ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 742/2012

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1163 din 30 iunie 2010, Tribunalul

București, secția a III a civilă (sesizat prin declinare de competență de

Judecătoria sectorului 1 București - sentința civilă nr. 13173 din 10 noiembrie

2009) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

A respins acțiunea promovată

de reclamantul S.T. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

ca neîntemeiată.

A respins ca formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă cererea în

contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că, în cauză, pretenția dedusă judecății este reprezentată

de plata prețului de piață pentru ap. nr. 2, situat în imobilul din str.

Londra, sector 1, în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Față de acest temei

juridic, calitate procesuală pasivă are Ministerul Finanțelor Publice, iar nu

Statul Român.

În ceea ce privește fondul

cauzei, tribunalul a reținut că, prin decizia nr. 296/ R din 18 iunie 2008,

Curtea de Apel București a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare - cumpărare

din 25 ianuarie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

între SC H.N. SA și soții S.

Reclamantul nu se

încadrează în situația reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001, ci în cea

prevăzută de art. 50 alin. (2) din lege, deoarece, prin decizia nr. 296/ R din

18 iunie 2008 a Curții de Apel București s-a stabilit cu putere de lucru

judecat că la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu au fost respectate

dispozițiile Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul ce a făcut obiectul

înstrăinării nu a fost preluat cu titlu de stat.

Prin decizia nr. 166/ A din

17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamant.

Instanța de apel a constatat

că, prin hotărâri judecătorești anterioare, au fost deja analizate cerințele

legale pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare și s-a

statuat cu putere de lucru judecat faptul că anumite cerințe de validitate

impuse de Legea nr. 112/1995 nu au fost respectate și că art. 50 din Legea nr. 10/2001

impune examinarea acelorași condiții legale.

Față de efectul incontestabil

al puterii lucrului judecat, care împiedică reanalizarea într-un litigiu viitor

a chestiunilor deja tranșate, instanța de apel a constatat că susținerile

reclamantului vizând legalitatea contractului de vânzare cumpărare nu sunt de

natură a schimba soluția primei instanțe.

Instanța de apel a mai

reținut că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu impune condiția

existenței culpei, referindu-se doar la încheierea actului de înstrăinare cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Chiar dacă instanțele de

judecată au analizat buna credință, existenta acesteia nu constituie unicul

criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Legiuitorul a prevăzut

două modalități de protecție a cumpărătorilor chiriași, cea instituită de art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care dă posibilitatea păstrării imobilului

dobândit cu bună credință și cea reglementată de art. 50 din lege, care

recunoaște posibilitatea de a obține fie prețul de piață, fie cel reactualizat,

în funcție de respectarea sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul

perfectării contractului de vânzare cumpărare.

Împotriva acestei decizii, în

termen legal, a declarat recurs reclamantul.

Invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că legiuitorul, dorind să facă o

despăgubire diferențiată față de respectarea de către cumpărători a

prevederilor Legii nr. 112/1995, a conceput două ipoteze: contracte încheiate

cu respectarea normelor în vigoare la acea dată și contracte încheiate fără

respectarea normelor legale în vigoare, nerespectare care vizează, în mod

obligatoriu și vinovăția sau, cel puțin, culpa cumpărătorului.

În condițiile în care, prin

hotărâre judecătorească se constată că, la momentul încheierii contractului de

vânzare - cumpărare, cumpărătorul a fost de bună credință, inexistența culpei

îl absolvă pe acesta de la sancționarea prin neacordarea despăgubirilor

reprezentând prețul de piață al imobilului.

Recurentul a mai susținut că

nu este suficientă constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, ci

se impune determinarea culpei cumpărătorului, aspect asupra căruia o instanță

de judecată s-a pronunțat prin hotărâre definitivă.

Deși exprimarea textului de

lege este laconică, expresia „contracte încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 vizează împrejurarea că, la momentul semnării contractului,

cumpărătorul a avut cunoștință sau ar fi putut să cunoască, cu minime

diligente, că sunt eludate prevederile Legii nr. 112/1995.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

nu sunt fondate,pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin cererea de chemare în

judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, reclamantul

S.T. a solicitat restituirea prețului de piață al imobilului cumpărat în baza

Legii nr. 112/1995, ca urmare a deciziei nr. 296/ R din 18 iunie a Curții de

Apel București, prin care a fost obligat să lase reclamanților din acea cauză

imobilul în deplină posesie și proprietate și prin care s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare - cumpărare.

Prin decizia nr. 296/ R

din 18 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a admis recursul declarat de

reclamanții B.A., B.I.M., B.I. și recurenții -

pârâți S.T. și Municipiul

București împotriva deciziei civile nr. 782/ A din 20 decembrie 2005 a Curții

de Apel București, secția a VII a civilă, pe care a modificat-o în parte, în

sensul că a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 83

din 3 februarie 2005 a Tribunalului București, ce a fost schimbată în parte, în

sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare -

cumpărare din 25 ianuarie 1996.

Curtea de Apel

București a reținut că preluarea imobilului de către stat a fost făcută fără

titlu valabil și, în condițiile în care Legea nr. 112/1995 are ca obiect doar

imobile preluate de stat cu titlu, „cu evidență că nu se mai poate vorbi despre

respectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului

”

.

Articolul din Legea nr. 10/2001,

invocat de reclamant ca temei al pretențiilor sale, prevede că proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Este, așadar, evident

că art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în situația reclamantului,

deoarece, prin hotărâre judecătorească devenită definitivă și rămasă

irevocabilă, s-a statuat că dispozițiile imperative ale legii nu au fost

respectate, deoarece contractul de vânzare cumpărare a avut ca obiect un imobil

care a fost preluat de stat fără titlu.

Este nereală susținerea

reclamantului că textul de lege în discuție, prin folosirea sintagmei

„contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995”, ar include și existența bunei credințe.

Noțiunea de bună credință nu

poate fi luată în discuție în situația în care instanța este investită cu o

cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a unui contract de

vânzare cumpărare, deoarece motivele de nulitate sunt strict prevăzute de lege,

cu atât mai mult cu cât, legea specială în baza căreia a fost încheiat

contractul de vânzare cumpărare are dispoziții exprese, cu caracter special,

care sancționează cu nulitatea actul juridic încheiat.

Noțiunea de bună credință are

relevanță doar în ipoteza aplicării principiului anulării actului subsecvent ca

urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius

accipientis), ceea ce, evident, nu este cazul în speță.

De altfel, Legea nr. 10/2001,

lege specială de reparații cuprinzând dispoziții cu caracter de normă specială,

a prevăzut strict și limitativ situațiile în care buna credință poate fi

invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desființării actului de

vânzare cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se

stabilesc, potrivit art. 50 și 50 din lege în funcție de existența bunei

credințe, ci în funcție de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la

momentul încheierii contractului.

De aceea, recursul declarat

de reclamant se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei nr. 166/ A din 17 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.