru judecat, deși urmărește un scop legitim, deoarece urmărește, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă, acest obiectiv, legitim în sine, impune, în speță, o analiză concretă, în contextul particular al cauzei, în sensul dacă, prin efectul negativ al autorității lucrului, judecat produs de sentința civilă nr. 6355 din 16.10.2006 nu este atinsă însăși substanța dreptului - accesul liber la justiție, garantat de art. 6 din Convenție.

În această analiză, edificatoare este

hotărârea, pronunțată la data de 26 ianuarie 2006, în cauza Lungoci împotriva României,

publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 588/07.07.2006, în cuprinsul căreia Curtea europeană a considerat că accesul reclamantei la justiție, dar numai pentru a i se declara acțiunea inadmisibilă prin efectul art. 1201 Cod civil, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenție și, că, reclamanta a fost, astfel, lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare Ia drepturi și obligații cu caracter civil.

Ca raționament juridic, situația analizată de Curtea europeană în cauza sus menționată este similară cu cea din prezenta cauză.

În concret, fiind chemată a statua dacă a fost încălcat dreptul de acces la justiție din cauza respingerii, de către instanțele interne, a celei de-a doua acțiuni în revendicare, pe motiv că există autoritate de lucru judecat,

Curtea europeană a reținut că o primă acțiune în revendicare promovată de reclamantă a fost respinsă de instanțele naționale, pe motiv că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză. Deși pe calea unei acțiuni în constatare, aceasta a obținut o sentință rămasă definitivă ce constată dreptul său de proprietate asupra imobilelor revendicate, ea nu a putut demonstra acest drept într-o a doua acțiune în revendicare, aceasta fund respinsă de instanțele naționale pe considerentul incidenței autorității de lucru judecat.

În cuprinsul acestei hotărâri „

Curtea consideră, împreuna cu Guvernul, că excepția autorității de lucru judecat urmarea un scop legitim deoarece ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine, el merită, în speță, o analiză dintre cele mai atente, fără a uita contextul general al cauzei. In cauza de față rolul Curții nu este nicidecum să controleze art. 1201 din Codul civil ca atare, ci să verifice dacă modalitatea în care aceste instanțe naționale au respins acțiunea în revendicare introdusă de către reclamantă, prin aplicarea dispozițiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justiție. Deși din art. 1201 din Codul civil rezultă foarte clar că, pentru a reține existența autorității de lucru judecat, este nevoie de o triplă identitate - de părți, de obiect și de cauză - a celor doua acțiuni, Tribunalul Municipiului București a respins cea de-a doua acțiune în revendicare, fără a da explicații asupra pretinsei identități de cauză a celor doua acțiuni.

Curtea a mai constatat că, atunci când a statuat asupra recursului, Curtea Supremă de Justiție a respins afirmațiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de convenția din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din sentința rămasă definitivă din 28 martie 1997 reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul verbal, în măsura în care instanța constatase că semnatarii convenției din 1947 au omis să îl redacteze.

În plus, Curtea a observat că nicio instanță nu a explicat motivele pentru care sentința rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate, așa cum susținea reclamanta, și nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În această situație, nu este exagerat să se considere că sentința definitivă din 28 martie 1997, care a dat câștig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucura de posibilitatea clară și concretă de a-și dovedi injustiție dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut.

În consecință, Curtea a statuat că - „accesul la justiție, dar numai pentru a i se declara acțiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenție și că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.”

În aceeași linie de raționament, în

cauza Caracas împotriva României,

publicată în M. Of. nr. 189/19.03.2007, Curtea europeana a drepturilor omului a statuat că „excepția autorității de lucru judecat urmărește un scop legitim, deoarece vizează, fără îndoiala, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Aceasta nu satisface neapărat, în sine, exigențele impuse de art. 6 alin. 1: mai trebuie examinat,

în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei,

dacă modul în care jurisdicțiile naționale au respins a doua acțiune a reclamanților, aplicând dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor de acces la o instanță, având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică".

Revenind la speța de față, Înalta Curte reține că, deși reclamanta a urmat calea specială ce a justificat pronunțarea primei soluții de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii în constatarea dreptului de proprietate, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, demersul judiciar al acesteia, ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2010 al Tribunalului București, Secția a IX a de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca neîntemeiat, calea specială la care a fost îndrumată reclamanta dovedindu-se a fi ineficientă în cazul său concret, cum corect a reținut instanța de apel, de vreme ce nu a putut administra probe de natură a i se aplica reglementările speciale pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului său de proprietate.

Cum instanța învestită cu soluționarea dosarului nr. x/303/2006 nu a soluționat fondul cauzei și nu a analizat dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune și întrucât calea specială pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a dovedit a fi ineficientă în cazul reclamantei, nu se poate interzice acesteia dreptul de a avea acces la o instanță, care să procedeze la o examinare concretă și efectivă a îndeplinirii condițiilor legale pentru a putea uzucapa.

Or, în condițiile specifice speței, chiar dacă cauza acțiunii de față este identică, pentru considerentele deja arătate, cu cea soluționată prin sentința civilă

nr. 6355/2006, efectul negativ al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri nu poate fi opus în prezentul proces, întrucât deși autoritatea de lucru judecat urmărește un scop legitim, acela care vizează respectarea principiului securității raporturilor juridice, ca expresie a preeminenței dreptului, inerentă unei societăți democratice, astfel cum proclamă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește proporționalitatea măsurii, ingerința în dreptul reclamantei de acces la o instanță nu respectă un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Reținerea motivului de casare în discuție, ce implică întrunirea cerinței triplei identități, ipoteza speței dedusă judecății, ar însemna să se confirme de către instanța de recurs, potrivit ari. 497 C.pr.civ., tot o soluție de inadmisibilitate a acțiunii care face obiectul prezentului demers judiciar.

Un astfel de raționament este de neconceput, în condițiile în care după pronunțarea sentinței civile nr. 6355/2006, a fost parcursă procedura reglementata de HG nr. 834/1991 și s-a stabilit, prin hotărâre definitivă, ineficienta căii speciale la care reclamanta a fost îndrumată, de însăși instanța de judecată anterioară, să obțină recunoașterea dreptului pretins. Or, tocmai inaplicabilitatea, în situația particulară a reclamantei, a prevederilor HG nr. 834/1991 nu poate îngrădi reclamantei - prin efectul substanțial al sentinței civile nr. 6355 din 16.10.2006 pronunțate de Judecătoria Sectorului 6, constând în autoritatea de lucru judecat în prezentul proces, calea formulării acțiunii de față, care are ca obiect constatarea dreptului său de proprietate, ca mod originar de dobândire a proprietății, prin efectul uzucapiunii.

Confirmarea soluției de inadmisibilitate, impusă de incidența motivul de recurs care sancționează încălcarea autorității de lucru judecat, nu ar avea decât semnificația că reclamanta a avut acces la o instanță numai pentru a-i fi declarate acțiunile inadmisibile, prin efectul dispozițiilor legale, ceea ce ar constitui o atingere a însăși substanței dreptului acesteia de acces la o instanță și ar avea drept efect încălcarea exigențelor impuse de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană. Or, în cadrul circumstanțelor specifice speței, păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamantei implică recunoașterea dreptului acesteia de a deduce judecății, în cadrul prezentului demers judiciar, examinarea condițiilor legale pentru a putea uzucapa, deci o examinare pe fond a dreptului, fără ca instanța de recurs să poată specula asupra deznodământului judiciar.

In consecință, pentru considerentele expuse care suplinesc motivarea deciziei atacate, reținând existența unei atingeri aduse dreptului reclamantei de acces la justiție, protejat nu numai de legislația internă (art.21 din Constituția României), dar și de art. 6 din Convenția europeană, înalta Curte urmează a da eficiență priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg) în sensul inaplicabilității, în prezentul litigiu, a normei interne care reglementează funcția negativă a autorității de lucru judecat (art.1201 Cod civil de la 1864 și art.431 Cod procedură civilă) și al aplicării directe a normei convenționale, apreciată mai favorabilă, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României pentru raportul juridic, concret, dedus judecății.