ÎCCJ, decizie (scj.ro #136834)

Hotărâre judecătorească.Autoritate de lucru judecat.Efect pozitiv.Prezumție legală și absolută.

Cuprins pe materii:Drept procesual civil. Judecata.

Index alfabetic: autoritate de lucru judecat

-excepție procesuală

-prezumție

C.civ. din 1864, art. 1200, art. 1201, art. 1202 alin. 2

C. proc. civ. din 1865, art. 163

O hotărâre judecătorească intrată în autoritatea lucrului judecat are, între părțile litigante, valoarea unei prezumții legale și absolute de adevăr, care nu poate fi răsturnată sau repusă în discuție, după cum impune art. 1200 pct. 4 C.civ.

Efectul pozitiv al autorității lucrului judecat nu poate fi înlăturat nici prin probe noi, nici printr-o reevaluare a celor deja administrate, întrucât se opune art. 1202 alin. 2 C.civ.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, cea de excepție procesuală, conform art. 1201 C.civ. și art. 163 C.proc.civ. și aceea de prezumție, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. 2 C.civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ., de părți, obiect și cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică. Așadar, sfera de aplicare a art. 1201 C.civ. este mai extinsă decât cea a art. 163 C.proc.civ. și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată de către o altă instanță unei situații juridice.

Potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.2 C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, ceea ce presupune că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Secția a II-a civila, Decizia nr. 1845 din 8 noiembrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă la data de 22.12.2011, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că liniile de cale ferată ce au făcut obiect al executării silite în dosarul de executare nr. x/2006 al Biroului Executorului Judecătoresc B. sunt proprietate publică a Statului Român, să constate nulitatea absolută a actului de adjudecare ce constituie titlul de proprietate al pârâtei asupra acestor bunuri și să oblige pârâta să îi restituie respectivele linii de cale ferată.

La 20.11.2012, reclamanta a solicitat extinderea cadrului procesual pasiv, în temeiul art. 57 alin. 1 C.proc.civ., prin participarea în proces a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, în calitate de intervenient forțat.

Prin sentința civilă nr. 821/08.07.2014, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, respectiv a intervenientului, a admis cererea de chemare în judecată a intervenientului,  formulată de reclamantă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. ca neîntemeiată și a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 3022/05.03.2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis în parte o contestație la executare promovată de contestatoarea Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., a anulat procesul-verbal de sechestru nr. w/08.12.2006, publicația de vânzare din 05.01.2007, procesul-verbal de licitație nr. x/12.01.2007, procesul-verbal de sechestru nr. y/12-14.02.2007 și, în parte, publicația de vânzare nr. z/06.04.2007, numai cu privire la liniile de cale ferată.

A constatat însă că în recursul declarat de către S.C. A. S.R.L., sentința civilă evocată mai sus a fost modificată, prin decizia civilă nr. 2152R/28.11.2008 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, contestația la executare fiind respinsă.     În considerentele deciziei, instanța de recurs a reținut că suprastructura unei căi ferate este un bun mobil, deoarece poate fi oricând mutată pe alt amplasament, așa încât liniile ferate care fac obiect al executării silite în dosarul nr. x/2006 al Biroului Executorului Judecătoresc B. se află în proprietatea privată a contestatoarei Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., nefiind incidente prevederile art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 581/1998, nu sunt, așadar, inalienabile și pot fi urmărite silit de către creditori. Prima instanță a notat că, în considerentele aceleiași decizii, tribunalul a aplicat regulile de drept comun cuprinse în art. 468 și 473 C.civ., pentru a stabili apartenența liniilor de cale ferată la proprietatea publică sau la cea privată, luând act că acestea se compun din linii de metal, traverse din lemn și material mărunt, transportate și apoi montate în locul în care se amplasează un traseu feroviar, așa încât au caracter de bunuri mobile, și nu de imobile prin destinație.

În continuare, a mai subliniat că efectul de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni, semnificând, pe de o parte, autoritatea de lucru judecat, care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză, iar pe de altă parte, puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Așadar, existența unei hotărâri poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu putere de lucru judecat, fără ca în al doilea proces să se regăsească tripla identitate de părți, obiect și cauză.

În această ordine de idei, prima instanță a constatat că puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2152R/28.11.2008 pronunțată în recursul declarat de S.C. A. S.R.L., prin care Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a reținut că suprastructura unei căi ferate este un bun mobil, iar liniile ferate care fac obiect al executării silite în dosarul nr. x/2006 al Biroului Executorului Judecătoresc B. se află în proprietatea privată a Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. și nu sunt inalienabile, se opune statuării, în sens contrar, printr-o nouă hotărâre judecătorească.

În consecință, a reținut că respectivele bunuri puteau fi înstrăinate ori supuse executării silite și, în acest fel, au intrat în patrimoniul pârâtei, așa cum atestă dovezile de adjudecare din data de 12.01.2007, care reprezintă titlu de proprietate.

Tribunalul a mai notat că a fost sesizat cu o cerere de constatare a nulității absolute a acestor titluri, întemeiată în drept pe art. 449 alin. 2 C.proc.civ. și fundamentată pe cauza juridică a inalienabilității bunurilor din domeniul public.

În condițiile în care acesta este un motiv de ordine publică, ce poate fi invocat de oricine justifică un interes, iar nu doar de cel care se pretinde proprietar al bunurilor, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a intervenientului.

Pe fond, în considerarea argumentelor expuse anterior, a admis cererea de chemare în judecată a intervenientului, formulată de reclamantă și a respins cererea principală, ca neîntemeiată.

Apelurile. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. și Ministerul Transporturilor au declarat apel, iar S.C. A. S.R.L. a formulat o cerere de aderare la apeluri, căile de atac astfel exercitate fiind respinse de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr. 3 A/12.01.2016.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că apelul reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., prin care a invocat în esență greșita reținere a autorității de lucru judecat, în forma efectului său pozitiv, ca urmare a diferențelor de obiect și cauză a cererii, precum și interpretarea greșită a materialului probator, din care rezultă apartenența la domeniul public a liniilor de cale ferată care au făcut obiect al executării silite în dosarul de executare nr. x/2006 al Biroului Executorului Judecătoresc B., este nefondat.

Curtea de apel a constatat că, reținând efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, tribunalul nu a reexaminat pe fond chestiunea apartenenței respectivelor linii de cale ferată la domeniul public, ci a apreciat în mod legal că este împiedicat să procedeze la o asemenea analiză de incidența considerentelor deciziei civile nr. 2152R/28.11.2008, în care Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a reținut că suprastructura unei căi ferate este un bun mobil și că liniile de cale ferată care au făcut obiect al executării silite în dosarul de executare nr. x/2006 al Biroului Executorului Judecătoresc B. aparțin domeniului privat al Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A., nefiind astfel inalienabile.

Or, în dosarul finalizat prin pronunțarea deciziei evocate mai sus, a fost soluționată o contestație la executare, întemeiată tocmai pe nelegalitatea urmăririi silite a liniilor de cale ferată, în considerarea apartenenței lor la domeniul public. Așadar, acest argument a fost înlăturat de către instanță, care a reținut că liniile ferate respective (cu excepția porțiunii de 1473 ml, aparținând stației H., Satu Mare, la care se referă dispozitivul deciziei menționate) nu fac parte din categoria triajelor și liniilor (curente, de primire-expediere și de evitare), limitativ prevăzute ca fiind obiect al proprietății publice.

Instanța de apel a notat că indiferent dacă această constatare este corectă sau criticabilă, decizia civilă nr. 2152R/28.11.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a intrat în autoritatea lucrului judecat, având, între părțile litigante, valoarea unei prezumții absolute de adevăr, care nu poate fi răsturnată sau repusă în discuție, conform art. 1200 pct. 4 C.civ.

Contrar apelantei Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., care a încercat să completeze probațiunea prin depunerea de înscrisuri din care să rezulte, mai clar decât în litigiul inițial, posibila apartenență a liniilor ferate executate silit la domeniul public, instanța de prim control judiciar a subliniat că efectul pozitiv al autorității lucrului judecat nu poate fi înlăturat nici prin probe noi, nici printr-o reevaluare a celor deja administrate, întrucât se opune însăși esența autorității lucrului judecat, care garantează siguranța raporturilor juridice și, prin aceasta, preeminența dreptului.

Totodată, curtea a considerat ca fiind eronată și afirmația aceleiași apelante, potrivit căreia inexistența triplei identități de părți, obiect și cauză ar determina înlăturarea autorității de lucru judecat, apreciind că autoarea apelului judecat confundă efectul negativ, manifestat prin excepția autorității lucrului judecat și prin inadmisibilitatea judecării unei noi pricini identice, cu efectul pozitiv, pentru a cărui incidență tripla identitate nu este necesară, fiind suficient doar ca în noul litigiu să se încerce repunerea în discuție a unei chestiuni tranșate în celălalt litigiu, chestiune care, în speță, constă în apartenența liniilor de cale ferată la domeniul public și în legalitatea adjudecării lor de către intimata-pârâtă.

Cu toate acestea, a arătat că identitatea de cauză, în măsura în care ar fi fost reținută ca necesară, nu este înlăturată de împrejurarea că acțiunea de față a fost formulată pe calea dreptului comun, pe când cea precedentă, pe calea contestației la executare, nici de indicarea unor temeiuri de drept diferite, de vreme ce cauza constă în situația de fapt care fundamentează pretențiile formulate, în speță, în nelegalitatea urmăririi silite a unor bunuri proprietate publică. De asemenea, a mai notat și existența identității de obiect, finalitatea urmărită de apelantă în ambele litigii fiind anularea actelor de adjudecare și revenirea liniilor ferate în patrimoniul său.

În finalul analizei acestui apel, curtea a înlăturat și criticile vizând lipsa de rol activ a instanței de prim grad, apreciind că aceasta s-a pronunțat în limitele în care a fost învestită.

În continuare, examinând apelul promovat de Ministerul Transporturilor, instanța de apel a reținut că soluția dată de tribunal excepției lipsei calității procesuale a acestei părți este una legală și în concordanță cu sensul art. 1 alin. 2, art. 2 pct. 25 și 30 din H.G. nr. 21/2015, care conferă atribuții acestui Minister, în ce privește administrarea, gestionarea și concesionarea rețelei feroviare publice.

Așa fiind, a apreciat că Ministerul Transporturilor are calitate procesuală în cauzele care privesc integritatea acestei rețele, fiind irelevant că, prin încheierea unui contract, obligațiile de apărare a rețelei feroviare publice au fost conferite (și) concesionarei CFR S.A.

În ce privește criticile pe fondul cauzei, referitoare la apartenența bunurilor executate silit la domeniul public, curtea a apreciat că nu pot fi primite, ca urmare a existenței efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, care se extinde și asupra acestui apelant, chiar dacă nu a participat în litigiul anterior, cu atât mai mult cu cât CFR S.A. a figurat ca parte în celălalt proces nu doar pentru protejarea unui drept propriu, ci a celui al statului asupra infrastructurii feroviare publice, dreptul său de concesiune fiind derivat din cel de proprietate publică, și operând o reprezentare

sui-generis

a proprietarului și administratorului rețelei feroviare publice.

În considerarea argumentelor expuse anterior, instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind nefondate motivele de apel referitoare la lipsa calității procesuale a Ministerului Transporturilor și la lipsa calității procesuale active a CFR S.A., formulate pe calea apelului incident.

Astfel, a subliniat că S.C. A. S.R.L. ignoră faptul că în cauză a fost formulată o acțiune în nulitate absolută, în care calitatea procesuală activă aparține oricărei persoane care are un interes legitim. Or, ca administrator și concedent al infrastructurii feroviare, respectiv în calitate de companie națională înființată tocmai în scopul exploatării și întreținerii acestei rețele, atât Ministerul Transporturilor, cât și Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. sunt interesate de integritatea acestui patrimoniu, în virtutea drepturilor și obligațiilor dobândite în baza legii și a contractului de concesiune.

În ceea ce privește dispozițiile art. 865 alin. 1 și art. 870 alin. 1 din noul C. civ., curtea de apel a apreciat că nu pot fi interpretate în sensul urmărit de către  apelanta-pârâtă, deoarece ele privesc cu precădere formularea unor acțiuni reale. Or, în speță, nu s-a formulat o atare cerere, ci una în anulare, cu un capăt accesoriu care are ca obiect repunerea în situația anterioară, chiar dacă apelanta-reclamantă a înțeles să-și intituleze cererea accesorie ca fiind una în revendicare, folosind o denumire improprie, care însă nu leagă instanța.

De asemenea, a mai notat și lipsa incidenței dispozițiilor (abrogate) ale art. 12 alin. 4 din Legea nr. 213/2008, față de prevederile art. 6 alin. 6 din noul C. civ. și ale art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, a respins apelurile și a făcut aplicarea art. 274 alin. 1 și 3, precum și a art. 276 C.proc.civ., sub aspectul cererii apelantei-pârâte, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. și Ministerul Transporturilor au declarat recurs.

Prin calea de atac promovată, recurenta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea sa, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii pe fond a cererii pe care a formulat-o.

După ce a prezentat pe scurt situația de fapt ce a condus la apariția litigiului, această recurentă a solicitat casarea hotărârii instanței de apel, invocând dispozițiile art. 312 alin. 3 teza finală C.proc.civ. și faptul că instanțele anterioare nu au cercetat fondul litigiului, respectiv apartenența liniilor de cale ferată la domeniul public al statului, ci au reținut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2152R pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă la 28.11.2008.

Recurenta-reclamantă a susținut astfel că argumentele pe care le-a prezentat nu au fost analizate, cu toate că a inițiat prezentul demers judiciar pentru a îndrepta un grav act de injustiție produs în faza execuțională, în urma căruia bunuri care aparțineau domeniului public al statului au fost executate silit și au intrat în patrimoniul unei persoane juridice de drept privat, respectiv al intimatei-pârâte. De asemenea, a mai arătat că instanța nu a analizat probatoriul administrat în cauză și nici nu a considerat necesară efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. În acest context, a apreciat că în mod greșit instanța a notat că o asemenea probă nu a mai fost solicitată, deoarece renunțarea la o probă reprezintă un act procesual de dispoziție, care ar trebui să reprezinte manifestarea voinței reprezentantului legal al părții. Mai mult, invocând prevederile art. 129 alin. 5 C.proc.civ., a arătat că judecătorii ar fi trebuit să stăruie pentru aflarea adevărului, ordonând chiar din oficiu probe pentru a lămuri aspectele controversate.

Această recurentă a apreciat, în contra instanței de apel, că probe noi ar fi putut fi administrate întrucât, spre deosebire de contestația la executare, în acțiunea de față – considerată drept una în revendicare –, un probatoriu mai generos ar putea dovedi o situație de fapt și de drept contrară celei stabilite în cauză.

Ca motiv de modificare a deciziei atacate, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., prin reținerea de către instanțele devolutive a incidenței puterii de lucru judecat.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că instanța de apel a constatat că decizia civilă nr. 2152R/28.11.2008 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă a intrat în autoritatea de lucru judecat, indiferent dacă aspectele care au fost dezlegate irevocabil sunt corecte sau criticabile. Or, constatarea criticabilă la care s-a referit curtea de apel constă tocmai în considerentul pentru care a fost respinsă contestația la executare: șinele de cale ferată au fost considerate bunuri mobile. Cu toate că însăși instanța de apel a apreciat că elementele suprastructurii de cale ferată sunt mai degrabă imobile prin destinație, a reținut puterea de lucru judecat a deciziei evocate mai sus.

În acest context, recurenta-reclamantă a apreciat că puterea de lucru judecat nu poate fi invocată, atunci când ea este singurul impediment în îndreptarea unei  grave erori judiciare.

În continuare, a susținut că în speță nu există autoritate de lucru judecat, întrucât, chiar dacă părțile și cauza sunt identice în cele două dosare, obiectul diferă (contestație la executare, în dosarul nr. x/299/2007, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 2152R/28.11.2008 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, respectiv acțiune în nulitate absolută, cu repunerea părților în situația anterioară, în prezentul dosar).

Mai mult, a afirmat că și probatoriul administrat în cele două pricini a fost diferit, în cauza de față fiind mult mai amplu, incluzând inventarul domeniului public al statului, prezentat din ordinul instanței de fond. Recurenta-reclamantă a indicat, în concret, înscrisurile depuse astfel în dosar.

În continuare, a susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, care a instituit sancțiunea nulității absolute pentru actele juridice încheiate cu nerespectarea regimului proprietății publice.

Totodată, recurenta-reclamantă a criticat susținerea părții adverse, potrivit căreia o notă a A.N.A.F. ar avea aptitudinea de a combate constatările unui control anterior al Curții de Conturi efectuat la CFR S.A., subliniind că singura instituție abilitată prin lege să verifice modul de administrare și gestionare a patrimoniului public și a fondurilor publice este Curtea de Conturi, potrivit art. 1 alin. 1 și 3 și art. 21 din Legea nr. 94/1992, iar Autoritatea Națională de Administrare Fiscală nu are, printre atribuții, și pe aceea de a verifica actele Curții de Conturi și nu poate face aprecieri asupra rapoartelor acestei instituții, decât cu depășirea competențelor sale legale.

Prin recursul său, Ministerul Transporturilor a solicitat casarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale și al admiterii acțiunii promovate de Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A.

În motivare, recurentul-intervenient a susținut că decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie și străină de natura pricinii și a fost dată cu aplicarea greșită a legii; au fost invocate, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.

Dezvoltându-le, acest recurent a arătat că obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului, potrivit art. 865 din noul Cod civil; or, în speță, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a deținut bunurile, în calitate de concesionar, în baza contractului de concesiune nr. x/224/24.01.2002, fiind împuternicit, prin art. 6 alin. 9, și să reprezinte interesele concedentului în relațiile cu terții. A mai precizat că, în măsura în care se pune problema reprezentării în litigiu a Statului Român, o atare atribuție revine Ministerului Finanțelor Publice, în conformitate cu art. 3 alin. 1 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

Recurentul-intervenient a mai apreciat că decizia atacată este contradictoriu motivată, deoarece îi reține, pe de o parte, calitatea procesuală motivat de faptul că este administratorul bunurilor concesionate Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A., dar, pe de altă parte, constată că respectivele bunuri sunt private, în baza puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2152R/28.11.2008, evocate mai sus. În aceste condiții, a susținut că hotărârile instanțelor anterioare sunt nelegale, deoarece, în măsura în care bunurile sunt private, Ministerul nu are nicio calitate procesuală, activă ori pasivă, de a pretinde sau formula apărări pentru bunuri care nu îi aparțin. Totodată, a arătat că prevederile H.G. nr. 21/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor nu rețin în sarcina sa niciun drept de reprezentare a Statului Român pentru litigiile care pun în dezbatere proprietatea publică.

Pe fond, a arătat că în mod greșit a fost reținută puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2152R/28.11.2008 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, pentru că stabilirea regimului dreptului de proprietate ar fi trebuit făcută cu citarea titularului, adică a Statului Român, dar și pentru că Ministerul nu a fost parte în litigiul în care respectiva hotărâre a fost pronunțată, așa încât aceasta nu-i este opozabilă.

În continuare, recurentul-intervenient a reiterat faptul că rețeaua de linii ferate în dispută aparține infrastructurii feroviare publice ce este parte a domeniului public al Statului Român, sens în care a evocat dispozițiile art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 12/1998, Anexa 2 a H.G. nr. 581/1998 și H.G. nr. 1705/2006.

La data de 26.10.2016, recurenta-reclamantă a depus la dosar precizări la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susținând că prin impunerea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2152R/28.11.2008, fără o analiză atentă și efectivă a circumstanțelor de fapt și de drept și a probelor administrate în procesul anterior, i-a fost limitat accesul la justiție și, astfel, dreptul la un proces echitabil.

Astfel, subliniind jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că, pentru respectarea garanțiilor procesuale impuse de art. 6 din Convenție, trebuie verificată măsura în care o persoană care are o pretenție ce poate da naștere unei acțiuni în justiție se poate adresa instanțelor doar în considerarea conținutului dreptului cu caracter civil relevant sau este blocată de existența unor bariere de ordin procedural, de natură să îi împiedice ori limiteze dreptul de sesizare, această recurentă a solicitat Înaltei Curți să stabilească faptul că principiul autorității de lucru judecat reprezintă o asemenea barieră.

În aceste condiții, a susținut că instanța supremă are a analiza dacă bariera procedurală impusă de instanțele anterioare prin invocarea autorității de lucru judecat se justifică, atât timp cât ea nu a fost cercetată în raport cu realitatea circumstanțelor și cu probatoriul administrat în procesul anterior.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că pentru asigurarea exigențelor impuse de Convenție, se impune analiza probelor, urmând a se observa că în procesul anterior nu au fost administrate dovezi din care să rezulte apartenența liniilor de cale ferată la domeniul public, ci doar în prezentul litigiu, fără însă ca instanțele să le acorde eficiența juridică potrivită; de asemenea, a mai arătat că în contestația la executare finalizată prin decizia a cărei putere de lucru judecat a fost invocată, executarea silită a fost anulată pentru motive de procedură, fără să fi fost verificată existența dreptului de proprietate publică, aspect care a rămas în plan secund și care nu a fost tranșat în dublul grad de jurisdicție.

De aceea, recurenta-reclamantă a solicitat Înaltei Curți să rețină că prin limitarea procedurală impusă de instanțele anterioare, care au invocat autoritatea de lucru judecat, i-a fost atins dreptul, în însăși substanța sa, iar accesul la justiție i-a fost interzis.

La 27.10.2016, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a depus întâmpinare la recursul Ministerului Transporturilor, solicitând admiterea sa în parte, în sensul admiterii apelului declarat de Companie, cu consecința admiterii pe fond a acțiunii, dar cu menținerea soluției instanței de apel, de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a Ministerului.

La aceeași dată, S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursurilor, ca insuficient timbrate, iar în subsidiar respingerea lor, ca nefondate și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată; de asemenea, intimata-pârâtă a invocat excepția tardivității motivelor de recurs suplimentare, depuse de recurenta-reclamantă la dosar la data de 26.10.2016.

Excepția insuficientei timbrări a recursurilor a fost respinsă la termenul din 01.11.2016, în considerarea argumentelor expuse în încheierea de amânare a pronunțării.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte  a reținut următoarele:

Solicitarea recurentei-reclamante de casare a deciziei atacate exclusiv pe temeiul art. 312 alin. 3 C.proc.civ. nu poate fi primită, deoarece potrivit acestui text legal, „

modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care (…) modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi

”.

Așadar, textul avut în vedere de către recurenta-reclamantă nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C.proc.civ., ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de modificare, instanța de recurs va proceda totuși la casare, în măsura în care nu ar fi în măsură să modifice hotărârea atacată în lipsa unor probe noi, care nu pot fi administrate în această etapă a procesului.

Însă, exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă pentru a atrage casarea deciziei, deoarece autoarea căii de atac a recursului ar trebui ca mai întâi să probeze incidența unui motiv întemeiat de modificare, dar care să nu poată determina o altă soluție decât casarea în condițiile art. 312 alin. 3 C.proc.civ., evocat mai sus.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte va lua în analiză în continuare motivele de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., urmând ca în măsura în care acestea se vor dovedi fondate, să ia în considerare solicitarea de casare a deciziei, pe temeiul de drept menționat anterior.

În esență, chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea căilor de atac constă în stabilirea măsurii în care părților li se poate opune puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare, chiar dacă acestea o consideră nelegală și aptă să le împiedice accesul la justiție.

În acest context, instanța supremă notează că prin actul de procedură depus la dosar la 26.10.2016, recurenta-reclamantă nu a invocat un nou motiv de recurs, care ar fi fost tardiv, într-adevăr, după cum susține intimata-pârâtă, în raport cu data de 18.02.2016, când Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. i-a fost comunicată decizia atacată și cu prevederile art. 303 alin. 1 și 2 C.proc.civ., ci doar a adus argumente suplimentare, care pot fi însă încadrate în motivul inițial invocat, cel reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și care, ca atare, vor fi examinate.

Instanțele anterioare au reținut efectul pozitiv al autorității lucrului judecat a considerentelor deciziei civile nr. 2152R/28.11.2008, în care Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a statuat că suprastructura unei căi ferate este un bun mobil și că liniile de cale ferată care au făcut obiect al executării silite în dosarul de executare nr. x/2006 al Biroului Executorului Judecătoresc B. aparțin domeniului privat al Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A., nefiind astfel inalienabile.

Se cuvine subliniat că în dosarul finalizat prin pronunțarea acestei decizii a fost soluționată o contestație la executare, întemeiată tocmai pe nelegalitatea urmăririi silite a liniilor de cale ferată, în considerarea apartenenței lor la domeniul public. Așadar, acest argument a fost înlăturat de către instanță, care a reținut că liniile ferate respective (cu excepția unei porțiuni de 1473 ml, aparținând stației H., Satu Mare, la care se referă dispozitivul deciziei menționate) nu fac parte din categoria triajelor și liniilor (curente, de primire-expediere și de evitare), limitativ prevăzute ca fiind obiect al proprietății publice.

Înalta Curte reține, în deplin acord cu cele anterioare, că indiferent dacă este corectă sau nu, o hotărâre judecătorească intrată în autoritatea lucrului judecat are, între părțile litigante, valoarea unei prezumții legale și absolute de adevăr, care nu poate fi răsturnată sau repusă în discuție, după cum impune art. 1200 pct. 4 C.civ.

Efectul pozitiv al autorității lucrului judecat nu poate fi înlăturat nici prin probe noi, nici printr-o reevaluare a celor deja administrate, întrucât se opune art. 1202 alin. 2 C.civ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că lipsa triplei identități de părți, obiect și cauză între cele două procese ar determina înlăturarea autorității de lucru judecat.

După cum a statuat constant în jurisprudența sa, Înalta Curte notează că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, cea de excepție procesuală, conform art. 1201 C.civ. și art. 163 C.proc.civ. și aceea de prezumție, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. 2 C.civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ., de părți, obiect și cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică. Așadar, sfera de aplicare a art. 1201 C.civ. este mai extinsă decât cea a art. 163 C.proc.civ. și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată de către o altă instanță unei situații juridice.

Potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.2 C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, ceea ce presupune că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

La rândul său, chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat; cu alte cuvinte, lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Pe calea unei cereri depuse la 26.10.2016, recurenta-reclamantă a susținut că prin impunerea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2152R/28.11.2008, fără o analiză atentă și efectivă a circumstanțelor de fapt și de drept și a probelor administrate în procesul anterior, i-a fost limitat accesul la justiție și, astfel, dreptul la un proces echitabil. Astfel, ea solicită instanței supreme să constate că principiul autorității de lucru judecat reprezintă o barieră de ordin procedural, de natură să îi împiedice ori să-i limiteze dreptul de sesizare.

Luând în analiză această afirmație, Înalta Curte subliniază că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanță, contribuind la respectarea siguranței raporturilor juridice și a echității procedurii, scop care reflectă un raport rezonabil de proporționalitate dintre el și mijloacele utilizate.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant că dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat, a cărui marjă de apreciere trebuie recunoscută. Desigur, restricțiile aplicate nu pot limita accesul într-o asemenea manieră încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa, dar în speță, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu a afectat acest drept, de vreme ce instanțele au evaluat deja temeinicia susținerilor sale în cadrul contestației la executare care a format obiect al judecății, în primul dosar.

Este doar responsabilitatea părții că, la prima judecată, a înțeles să propună, spre administrare, un probatoriu mai puțin generos ca în prezenta pricină, în scopul dovedirii apartenenței liniilor de cale ferată la domeniul public; pe de altă parte, nu este reală afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia în contestația la executare finalizată prin decizia a cărei putere de lucru judecat a fost invocată, executarea silită ar fi fost anulată fără a se verifica existența dreptului de proprietate publică – aspect care rezultă cu prisosință din considerentele deciziei; în fine, susținerea autoarei prezentului recurs potrivit căreia stabilirea naturii dreptului nu ar fi fost tranșată în primul litigiu în dublul grad de jurisdicție este contrazisă tocmai de faptul că decizia a cărei putere de lucru judecat a fost reținută a fost pronunțată de o instanță de recurs.

Pe de altă parte, soluția dată de tribunal excepției lipsei calității procesuale a Ministerului Transporturilor și confirmată în apel este una legală și în concordanță cu art. 2 pct. 25 și 30 din H.G. nr. 21/2015 care conferă atribuții acestei instituții, în ce privește administrarea, gestionarea și concesionarea rețelei feroviare publice.

Calitatea procesuală trebuie să fie evaluată prin prisma modalității în care Ministerul Transporturilor a fost atras în proces.

Astfel, Înalta Curte ia act că cererea reclamantei a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 57 alin. 1 C.proc.civ., potrivit cărora „

oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul

”, așa încât este evidentă existența unei identități între intervenientul forțat și cel care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, independent de faptul că acesta a încheiat cu Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. un contract de concesiune; cu atât mai mult, concedentul, în calitate de administrator al rețelei, ar fi îndrituit să promoveze o cerere similară cu cea de chemare în judecată, pentru valorificarea drepturilor sale.

Așa fiind, Ministerul Transporturilor are calitate procesuală în cauzele care privesc integritatea rețelei.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurentul-intervenient a apreciat că decizia atacată este contradictoriu motivată, deoarece îi reține, pe de o parte, calitatea procesuală motivat de faptul că este administratorul bunurilor concesionate Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A., dar, pe de altă parte, constată că respectivele bunuri sunt private, în baza puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2152R/28.11.2008, evocate mai sus. În aceste condiții, a susținut că hotărârile instanțelor anterioare sunt nelegale, deoarece, în măsura în care bunurile sunt private, Ministerul nu are nicio calitate procesuală, activă ori pasivă, de a pretinde sau formula apărări pentru bunuri care nu îi aparțin.

Cu toate acestea, contradicția la care se referă art. 304 pct. 7 C.proc.civ., atunci când nu se referă decât la considerente, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Se întâlnesc asemenea situații atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține că caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În speță, nu se regăsește o atare situație, iar raționamentul acestui recurent pare fracturat, întrucât între stabilirea calității procesuale a unei părți într-o acțiune în nulitate absolută/cerere de chemare în judecată a altor persoane și caracterul proprietății asupra bunurilor în legătură cu care au fost întocmite actele a căror nulitate este pretinsă nu există vreo intercondiționare de tipul celei pe care o afirmă recurentul.

Nici criticile pe fondul cauzei, referitoare la apartenența bunurilor executate silit la domeniul public, nu pot fi primite, ca urmare a existenței efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, care se extinde și asupra acestui recurent, chiar dacă nu a participat în litigiul anterior, cu atât mai mult cu cât Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a figurat ca parte în celălalt proces nu doar pentru protejarea unui drept propriu, ci a celui al statului asupra infrastructurii feroviare publice, dreptul său de concesiune fiind derivat din cel de proprietate publică, exercitat de către administratorul Ministerul Transporturilor.

Cum cauza juridică a cererii adresate tribunalului a fost cea a inalienabilității bunurilor din domeniul public, iar această chestiune a fost tranșată irevocabil printr-o hotărâre anterioară, Înalta Curte, reținând că esența autorității lucrului judecat garantează preeminența dreptului și repunerea în discuție a unei chestiuni de drept astfel dezlegate – iar nu ignorarea ei, cum pretinde recurenta-reclamantă –  ar constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabil, statuat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,  a constatat că recursurile declarate sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., le-a respins, ca atare.