ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5838/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 18 martie 2009, sub nr. 10875/3/2009, reclamantul M.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 900.000 RON, ce reprezintă contravaloarea apartamentului nr. a, situat în București, strada P.A.V., corespunzător prețului de piață stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Prin sentința civilă nr. 1680 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Reclamantul M.Ș. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, încheiat cu Consiliul General al Municipiului București - D.P.I.

- D.A.F.L, în baza Legii nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 597A din 21 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 8934 din 07 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, M.Ș. a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament reclamanților din acțiunea în revendicare, B.Ș. și P.E. În considerentele deciziei menționate s-a reținut că, contractul de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, care prin art. 10 alin. (2) excepta de la vânzare casele declarate monumente istorice.

Prin decizia nr. 8934 din 07 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de M.Ș., fiind apreciată ca legală și temeinică decizia civilă nr. 597 A din 21 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, inclusiv considerentele instanței de apel privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Astfel, s-a reținut că imobilul nu este nominalizat în lista imobilelor care puteau fi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 (bunurile culturale comune), păstrându-și statutul de monument istoric, iar contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut pentru fraudă la lege, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că M.Ș.

nu a cunoscut situația juridică a bunului. În drept, potrivit dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriașii care au cumpărat imobile cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea prețului de piață al imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul de față, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reținându-se că imobilul a fost dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, respectiv prin fraudă la lege.

Așadar, contractul de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 a fost desființat, în sensul că nu-și mai poate produce efectele (reclamantul fiind deposedat de imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995). Dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au, însă, în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, spre deosebire de dispozițiile art. 50 alin. (2), care se referă la chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Aceștia din urmă au dreptul la restituirea prețului actualizat, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, reținându-se nerespectarea Legii nr. 112/1995.

Sensul noțiunii „desființate" rezultă și din dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, textul de lege referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare desființate fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, acest din urmă caz fiind aplicabil speței de față. Prin urmare, din interpretarea prevederilor legale menționate, reiese că numai persoanele care au cumpărat imobile cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea valorii de circulație a imobilelor, iar chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile (reținându-se reaua-credință a acestora) și chiriașii care au cumpărat imobilele cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (cum este cazul reclamantului din acțiunea de față) pot solicita numai restituirea prețului actualizat.

Nu prezintă relevanță înscrisurile depuse de reclamant privind încadrarea apartamentului în categoria imobilelor ce puteau fi vândute în baza Legii nr. 112/1995, atât timp cât aceste înscrisuri au fost depuse în combaterea aspectelor reținute cu putere de lucru judecat de Curtea de Apel București și de Înalta Curte de Casație și Justiție. Din moment ce prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, acesta nefiind îndreptățit la restituirea prețului de piață al apartamentului cumpărat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 693A din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței susmenționate.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele: Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Este evident că rațiunea acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist.

Astfel cum se reține din textul legal susmenționat, o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul de piață al imobilului, în patrimoniul cumpărătorilor al căror contract de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat, este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special.

Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor, și anume desființarea contractului - noțiune care, cum corect a reținut și prima instanță, are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, incluzând și „ineficacitatea" actului juridic apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2 1 ) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009 - instanța trebuie să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, numai dreptul la restituirea prețului actualizat [art. 50 alin. (1)]. Prin urmare, instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului cauzată de eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului intervenită în condițiile în care contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate a actului trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate. Nu pot fi deci primite susținerile apelantului prin care se tinde la repunerea în discuție a unor aspecte de fapt și de drept tranșate definitiv și irevocabil prin hotărâri judecătorești care îi sunt opozabile. Or, prin decizia civilă nr. 597A din 21 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 8934 din 7 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care reclamantul-apelant a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu reclamanților din acțiunea în revendicare, B.Ș.

și P.E., s-a reținut că actul de proprietate al apelantului în speță - contractul de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 - a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, care prin art. 10 alin. (2) excepta de la vânzare casele declarate monumente istorice. În plus, prin decizia pronunțată în recurs s-au menținut considerentele instanței de apel privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se că imobilul nu este nominalizat în lista imobilelor care puteau fi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, iar contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut pentru fraudă la lege, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că chiriașul-cumpărător M.Ș.

nu a cunoscut situația juridică a imobilului. Astfel, printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat că titlul invocat de apelantul-reclamant, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995. Această hotărâre, pronunțată în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză, produce față de acesta efectele relativității lucrului judecat, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ., el nu mai poate solicita reluarea verificării jurisdicționale asupra aspectelor deja tranșate în mod irevocabil. Apelantul-reclamant, prin critica adusă sub acest aspect sentinței apelate, ignoră incidența acestor efecte, omițând că autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale, împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și analizate de o instanță în cadrul și pe parcursul procedurii contencioase.

Altfel spus, finalitatea puterii de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces. De altfel, trebuie remarcat că apelantul-reclamant a încasat despăgubiri reprezentând prețul contractual actualizat în urma demersului său judiciar anterior, finalizat prin rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile nr. 3673 din 27 aprilie 2009 a Judecătoriei sectorului 5 București, un litigiu în contradictoriu tot cu Ministerul Finanțelor Publice, în care efectele aceleiași decizii civile nr. 597A din 21 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, au fost invocate de reclamant ca temei al pretențiilor deduse judecății.

Așadar, contrar opiniei apelantului, în cauză nu se mai impune a se analiza existența bunei-credințe a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că în mod corect prima instanță nu a mai cercetat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, apreciind în acest sens ca fiind lipsite de relevanță celelalte înscrisuri doveditoare invocate de reclamant asupra aceluiași aspect. În consecință, față de prevederile legale aplicabile cauzei deduse judecății, este corectă statuarea primei instanțe în sensul că reclamantul nu este îndreptățit la încasarea unei despăgubiri la valoarea prețului de piață al imobilului. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru următoarele motive: 1. Curtea de Apel a refuzat să verifice legalitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, reținând greșit că decizia civilă nr. 597/2001 a Curții de Apel București are autoritate de lucru judecat. Prin decizia civilă nr. 597/A/2001 a Curții de Apel București, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de moștenitorul fostului proprietar, reținându-se în considerente că pârâtul a cumpărat apartamentul revendicat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care exceptau de la vânzare imobilele considerate monumente istorice. În fața instanței de apel s-a arătat că decizia nr. 597/2001 este greșită, cel puțin în ceea ce privește constatarea reținută în considerentele acesteia, potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În mod greșit, Curtea de Apel a reținut că nu se poate demonstra că o hotărâre judecătorească poate fi greșită, cel puțin sub aspectul motivării, sens în care trebuia să verifice dacă motivarea deciziei nr. 597/2001 este în concordanță cu probele ce s-au administrat. În acest sens, recurentul arată că a demonstrat că adresa din 27 octombrie 1996 era un act real și legal, fiind confirmat de Ministerul Culturii și de trei ordonanțe ale Parchetului. Această adresă avea ca temei dispozițiile H.G. nr. 632 din 05 august 1996, care prevede expres că „locuințele încadrate ca bunuri culturale comune se pot vinde cu respectarea dispozițiilor legale" (ale Legii nr. 112/1995). Așadar, a dovedit fără putință de tăgadă că acea constatare din decizia Curții de Apel era greșită și ea nu reprezenta „puterea de lucru judecat". Contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995 și nu a fost anulat.

În art. 9 din lege sunt enumerate condițiile în baza cărora o persoană era îndreptățită să solicite vânzarea, condiții pe care recurentul pretinde că le-a îndeplinit, încheind un contract legal, care nu este susceptibil de nulitate, cât timp avea calitatea de chiriaș, a plătit prețul și a constatat că imobilul nu face obiectul vreunei cereri de retrocedare. În cauză nu există autoritate de lucru judecat, cum eronat au apreciat instanțele. Autoritatea de lucru judecat nu poate fi constatată decât pentru îndeplinirea condiției triplei identități - părți, obiect și cauză, potrivit art. 1201 C. civ. și art. 163 C. proc. civ. Cât privește motivarea Curții în sensul că „finalitatea puterii de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces", deși exactă, ea nu are legătură cu situația din speță.

Instanța vorbește de „drepturile recunoscute unei părți", dar în speță nu este vorba de drepturi sau de încălcarea unor drepturi câștigate anterior, ci de motivarea greșită a unei hotărâri, practic de o situație nouă, intervenită ulterior pronunțării hotărârii respective. Recurentul arată că decizia civilă nr. 597/2001 a Curții de Apel București s-a pronunțat în contradictoriu cu el și cu B.Ș., într-o acțiune ce avea ca obiect revendicarea imobiliară, în temeiul art. 480 C. civ., în timp ce sentința civilă nr. 1680 a Tribunalului București s-a pronunțat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, într-o acțiune pentru despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Atâta timp cât nu se putea pune problema autorității de lucru, în prezenta cauză se putea face dovada că acea constatare din considerentele deciziei Curții de Apel este greșită.

2. Nu i se poate imputa vreo culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi sancționat civil prin neacordarea despăgubirilor ce i se cuvin. Acțiunea formulată în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 este o acțiune pentru răspundere pentru evicțiune, așa cum aceasta este reglementată de C. civ. Scopul urmărit de legiuitor la emiterea unei asemenea dispoziții este de a oferi o compensare foștilor chiriași pentru pierderea imobilului cumpărate în condiții legislative prielnice. Singura opoziție ce poate împiedica acordarea despăgubirilor ar fi reaua-credință a cumpărătorului la încheierea actului.

În calitatea sa de cumpărător și semnatar al contractului, recurentul susține că nu poate fi acuzat de vreo culpă sau rea-credință la încheierea actului și că a făcut dovada bunei sale credințe și a unei maxime diligențe la cumpărare, astfel: - a verificat situația juridică a imobilului și a constatat că nu face obiectul vreunei retrocedări sau notificări; - aflând că imobilul este încadrat ca monument istoric în categoria bunurilor culturale comune, a constat că pentru acesta există o reglementare specială permisivă, H.G. nr. 632/1996, ce încuviințează vânzarea către chiriaș în condițiile Legii nr. 112/1995; - a primit avizul favorabil al Ministerului Culturii, singura abilitată să se pronunțe asupra acestor chestiuni; - a primit avizul Primăriei Municipiului București după verificare condițiilor prevăzute de lege; - a achitat prețul locuinței și a încheiat un act legal de cumpărare.

Buna-credință la cumpărare trebuia verificată cu prioritate de instanță și numai în condițiile stabilirii unei vinovății a cumpărătorului se putea dispune sancționarea acestuia prin neacordarea despăgubirilor solicitate. 3. Vinovăția instituțiilor statului nu-i poate înlătura dreptul la despăgubiri. Recurentul susține că nu are nicio vinovăție la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât a respectat întocmai legea, iar dacă Ministerul Culturii sau Primăria Municipiului București au greșit, nu înseamnă că el trebuie să suporte consecințele. Dacă instituțiile statului au vreo culpă la încheierea contractului, ele trebuie sancționate prin obligarea statului la plata despăgubirilor solicitate prin acțiune.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a reținut corect că nu poate relua analiza validității contractului său de vânzare-cumpărare, întrucât pe acest aspect operează puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 597A/2001 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 8934/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Raportându-se, în rezolvarea prezentului proces, la hotărârea irevocabilă pronunțată în litigiul anterior având ca obiect revendicarea imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce în mod corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției autorității de lucru judecat, pentru care într-adevăr nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantului. Astfel, prin decizia civilă nr. 597A/2001 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 8934/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis acțiunea în revendicare a moștenitorilor fostului proprietar și s-a dispus obligarea reclamantului din prezenta cauză să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

În considerentele deciziei nr. 597A/2001 a Curții de Apel București s-a reținut că actul de proprietate opus de pârât (reclamantul din prezenta cauză), respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, care prin art. 10 alin. (2) excepta de la vânzare casele declarate monumente istorice. Prin decizia nr. 8934/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au menținut considerentele instanței de apel privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se în plus că imobilul nu este nominalizat în lista imobilelor care puteau fi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, iar contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut pentru fraudă la lege, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că chiriașul-cumpărător nu a cunoscut situația juridică a imobilului.

Întrucât prezumția de lucru judecat are caracter absolut față de părți, recurentul M.Ș. nu poate să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește față de el în litigiul anterior pe aspectul validității contractului de vânzare-cumpărare, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile susmenționate, consacrat de art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. Este motivul pentru care corect Curtea de Apel nu a procedat la reluarea analizei validității contractului de vânzare-cumpărare, preluând constatările jurisdicționale pe acest aspect din decizia civilă nr. 597A/2001 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 8934/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în contra cărora reclamantul din prezenta cauză, parte și acel litigiu, nu poate face dovada contrară, criticile pe acest aspect nefiind astfel fondate.

2-3. Recurentul susține că este îndreptățit la restituirea prețului de piață al imobilului, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu i se poate imputa vreo culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar vinovăția instituțiilor statului nu-i poate înlătura dreptul la despăgubiri la valoarea prețului de piață a imobilului. Aceste critici nu sunt fondate, instanțele anterioare reținând corect că reclamantul nu se încadrează în ipoteza reglementată de textul de lege care permite restituirea prețului de piață al imobilelor.

Astfel, art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, statuează că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Rezultă că, legiuitorul condiționează restituirea prețului de piață al imobilelor către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță.

În verificarea îndeplinirii acestei condiții, instanța de apel s-a raportat la decizia civilă nr. 597/2001 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 8934/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, preluând constatările jurisdicționale din această hotărâre irevocabilă, conform cărora contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului din prezenta cauză a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.

După cum s-a reținut deja în analiza primului motiv de recurs, procedând în acest mod, Curtea de Apel a dat în mod corect eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., efect în virtutea căruia ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Cum, în litigiul anterior de revendicare, în care reclamantul din prezenta cauză a fost parte, s-a statuat în mod irevocabil că actul de vânzare-cumpărare al acestuia a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, statuările pe acest aspect se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute de reclamant.

Ca atare, față de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 597/2001 a Curții de Apel București, criticile prin care recurentul-reclamant readuce în discuție chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi primite. Raportat la constatările jurisdicționale din această hotărâre irevocabilă, conform cărora contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului din prezenta cauză a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, în mod corect Curtea de Apel a constatat că în speță nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Cât privește poziția subiectivă a cocontractanților la încheierea contratului de vânzare-cumpărare, corect aceasta nu a fost analizată de Curtea de Apel, întrucât condiția impusă de art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru restituirea prețului de piață al imobilului este aceea ca, contractul de vânzare-cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or chestiunea respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al recurentului-reclamant a fost tranșată cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 597/2001 a Curții de Apel București, în sensul că respectivul contract a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.Ș. împotriva deciziei nr. 693/A din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2012.