ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5838/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5838/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de

18

martie

2009,

sub nr. 10875/3/2009,

reclamantul

M.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 900.000 RON, ce reprezintă contravaloarea

apartamentului nr. a, situat în București, strada P.A.V., corespunzător

prețului de piață stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Prin sentința civilă nr. 1680 din 15

noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea,

ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Reclamantul M.Ș. a dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare

din 17 decembrie 1996, încheiat cu Consiliul General al Municipiului București -

D.P.I. - D.A.F.L, în baza Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 597A din 21

decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, definitivă și

irevocabilă prin decizia nr. 8934 din 07 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, M.Ș. a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

acest apartament reclamanților din acțiunea în revendicare, B.Ș. și P.E.

În

considerentele deciziei menționate s-a reținut că, contractul

de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale Legii nr. 112/1995, care prin art. 10 alin. (2) excepta de la vânzare

casele declarate monumente istorice.

Prin decizia nr. 8934 din 07 noiembrie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins, ca nefondat, recursul

declarat de M.Ș., fiind apreciată ca legală și temeinică decizia civilă nr. 597

A din 21 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, inclusiv

considerentele instanței de apel privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare

cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a reținut că imobilul nu este

nominalizat în lista imobilelor care puteau fi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995

(bunurile culturale comune), păstrându-și statutul de monument istoric, iar contractul

de vânzare-cumpărare este nul absolut pentru fraudă la lege, fiind lipsită de relevanță

împrejurarea că M.Ș. nu a cunoscut situația juridică a bunului.

În

drept, potrivit dispozițiilor art. 50

1

alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriașii

care au cumpărat imobile cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita

restituirea prețului de piață al imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În

cazul de față, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate

asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar,

prin hotărâre judecătorească irevocabilă reținându-se că imobilul a fost dobândit

printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995,

respectiv prin fraudă la lege. Așadar, contractul de vânzare-cumpărare din 17

decembrie 1996 a fost desființat, în sensul că nu-și mai poate produce efectele

(reclamantul fiind deposedat de imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995).

Dispozițiile art. 50

1

alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 au, însă, în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea Legii nr. 112/1995, spre deosebire de dispozițiile art. 50 alin.

(2), care se referă la chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Aceștia din urmă au dreptul

la restituirea prețului actualizat, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare

au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, reținându-se nerespectarea

Legii nr. 112/1995.

Sensul noțiunii „desființate" rezultă

și din dispozițiile art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată, textul de lege referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare

desființate fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni

în revendicare, acest din urmă caz fiind aplicabil speței de față.

Prin urmare, din interpretarea prevederilor

legale menționate, reiese că numai persoanele care au cumpărat imobile cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea valorii de circulație

a imobilelor, iar chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate

prin hotărâri judecătorești irevocabile (reținându-se reaua-credință a acestora)

și chiriașii care au cumpărat imobilele cu nerespectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 (cum este cazul reclamantului din acțiunea de față) pot solicita numai

restituirea prețului actualizat.

Nu prezintă relevanță înscrisurile depuse

de reclamant privind încadrarea apartamentului în categoria imobilelor ce puteau

fi vândute în baza Legii nr. 112/1995, atât timp cât aceste înscrisuri au fost

depuse

în combaterea aspectelor reținute cu putere de lucru judecat de Curtea de Apel București

și de Înalta Curte de Casație și Justiție. Din moment ce prin hotărâre judecătorească

irevocabilă s-a stabilit nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, reclamantul

nu poate beneficia de prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001

modificată, acesta nefiind îndreptățit la restituirea prețului de piață al apartamentului

cumpărat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 693A din 20

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței susmenționate.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut

următoarele:

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001,

republicată, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, „Proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

Este evident că rațiunea acestor modificări

legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor

proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin

contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în

justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în

perioada regimului politic comunist.

Astfel cum se reține din textul legal susmenționat,

o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul de piață

al imobilului, în patrimoniul cumpărătorilor al căror contract de vânzare-cumpărare

perfectat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat, este ca respectivul contract

să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special.

Față de situația premisă avută în vedere

de legiuitor, și anume desființarea contractului - noțiune care, cum corect a reținut

și prima instanță, are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic

ca urmare a declarării nulității acestuia, incluzând și „ineficacitatea" actului

juridic apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, așa cum rezultă din

interpretarea alin. (2

1

) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009 -

instanța trebuie să analizeze condiția respectării Legii

nr.

112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001,

în vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, numai dreptul la restituirea prețului

actualizat [art. 50 alin. (1)].

Prin urmare, instanța este chemată să distingă

între o desființare a contractului cauzată de eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995

la încheierea acestuia și o desființare a contractului intervenită în condițiile

în care contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii

nr. 112/1995.

Pe de altă parte, toată această analiză

a întrunirii cerințelor de valabilitate a actului trebuie realizată exclusiv prin

raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească,

definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare

la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Nu pot fi deci primite susținerile apelantului

prin care se tinde la repunerea în discuție a unor aspecte de fapt și de drept tranșate

definitiv și irevocabil prin hotărâri judecătorești care îi sunt opozabile.

Or, prin decizia civilă nr. 597A din 21

decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, definitivă și

irevocabilă prin decizia nr. 8934 din 7 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, prin care reclamantul-apelant a fost obligat să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie apartamentul în litigiu reclamanților din acțiunea în revendicare,

B.Ș. și P.E., s-a reținut că actul de proprietate al apelantului în speță - contractul

de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 - a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale Legii nr. 112/1995, care prin art. 10 alin. (2) excepta de la vânzare

casele declarate monumente istorice.

În

plus, prin decizia pronunțată în recurs s-au menținut considerentele

instanței de apel privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se că imobilul nu este nominalizat în

lista imobilelor care puteau fi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, iar contractul

de vânzare-cumpărare este nul absolut pentru fraudă la lege, fiind lipsită de relevanță

împrejurarea că chiriașul-cumpărător M.Ș. nu a cunoscut situația juridică a imobilului.

Astfel, printr-o hotărâre irevocabilă s-a

statuat că titlul invocat de apelantul-reclamant, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

din 17 decembrie 1996, a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995.

Această hotărâre, pronunțată în contradictoriu

cu reclamantul din prezenta cauză, produce față de acesta efectele relativității

lucrului judecat, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ., el

nu mai poate solicita reluarea verificării jurisdicționale asupra aspectelor deja

tranșate în mod irevocabil.

Apelantul-reclamant, prin critica adusă

sub acest aspect sentinței apelate, ignoră incidența acestor efecte, omițând că

autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate atașată verificării și

sancționării jurisdicționale, împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor

chestiuni dezbătute și analizate de o instanță în cadrul și pe parcursul procedurii

contencioase. Altfel spus, finalitatea puterii de lucru judecat impune ca drepturile

recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu

fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

De altfel, trebuie remarcat că apelantul-reclamant

a încasat despăgubiri reprezentând prețul contractual actualizat în urma demersului

său judiciar anterior, finalizat prin rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței

civile nr. 3673 din 27 aprilie 2009 a Judecătoriei sectorului 5 București, un litigiu

în contradictoriu tot cu Ministerul Finanțelor Publice, în care efectele aceleiași

decizii civile nr. 597A din 21 decembrie 2001 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, au fost invocate de reclamant ca temei al pretențiilor deduse

judecății.

Așadar, contrar opiniei apelantului, în

cauză nu se mai impune a se analiza existența bunei-credințe a părților contractante

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că în mod corect

prima instanță nu a mai cercetat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare

din 17 decembrie 1996, apreciind în acest sens ca fiind lipsite de relevanță celelalte

înscrisuri doveditoare invocate de reclamant asupra aceluiași aspect.

În

consecință, față de prevederile legale aplicabile cauzei deduse

judecății, este corectă statuarea primei instanțe în sensul că reclamantul nu este

îndreptățit la încasarea unei despăgubiri la valoarea prețului de piață al imobilului.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu

recurs, în termen legal, de către reclamant,

care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru

următoarele motive:

legalitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, reținând greșit

că decizia civilă nr. 597/2001 a Curții de Apel București are autoritate de lucru

judecat.

Prin decizia civilă nr. 597/A/2001 a Curții

de Apel București, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de moștenitorul fostului

proprietar, reținându-se în considerente că pârâtul a cumpărat apartamentul revendicat

cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care exceptau de la vânzare imobilele

considerate monumente istorice.

În fața instanței de apel s-a arătat că

decizia nr. 597/2001 este greșită, cel puțin în ceea ce privește constatarea reținută

în considerentele acesteia, potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare s-a

încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În mod greșit, Curtea de Apel a reținut

că nu se poate demonstra că o hotărâre judecătorească poate fi greșită, cel puțin

sub aspectul motivării, sens în care trebuia să verifice dacă motivarea deciziei

nr. 597/2001 este în concordanță cu probele ce s-au administrat.

În acest sens, recurentul arată că a demonstrat

că adresa din 27 octombrie 1996 era un act real și legal, fiind confirmat de Ministerul

Culturii și de trei ordonanțe ale Parchetului. Această adresă avea ca temei dispozițiile

H.G. nr. 632 din 05 august 1996, care prevede expres că „locuințele încadrate ca

bunuri culturale comune se pot vinde cu respectarea dispozițiilor legale" (ale

Legii nr. 112/1995).

Așadar, a dovedit fără putință de tăgadă

că acea constatare din decizia Curții de Apel era greșită și ea nu reprezenta „puterea

de lucru judecat".

Contractul a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995 și nu a fost anulat.

În art. 9 din lege sunt enumerate condițiile

în baza cărora o persoană era îndreptățită să solicite vânzarea, condiții pe care

recurentul pretinde că le-a îndeplinit, încheind un contract legal, care nu este

susceptibil de nulitate, cât timp avea calitatea de chiriaș, a plătit prețul și

a constatat că imobilul nu face obiectul vreunei cereri de retrocedare.

În cauză nu există autoritate de lucru

judecat, cum eronat au apreciat instanțele.

Autoritatea de lucru judecat nu poate fi

constatată decât pentru îndeplinirea condiției triplei identități - părți, obiect

și cauză, potrivit art. 1201 C. civ. și art. 163 C. proc. civ.

Cât privește motivarea Curții în sensul

că „finalitatea puterii de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părți

sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o

hotărâre posterioară, dată într-un alt proces", deși exactă, ea nu are legătură

cu situația din speță.

Instanța vorbește de „drepturile recunoscute

unei părți", dar în speță nu este vorba de drepturi sau de încălcarea unor

drepturi câștigate anterior, ci de motivarea greșită a unei hotărâri, practic de

o situație nouă, intervenită ulterior pronunțării hotărârii respective.

Recurentul arată că decizia civilă nr.

597/2001 a Curții de Apel București s-a pronunțat în contradictoriu cu el și cu

B.Ș., într-o acțiune ce avea ca obiect revendicarea imobiliară, în temeiul art.

480 C. civ., în timp ce sentința civilă nr. 1680 a Tribunalului București s-a pronunțat

în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, într-o acțiune pentru despăgubiri

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Atâta timp cât nu se putea pune problema

autorității de lucru, în prezenta cauză se putea face dovada că acea constatare

din considerentele deciziei Curții de Apel este greșită.

contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi sancționat civil prin neacordarea

despăgubirilor ce i se cuvin.

Acțiunea formulată în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este o acțiune pentru răspundere pentru evicțiune, așa cum

aceasta este reglementată de C. civ.

Scopul urmărit de legiuitor la emiterea

unei asemenea dispoziții este de a oferi o compensare foștilor chiriași pentru pierderea

imobilului cumpărate în condiții legislative prielnice.

Singura opoziție ce poate împiedica acordarea

despăgubirilor ar fi reaua-credință a cumpărătorului la încheierea actului.

În calitatea sa de cumpărător și semnatar

al contractului, recurentul susține că nu poate fi acuzat de vreo culpă sau rea-credință

la încheierea actului și că a făcut dovada bunei sale credințe și a unei maxime

diligențe la cumpărare, astfel:

- a verificat situația juridică a imobilului

și a constatat că nu face obiectul vreunei retrocedări sau notificări;

- aflând că imobilul este încadrat ca monument

istoric în categoria bunurilor culturale comune, a constat că pentru acesta există

o reglementare specială permisivă, H.G. nr. 632/1996, ce încuviințează vânzarea

către chiriaș în condițiile Legii nr. 112/1995;

- a primit avizul favorabil al Ministerului

Culturii, singura abilitată să se pronunțe asupra acestor chestiuni;

- a primit avizul Primăriei Municipiului

București după verificare condițiilor prevăzute de lege;

- a achitat prețul locuinței și a încheiat

un act legal de cumpărare.

Buna-credință la cumpărare trebuia verificată

cu prioritate de instanță și numai în condițiile stabilirii unei vinovății a cumpărătorului

se putea dispune sancționarea acestuia prin neacordarea despăgubirilor solicitate.

poate înlătura dreptul la despăgubiri.

Recurentul susține că nu are nicio vinovăție

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât a respectat întocmai legea,

iar dacă Ministerul Culturii sau Primăria Municipiului București au greșit, nu înseamnă

că el trebuie să suporte consecințele.

Dacă instituțiile statului au vreo culpă

la încheierea contractului, ele trebuie sancționate prin obligarea statului la plata

despăgubirilor solicitate prin acțiune.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

de apel a reținut corect că nu poate relua analiza validității contractului său

de vânzare-cumpărare, întrucât pe acest aspect operează puterea de lucru judecat

a deciziei civile nr. 597A/2001 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin

decizia nr. 8934/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Raportându-se, în rezolvarea prezentului

proces, la hotărârea irevocabilă pronunțată în litigiul anterior având ca obiect

revendicarea imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel

a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200

pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală

(care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată),

puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de

art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când

acest efect al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze

modalitatea în care au fost dezlegate

anterior anumite aspecte litigioase

în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului

judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu

primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea

de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru

judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate

juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina

probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute

cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire

la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat

are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim

litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii

din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de

drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce în mod corect a făcut și instanța

de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției autorității de lucru

judecat, pentru care într-adevăr nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută

de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia

a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantului.

Astfel, prin decizia civilă nr. 597A/2001

a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 8934/2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis acțiunea în revendicare a moștenitorilor

fostului proprietar și s-a dispus obligarea reclamantului din prezenta cauză să

le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit în baza

Legii nr. 112/1995. În considerentele deciziei nr. 597A/2001 a Curții de Apel București

s-a reținut că actul de proprietate opus de pârât (reclamantul din prezenta cauză),

respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, a fost încheiat

cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, care prin art. 10

alin. (2) excepta de la vânzare casele declarate monumente istorice. Prin decizia

nr. 8934/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au menținut considerentele

instanței de apel privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

reținându-se în plus că imobilul

nu este nominalizat în lista imobilelor care puteau fi înstrăinate în baza Legii

nr. 112/1995, iar contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut pentru fraudă

la lege, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că chiriașul-cumpărător nu a cunoscut

situația juridică a imobilului.

Întrucât

prezumția de lucru judecat are caracter

absolut față de părți, recurentul M.Ș. nu poate să pretindă în prezentul litigiu

stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește față de el în litigiul

anterior pe aspectul validității contractului de vânzare-cumpărare, pentru că aceasta

ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii

irevocabile susmenționate, consacrat de art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2)

C. civ.

Este motivul pentru care corect Curtea

de Apel nu a procedat la reluarea analizei validității contractului de vânzare-cumpărare,

preluând constatările jurisdicționale pe acest aspect din decizia civilă nr. 597A/2001

a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 8934/2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în contra cărora reclamantul din prezenta cauză, parte

și acel litigiu, nu poate face dovada contrară, criticile pe acest aspect nefiind

astfel fondate.

2-3. Recurentul susține că este îndreptățit

la restituirea prețului de piață al imobilului, în condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât nu i se poate imputa vreo culpă la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, iar vinovăția instituțiilor statului nu-i poate înlătura dreptul

la despăgubiri la valoarea prețului de piață a imobilului.

Aceste critici nu sunt fondate, instanțele

anterioare reținând corect că reclamantul nu se încadrează în ipoteza reglementată

de textul de lege care permite restituirea prețului de piață al imobilelor.

Astfel, art. 50

1

alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, statuează că proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Rezultă că, legiuitorul condiționează restituirea

prețului de piață al imobilelor către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea

respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce

nu este cazul în speță.

În verificarea îndeplinirii acestei condiții,

instanța de apel s-a raportat la decizia civilă nr. 597/2001 a Curții de Apel București,

rămasă irevocabilă prin decizia nr. 8934/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

preluând constatările jurisdicționale din această hotărâre irevocabilă, conform

cărora contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului din prezenta cauză a fost

încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.

După cum s-a reținut deja în analiza primului

motiv de recurs, procedând în acest mod, Curtea de Apel a dat în mod corect eficiență

efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire

la art. 1202 alin. (2) C. civ., efect în virtutea căruia ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional

într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii

contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea

de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Cum, în litigiul anterior de revendicare,

în care reclamantul din prezenta cauză a fost parte, s-a statuat în mod irevocabil

că actul de vânzare-cumpărare al acestuia a fost încheiat cu încălcarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, statuările pe acest aspect se impun în prezenta cauză cu valoarea

unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute de reclamant.

Ca atare, față de efectul pozitiv al puterii

de lucru judecat a deciziei civile nr. 597/2001 a Curții de Apel București, criticile

prin care recurentul-reclamant readuce în discuție chestiunea respectării dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi primite.

Raportat la constatările jurisdicționale

din această hotărâre irevocabilă, conform cărora contractul de vânzare-cumpărare

al reclamantului din prezenta cauză a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale Legii nr. 112/1995, în mod corect Curtea de Apel a constatat că în

speță nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 50

1

alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului, aceea a încheierii

contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Cât privește poziția subiectivă a cocontractanților

la încheierea contratului de vânzare-cumpărare, corect aceasta nu a fost analizată

de Curtea de Apel, întrucât condiția impusă de art. 50

1

alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, pentru restituirea prețului de piață al imobilului

este aceea ca, contractul de vânzare-cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă să fi fost încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or chestiunea

respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

al recurentului-reclamant a fost tranșată cu putere de lucru judecat prin decizia

civilă nr. 597/2001 a Curții de Apel București, în sensul că respectivul contract

a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Față de considerentele prezentate, reținând

că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul M.Ș. împotriva deciziei nr. 693/A din 20 septembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2012.