ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5928/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5928/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată la 7 mai 2009, reclamanții G.F.I., G.D.,

G.I., G.F.V. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-l oblige pe acesta la

următoarele: restituirea prețului de piață al imobilului construcție compus din

două camere și dependințe în suprafață de 48,39 m.p., situat în București, strada

M.R., ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. A din 28 martie

1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, către primii doi reclamanți,

precum și a prețului de piață al apartamentului nr. 1 (compus din 3 camere și

dependințe, în suprafață de 112,04 m.p.), situat la aceeași adresă, ce a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. B din 28 martie 1997, încheiat

de către ultimii doi reclamanți.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că au încheiat cu SC A. SA contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele

de la adresele menționate, conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, însă la cererea

foștilor proprietari, prin sentința civilă nr. 762 din 24 octombrie 2001 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a (rămasă irevocabilă prin decizia civilă

nr. 1457 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă),

s-a constatat nulitatea absolută a contractelor și au fost obligați să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentele.

În drept, au fost invocate dispozițiile

Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 1/2009.

Prin sentința civilă nr. 544 din 14

martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și a fost obligat

pârâtul să restituie către aceștia prețul actualizat cu rata inflației, achitat

în baza contractelor de vânzare-cumpărare anulate. Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata prețului de piață

a apartamentelor ce au făcut obiectul vânzărilor.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare nr. A din 28 martie 1997 încheiat

cu Primăria Municipiului București, reclamanții G.F.I. și G.D. au dobândit dreptul

de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului din București,

strada M.R., iar prin contractul de vânzare cumpărare nr. B din 28 martie 1997,

reclamanții G.I. și G.F.V. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului

nr. 1, situat în același imobil.

Prin hotărâre irevocabilă (decizia civilă

nr. 1457 din 19 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă), s-a constatat nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare.

Tribunalul a constatat că, potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (1

1

) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare

și că acesta este

singurul

sens ce poate fi dat textului legal menționat, de natură a produce efecte juridice.

A fost înlăturată susținerea reclamanților

referitoare la realizarea condițiilor cumulative prevăzute de dispozițiile art.

50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, vizând existența unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, Tribunalul a constatat că cerința

evocată anterior nu este îndeplinită, atât timp cât s-a reținut cu putere de lucru

judecat că imobilul nu putea fi înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii

nr. 112/1995, întrucât a fost nesocotită o cerință esențială prevăzută de actul

normativ, respectiv bunul nu intra în domeniul său de aplicație, preluarea de către

stat realizându-se în lipsa oricărui titlu.

În acest sens, au fost avute în vedere

considerentele deciziei civile nr. 335 din 23 septembrie 2002 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, în cuprinsul cărora s-a menționat că imobilul

a fost preluat de stat în lipsa oricărui titlu și în consecință, acesta nu putea

fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, înstrăinare ce a fost sancționată cu

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în aceste condiții.

S-a apreciat, contrar susținerii reclamanților,

că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a realizat cu încălcarea unei

condiții esențiale prevăzute de Legea nr. 112/1995, astfel că aceștia nu sunt îndreptățiți

la

restituirea prețului de piață al imobilelor, ci doar

a prețului actualizat

circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 și care se regăsește în cauză.

Împotriva sentinței Tribunalului au declarat

apel reclamanții și pârâtul.

În motivarea apelului, reclamanții au

susținut că din interpretarea teleologică și gramaticală a dispozițiilor art. 50

alin. (1

1

) rezultă că textul se referă la contracte desființate și nu

la contracte anulate, iar noțiunea de desființare include orice situație care lipsește

contractele de efecte juridice.

De asemenea, Legea nr. 1/2009 trebuie

interpretată în sensul în care produce efecte și nu în sensul unui act pur declarativ

lipsit de conținut, mai ales că în nenumărate spețe Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a considerat că noțiunea de „lege” are în vedere o normă enunțată cu suficientă

precizie pentru a permite cetățeanului să-și controleze conduita apelând la nevoie,

la consiliere de specialitate în materie, astfel ca el să fie capabil să prevadă

într-o măsură rezonabilă față de circumstanțele speței, consecințele ce ar putea

rezulta dintr-o anumită faptă.

Or, la încheierea celor două contracte

de vânzare-cumpărare, au fost respectate dispozițiile art. 9 și art. 14 din Legea

nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că sunt beneficiarii dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

a arătat că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive, în condițiile în care obligația de plată a despăgubirilor revine cocontractantului

în temeiul dispozițiilor art. 1337 și urm. din vechiul C. civ.

Pe fondul cauzei, Ministerul Finanțelor

a susținut că nu există nicio culpă care să atragă răspunderea contractuală a acestei

instituții și că, potrivit art. 1344 C. civ., „vânzătorul este dator să plătească

cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii”.

Prin decizia civilă nr. 806/A din 20

octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate,

ambele apeluri.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că, ceea ce este relevant în speță, din perspectiva situației de fapt

și a aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este faptul că ambele contracte

de vânzare cumpărare ale reclamanților au fost anulate prin decizia civilă nr.

335 din 23 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, rămasă

irevocabilă prin decizia civilă nr. 1457 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Pentru a dispune anularea celor două

contrate, instanțele au avut în vedere pe de o parte, reaua credință a cumpărătorilor

iar pe de altă parte, împrejurarea că respectivele imobile nu puteau fi înstrăinate

în baza Legii nr. 112/1995 (imobilele preluate de către stat fără titlu nu intră

în domeniul de aplicare a legii menționate).

S-a reținut că raporturile juridice dintre

părți sunt guvernate de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform

cărora „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”.

Textul de lege menționat se referă la

contracte încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, ceea ce s-a apreciat că, raportat

la contractele apelanților reclamanți rezultă indubitabil din deciziile de anulare,

întrucât înstrăinarea unui imobil în baza unei legi care îl exceptează expres de

la aplicare are semnificația fraudării legii.

S-a constatat totodată că, referindu-se

la contracte care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, textul de lege are în vedere lipsirea contractelor de efecte juridice,

atât ca urmare a anulării, cât și ca urmare a revendicării.

Ca atare, în speță nu sunt incidente

dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) referitoare la restituirea prețului de

piață al imobilelor, câtă vreme prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit

cu putere de lucru judecat că locuințele nu puteau fi înstrăinate în baza (și evident

cu respectarea) Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește calitatea procesuală

a pârâtului, s-a reținut că aceasta este dată de dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, în care se arată expres că „restituirea prețului prevăzut

la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare”.

Invocarea de către apelantul pârât a

dispozițiilor art. 1337 și urm. din vechiul C. civ. a fost înlăturată, din moment

ce legea specială care guvernează raporturile juridice de genul celor analizate

conține o altă reglementare și oferă o altă soluție situațiilor în care urmează

să se restituie prețul actualizat sau prețul de piață al imobilelor înstrăinate

în baza unor contracte de vânzare desființate.

Decizia a fost atacată cu recurs de către

reclamanți și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenții-reclamanți au susținut următoarele

critici:

- Decizia s-a dat cu greșita interpretare

și aplicare a legii, deoarece în mod eronat s-a apreciat că nu ar fi îndeplinite

cerințele art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitoare la situația

desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii

nr. 112/1995.

Or, contractele de vânzare-cumpărare

au fost desființate în cauză prin admiterea acțiunii în nulitate, iar în ce privește

încheierea valabilă a contractelor, ea rezultă din aceea că reclamanții aveau calitatea

de chiriași, care au respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege pentru

perfectarea contractelor.

Chiar dacă, la nivelul anului 2007, s-a

reținut în mod eronat, că ar fi fost de rea-credință, sintagma nu are nicio relevanță

în judecarea speței.

Aceasta, deoarece Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, referindu-se la contracte de

vânzare-cumpărare desființate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu face

nicio diferență între cumpărători, după cum au fost de bună sau de rea-credință.

Mai mult, art. 50 din Legea nr. 10/2001

face diferență între contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995

și cele încheiate cu respectarea acestei legi, iar în cauză nu s-a reținut că reclamanții

ar fi nesocotit legea menționată.

De asemenea, trebuia observat că intimatul-pârât

nu a invocat excepția puterii de lucru judecat pentru aspectele ce țin de modalitatea

în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, așa încât instanța ar fi trebuit

să aprecieze, în funcție de actele de la dosarul cauzei, îndeplinirea sau nu a condițiilor

prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Totodată, conform art. 1344 C. civ.,

reclamanții sunt îndreptățiți să fie dezdăunați nu numai cu prețul plătit, ci și

cu sporul de valoare dobândit de lucru.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a pretins nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte:

- Greșita soluționare a excepției lipsei

calității procesuale pasive, atunci când a fost menținută în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice obligația restituirii prețului, având în vedere că, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între

părțile contractante.

Or, Ministerul Finanțelor Publice nu

a fost parte la încheierea contractului între reclamanți și Primăria Municipiului

București, fiind terț față de acest act, iar potrivit art. 1337, 1341 și urm.

C. civ. ar trebui să se angajeze răspunderea vânzătorului.

- Nici dispozițiile art. 50 din Legea

nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere recurentului-pârât calitate procesuală

în speță, având în vedere că deposedarea reclamanților întrunește condițiile unei

tulburări de drept prin fapta unui terț, iar aceasta este de natură să angajeze

răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Analizând criticile deduse judecății

prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat

al acestora, potrivit următoarele considerente:

pe pretinsa apreciere greșită a instanței de apel asupra neaplicabilității la speță

a dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a lipsei

îndreptățirii reclamanților de a fi dezdăunați, ca urmare a evicțiunii produse,

cu valoarea de piață a imobilului.

Critica este nefondată, în condițiile

în care prin hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară s-a stabilit că încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare s-a realizat cu rea-credință și cu privire la

imobile care nu puteau fi înstrăinate întrucât fuseseră preluate de stat fără titlu

și, ca atare, nu intrau în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995.

Susținerea recurenților, potrivit căreia

Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009) nu face nicio

distincție - atunci când reglementează situația contractelor de vânzare-cumpărare

desființate - între cumpărătorii de bună-credință și cei de rea-credință, este corectă,

numai că instanțele de fond au analizat această atitudine subiectivă cu referire

la cunoașterea situației bunului, de a fi sau nu apt înstrăinării în condițiile

Legii nr. 112/1995.

În acest context, statuarea cu autoritate

de lucru judecat a preluării bunului fără titlu, a faptului că nu intra în sfera

de reglementare a Legii nr. 112/1995, unite cu reaua-credință a cumpărătorilor,

nu puteau duce decât la consecința eludării dispozițiilor actului normativ la data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

De aceea, instanțele de fond au apreciat

corect că situația reclamanților nu intră sub incidența art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 și aceștia nu pot pretinde despăgubiri la valoarea de circulație

a imobilului, nefiind întrunită situația premisă, a încheierii unor contracte cu

respectarea prevederilor legale.

Aducând în dezbaterea judiciară aspecte

legate de condițiile încheierii contractelor și pretinzând că s-au supus prescripțiilor

legale, recurenții ignoră efectul obligatoriu al autorității de lucru judecat.

Astfel, stabilindu-se în mod irevocabil

în sensul nevalabilității și nulității contractelor, recurenții-reclamanți nu pot

pretinde contrariul celor statuate jurisdicțional anterior decât încălcând principiul

securității și al stabilității juridice - care se află la fundamentul autorității

de lucru judecat - și care interzice redeschiderea judecăților finite.

Critica potrivit căreia, atâta vreme

cât pârâtul nu a invocat „excepția puterii de lucru judecat”, instanța ar fi trebuit

să aprecieze în funcție de actele de la dosarul cauzei, dacă au fost îndeplinite

sau nu condițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare,

nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, nu este vorba despre excepția

puterii de lucru judecat [art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.], în condițiile

în care obiectul și cauza celor două pricini sunt diferite, ci de modalitatea în

care se repercutează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat [art. 1200

pct. 4 C. civ., art. 1202 alin. (2) C. civ.], într-un litigiu ulterior, în care

nu se poate nesocoti, ignora ceea ce a statuat deja o instanță pe un aspect litigios.

Pe de altă parte, recurenții ignoră natura

de ordine publică a principiului autorității de lucru judecat, ceea ce înseamnă

că nu este la dispoziția părților să se prevaleze sau nu de efectele pe care le

produce lucrul deja judecat, instanța de judecată fiind obligată să țină seama de

ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior.

- Este, de asemenea, nefondată susținerea

recurenților-reclamanți, conform căreia ar fi fost îndreptățiți, conform art. 1344

C. civ. să fie dezdăunați nu numai cu prețul plătit, ci și cu sporul de valoare

al imobilului.

O astfel de dispoziție nu poate fundamenta

critica de nelegalitate, câtă vreme temeiul juridic al pretențiilor reclamanților

a fost dat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009.

Reclamanții nu pot modifica, astfel,

cauza cererii lor în recurs și nici nu pot ignora raportul de drept existent între

o normă generală, cum este cea conținută de Codul civil și o normă conținută într-o

reglementare specială.

În consecință, se va constata, conform

considerentelor expuse, caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei care a

apreciat corect, cu aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat

a hotărârii anterioare, că, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului

de piață al imobilului.

Publice deduce, de asemenea, judecății critici nefondate.

Astfel, susținând lipsa calității sale

procesuale pasive, pe motiv că s-ar opune principiul relativității efectelor contractului

și poziția sa de terț, față de contractele desființate ale reclamanților, pârâtul-recurent

nesocotește cadrul judecății.

Legitimitatea în proces a Ministerului

Finanțelor Publice a fost dată, așa cum corect au reținut instanțele anterioare,

de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei

instituții îi incumbă obligația de restituire a prețului, din fondul extrabugetar

constituit conform Legii nr. 112/1995.

În speță, nu s-a pus problema unei răspunderi

contractuale (pentru a se invoca inopozabilitatea efectelor actului), ci aceea a

activării unei obligații legale, instituite în sarcina pârâtului.

Recurentul nu se poate prevala nici de

dispozițiile art. 1337, 1341 C. civ., pentru a pretinde că vânzătorul, respectiv

Primăria Municipiului București, ar trebui să răspundă pentru evicțiunea produsă,

întrucât temeiul juridic al pretențiilor a fost dat de alte dispoziții legale.

De altfel, pârâtul reia critica pe acest

aspect, ignorând dezlegarea dată de către instanța de apel care a reținut că raporturile

juridice, de genul celui care face obiectul cercetării în speță, își găsesc reglementarea

într-o lege specială, care vine și înlătură norma de drept comun (art. 1337 și urm.

vechiul C. civ.).

Fără să combată acest argument și ignorând,

totodată, cadrul judecății, pârâtul nu demonstrează nelegalitatea deciziei din apel

și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ce privește motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că invocarea acestuia s-a făcut formal,

în condițiile în care nu au fost prezentate și dezvoltate argumente de natură să

susțină critici încadrabile în acest caz de modificare.

Potrivit considerentelor expuse, ambele

recursuri au fost găsite nefondate și vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții

G.F.I., G.D., G.I. și G.F.V. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 806

A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.