ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5928/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 7 mai 2009, reclamanții G.F.I., G.D., G.I., G.F.V. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-l oblige pe acesta la următoarele: restituirea prețului de piață al imobilului construcție compus din două camere și dependințe în suprafață de 48,39 m.p., situat în București, strada M.R., ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. A din 28 martie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, către primii doi reclamanți, precum și a prețului de piață al apartamentului nr. 1 (compus din 3 camere și dependințe, în suprafață de 112,04 m.p.), situat la aceeași adresă, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. B din 28 martie 1997, încheiat de către ultimii doi reclamanți.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au încheiat cu SC A. SA contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele de la adresele menționate, conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, însă la cererea foștilor proprietari, prin sentința civilă nr. 762 din 24 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a (rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1457 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă), s-a constatat nulitatea absolută a contractelor și au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 1/2009.

Prin sentința civilă nr. 544 din 14 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și a fost obligat pârâtul să restituie către aceștia prețul actualizat cu rata inflației, achitat în baza contractelor de vânzare-cumpărare anulate. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata prețului de piață a apartamentelor ce au făcut obiectul vânzărilor. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare nr. A din 28 martie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București, reclamanții G.F.I.

și G.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului din București, strada M.R., iar prin contractul de vânzare cumpărare nr. B din 28 martie 1997, reclamanții G.I. și G.F.V. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat în același imobil. Prin hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 1457 din 19 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă), s-a constatat nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare.

Tribunalul a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare și că acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal menționat, de natură a produce efecte juridice. A fost înlăturată susținerea reclamanților referitoare la realizarea condițiilor cumulative prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, vizând existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, Tribunalul a constatat că cerința evocată anterior nu este îndeplinită, atât timp cât s-a reținut cu putere de lucru judecat că imobilul nu putea fi înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât a fost nesocotită o cerință esențială prevăzută de actul normativ, respectiv bunul nu intra în domeniul său de aplicație, preluarea de către stat realizându-se în lipsa oricărui titlu. În acest sens, au fost avute în vedere considerentele deciziei civile nr. 335 din 23 septembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în cuprinsul cărora s-a menționat că imobilul a fost preluat de stat în lipsa oricărui titlu și în consecință, acesta nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, înstrăinare ce a fost sancționată cu nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în aceste condiții.

S-a apreciat, contrar susținerii reclamanților, că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a realizat cu încălcarea unei condiții esențiale prevăzute de Legea nr. 112/1995, astfel că aceștia nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilelor, ci doar a prețului actualizat circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și care se regăsește în cauză. Împotriva sentinței Tribunalului au declarat apel reclamanții și pârâtul. În motivarea apelului, reclamanții au susținut că din interpretarea teleologică și gramaticală a dispozițiilor art. 50 alin. (1 1 ) rezultă că textul se referă la contracte desființate și nu la contracte anulate, iar noțiunea de desființare include orice situație care lipsește contractele de efecte juridice.

De asemenea, Legea nr. 1/2009 trebuie interpretată în sensul în care produce efecte și nu în sensul unui act pur declarativ lipsit de conținut, mai ales că în nenumărate spețe Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că noțiunea de „lege” are în vedere o normă enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să-și controleze conduita apelând la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, astfel ca el să fie capabil să prevadă într-o măsură rezonabilă față de circumstanțele speței, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Or, la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, au fost respectate dispozițiile art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că sunt beneficiarii dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a arătat că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care obligația de plată a despăgubirilor revine cocontractantului în temeiul dispozițiilor art. 1337 și urm. din vechiul C. civ. Pe fondul cauzei, Ministerul Finanțelor a susținut că nu există nicio culpă care să atragă răspunderea contractuală a acestei instituții și că, potrivit art. 1344 C. civ., „vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii”. Prin decizia civilă nr. 806/A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, ceea ce este relevant în speță, din perspectiva situației de fapt și a aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este faptul că ambele contracte de vânzare cumpărare ale reclamanților au fost anulate prin decizia civilă nr. 335 din 23 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1457 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Pentru a dispune anularea celor două contrate, instanțele au avut în vedere pe de o parte, reaua credință a cumpărătorilor iar pe de altă parte, împrejurarea că respectivele imobile nu puteau fi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 (imobilele preluate de către stat fără titlu nu intră în domeniul de aplicare a legii menționate).

S-a reținut că raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”. Textul de lege menționat se referă la contracte încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, ceea ce s-a apreciat că, raportat la contractele apelanților reclamanți rezultă indubitabil din deciziile de anulare, întrucât înstrăinarea unui imobil în baza unei legi care îl exceptează expres de la aplicare are semnificația fraudării legii.

S-a constatat totodată că, referindu-se la contracte care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, textul de lege are în vedere lipsirea contractelor de efecte juridice, atât ca urmare a anulării, cât și ca urmare a revendicării. Ca atare, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) referitoare la restituirea prețului de piață al imobilelor, câtă vreme prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că locuințele nu puteau fi înstrăinate în baza (și evident cu respectarea) Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului, s-a reținut că aceasta este dată de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în care se arată expres că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Invocarea de către apelantul pârât a dispozițiilor art. 1337 și urm. din vechiul C. civ. a fost înlăturată, din moment ce legea specială care guvernează raporturile juridice de genul celor analizate conține o altă reglementare și oferă o altă soluție situațiilor în care urmează să se restituie prețul actualizat sau prețul de piață al imobilelor înstrăinate în baza unor contracte de vânzare desființate. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanți și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Recurenții-reclamanți au susținut următoarele critici: - Decizia s-a dat cu greșita interpretare și aplicare a legii, deoarece în mod eronat s-a apreciat că nu ar fi îndeplinite cerințele art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitoare la situația desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Or, contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate în cauză prin admiterea acțiunii în nulitate, iar în ce privește încheierea valabilă a contractelor, ea rezultă din aceea că reclamanții aveau calitatea de chiriași, care au respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege pentru perfectarea contractelor. Chiar dacă, la nivelul anului 2007, s-a reținut în mod eronat, că ar fi fost de rea-credință, sintagma nu are nicio relevanță în judecarea speței. Aceasta, deoarece Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, referindu-se la contracte de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu face nicio diferență între cumpărători, după cum au fost de bună sau de rea-credință.

Mai mult, art. 50 din Legea nr. 10/2001 face diferență între contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cele încheiate cu respectarea acestei legi, iar în cauză nu s-a reținut că reclamanții ar fi nesocotit legea menționată. De asemenea, trebuia observat că intimatul-pârât nu a invocat excepția puterii de lucru judecat pentru aspectele ce țin de modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, așa încât instanța ar fi trebuit să aprecieze, în funcție de actele de la dosarul cauzei, îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995. Totodată, conform art. 1344 C. civ., reclamanții sunt îndreptățiți să fie dezdăunați nu numai cu prețul plătit, ci și cu sporul de valoare dobândit de lucru.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a pretins nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte: - Greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, atunci când a fost menținută în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația restituirii prețului, având în vedere că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante. Or, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului între reclamanți și Primăria Municipiului București, fiind terț față de acest act, iar potrivit art. 1337, 1341 și urm. C. civ. ar trebui să se angajeze răspunderea vânzătorului.

- Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere recurentului-pârât calitate procesuală în speță, având în vedere că deposedarea reclamanților întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, iar aceasta este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente: 1. Recursul reclamanților se fundamentează pe pretinsa apreciere greșită a instanței de apel asupra neaplicabilității la speță a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a lipsei îndreptățirii reclamanților de a fi dezdăunați, ca urmare a evicțiunii produse, cu valoarea de piață a imobilului.

Critica este nefondată, în condițiile în care prin hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară s-a stabilit că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a realizat cu rea-credință și cu privire la imobile care nu puteau fi înstrăinate întrucât fuseseră preluate de stat fără titlu și, ca atare, nu intrau în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995. Susținerea recurenților, potrivit căreia Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009) nu face nicio distincție - atunci când reglementează situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate - între cumpărătorii de bună-credință și cei de rea-credință, este corectă, numai că instanțele de fond au analizat această atitudine subiectivă cu referire la cunoașterea situației bunului, de a fi sau nu apt înstrăinării în condițiile Legii nr. 112/1995.

În acest context, statuarea cu autoritate de lucru judecat a preluării bunului fără titlu, a faptului că nu intra în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995, unite cu reaua-credință a cumpărătorilor, nu puteau duce decât la consecința eludării dispozițiilor actului normativ la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. De aceea, instanțele de fond au apreciat corect că situația reclamanților nu intră sub incidența art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și aceștia nu pot pretinde despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, nefiind întrunită situația premisă, a încheierii unor contracte cu respectarea prevederilor legale. Aducând în dezbaterea judiciară aspecte legate de condițiile încheierii contractelor și pretinzând că s-au supus prescripțiilor legale, recurenții ignoră efectul obligatoriu al autorității de lucru judecat.

Astfel, stabilindu-se în mod irevocabil în sensul nevalabilității și nulității contractelor, recurenții-reclamanți nu pot pretinde contrariul celor statuate jurisdicțional anterior decât încălcând principiul securității și al stabilității juridice - care se află la fundamentul autorității de lucru judecat - și care interzice redeschiderea judecăților finite. Critica potrivit căreia, atâta vreme cât pârâtul nu a invocat „excepția puterii de lucru judecat”, instanța ar fi trebuit să aprecieze în funcție de actele de la dosarul cauzei, dacă au fost îndeplinite sau nu condițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, nu este vorba despre excepția puterii de lucru judecat [art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.], în condițiile în care obiectul și cauza celor două pricini sunt diferite, ci de modalitatea în care se repercutează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat [art. 1200 pct. 4 C. civ., art. 1202 alin. (2) C. civ.], într-un litigiu ulterior, în care nu se poate nesocoti, ignora ceea ce a statuat deja o instanță pe un aspect litigios. Pe de altă parte, recurenții ignoră natura de ordine publică a principiului autorității de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu este la dispoziția părților să se prevaleze sau nu de efectele pe care le produce lucrul deja judecat, instanța de judecată fiind obligată să țină seama de ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior.

- Este, de asemenea, nefondată susținerea recurenților-reclamanți, conform căreia ar fi fost îndreptățiți, conform art. 1344 C. civ. să fie dezdăunați nu numai cu prețul plătit, ci și cu sporul de valoare al imobilului. O astfel de dispoziție nu poate fundamenta critica de nelegalitate, câtă vreme temeiul juridic al pretențiilor reclamanților a fost dat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Reclamanții nu pot modifica, astfel, cauza cererii lor în recurs și nici nu pot ignora raportul de drept existent între o normă generală, cum este cea conținută de Codul civil și o normă conținută într-o reglementare specială.

În consecință, se va constata, conform considerentelor expuse, caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei care a apreciat corect, cu aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii anterioare, că, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului. 2. Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice deduce, de asemenea, judecății critici nefondate. Astfel, susținând lipsa calității sale procesuale pasive, pe motiv că s-ar opune principiul relativității efectelor contractului și poziția sa de terț, față de contractele desființate ale reclamanților, pârâtul-recurent nesocotește cadrul judecății.

Legitimitatea în proces a Ministerului Finanțelor Publice a fost dată, așa cum corect au reținut instanțele anterioare, de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituții îi incumbă obligația de restituire a prețului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995. În speță, nu s-a pus problema unei răspunderi contractuale (pentru a se invoca inopozabilitatea efectelor actului), ci aceea a activării unei obligații legale, instituite în sarcina pârâtului. Recurentul nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 1337, 1341 C. civ., pentru a pretinde că vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului București, ar trebui să răspundă pentru evicțiunea produsă, întrucât temeiul juridic al pretențiilor a fost dat de alte dispoziții legale.

De altfel, pârâtul reia critica pe acest aspect, ignorând dezlegarea dată de către instanța de apel care a reținut că raporturile juridice, de genul celui care face obiectul cercetării în speță, își găsesc reglementarea într-o lege specială, care vine și înlătură norma de drept comun (art. 1337 și urm. vechiul C. civ.). Fără să combată acest argument și ignorând, totodată, cadrul judecății, pârâtul nu demonstrează nelegalitatea deciziei din apel și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că invocarea acestuia s-a făcut formal, în condițiile în care nu au fost prezentate și dezvoltate argumente de natură să susțină critici încadrabile în acest caz de modificare.

Potrivit considerentelor expuse, ambele recursuri au fost găsite nefondate și vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții G.F.I., G.D., G.I. și G.F.V. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 806 A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.