ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2617/2011

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin decizia nr. 358A din 20 mai 2010 a admis apelul declarat de reclamanții V.D.

și V.P. împotriva sentinței civile nr. 181 din 15 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice. A desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță, cu următoarea motivare:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 03 aprilie 2009,

reclamanții V.D. și V.P. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor la valoarea

de piață a imobilului din București, strada G.G., sector 1.

Prin sentința civilă

nr. 181 din 15 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a respins acțiunea formulată de reclamanții

V.D. și V.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Pentru a pronunța astfel,

Tribunalul a reținut că prezenta acțiune este o cerere întemeiată pe dispozițiile

art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009,

articole ce dau posibilitatea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile să obțină restituirea prețului

de piață al imobilelor. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 1/2009 restituirea prețului actualizat (în situația contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) sau

a prețului de piață (în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) se face de Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, a reținut

Tribunalul, calitatea procesual pasivă în prezentul litigiu aparține Ministerului

Economiei și Finanțelor (Ministerului Finanțelor Publice în actuala organizare)

și nu Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, persoana chemată

în judecată în calitate de pârât.

Instanța de apel a reținut

că sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel

cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 și că în mod greșit a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

deoarece distincția făcută este formală, obligația de restituire a sumelor de bani

reținându-se tot în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, chiar dacă statul reprezentat

de acesta figurează ca parte în proces.

De altfel, finalitatea

demersului reclamanților ar avea același rezultat, în situația în care ar fi chemat

în judecată Ministerul Finanțelor Publice, întrucât aceasta este instituția, persoană

juridică, ce va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța

consfințită prin hotărâre judecătorească.

A respinge acțiunea pe

excepția formală invocată de pârât și a obliga reclamanții să reia procesul, este

o sarcină disproporționată pentru aceștia, care ar prelungi durata litigiului peste

termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, mai ales în situația în care rezultatul

demersului jurisdicțional vizează același rezultat ca și în cauza de față, așa cum

s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

referitoare la acest aspect.

Pe de altă parte, trebuie

menționat că reclamanții, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009, au devenit

titulari ai unui bun, respectiv al unui drept de creanță, care trebuie executat

împotriva Statului Român, prin instituțiile abilitate, adică Ministerul Finanțelor

Publice.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice București, criticând-o pentru următoarele

motive.

apelul reclamanților, arătându-se în considerente faptul că obligația de restituire

a sumelor de bani este tot în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, chiar dacă

statul figurează ca parte în proces. S-a legitimat procesual o persoană care nu

a deținut calitatea de parte în dosar, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului

disponibilității.

Instanța era ținută să

judece cauza în limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă, care a dorit

să se judece în contradictoriu cu Statul Român.

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu se realizează identitatea impusă de

lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare,

obligație corelativă a dreptului reclamanților la obținerea despăgubirii și cel

care a stat în judecată în calitate de pârât.

Așa cum a sesizat în fapt

instanța de apel, reiese clar faptul că, cel mult, Ministerul Finanțelor Publice

este instituția care trebuie să facă plata sumelor reactualizate plătite de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri definitive

și irevocabile.

Prin urmare, instanța

de apel a greșit prin aceea că nu a avut în vedere faptul că în cauza Ministerul

Finanțelor Publice asigură numai reprezentarea Statului Român, situație în care

nu poate fi obligat în nume propriu.

Român la plata prețului reactualizat plătit de chiriași se încalcă și normele referitoare

la repartiția bugetară, deoarece contul din care se va face plata către reclamanți

nu va fi contul prevăzut în art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, adică acel

fond extrabugetar deschis la dispoziția Ministerului Finanțelor, ci plata se va

face de la bugetul de stat având în vedere faptul că în cauză parte este doar Statul

Român și nu Ministerul Finanțelor Publice.

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria

Municipiului București și reclamanți, fiind terț față de acest contract, nu poate

fi obligat pentru plata prețului, reactualizat.

În situația evingerii

cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în baza

contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție

pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate

cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind

pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Dispozițiile art. 1344

C. civ., prevăd că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare

mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe

lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea

în prezenta cauză a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice și să îi

acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru

evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

În situația în care pârâții

vor fi deposedați de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, atunci sunt

întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept

este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,

respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea

prețului de piață pentru imobilul în cauză.

nr. 10/2001 reglementează în mod expres că Ministerul Finanțelor Publice poate fi

obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speța de față,

deposedarea reclamantei de apartament s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare,

astfel că nu sunt întrunite aceste condiții speciale, prevăzute de art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza

prevederilor Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului București și reclamanți

nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Analizând decizia de apel

în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

în considerarea celor ce succed:

1.2. Sub aspectul primelor

critici, se constată că s-a reținut în sarcina Ministerului Finanțelor Publice de

executat o obligație care ar fi în sarcina Statul Român.

Printr-un raționament

juridic, necontestat în recurs, s-au coroborat dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată

(art. 50) cu principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reținându-se

practic că prin obligația impusă de Legea nr. 10/2001 modificată, Ministerul Finanțelor

nu face decât să acționeze în numele Statului Român.

Soluția urmează să fie

menținută date fiind considerentele deciziei de apel și limitele fixate prin cererea

de recurs.

s-a reținut că dispozițiile aplicabile în speță sunt cele ale art. 50 din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, plata datorată

potrivit acestor dispoziții legale nu se poate face decât din contul a cărui funcționare

este reglementată de art. 13 alin. (6) din lege.

4.5. Limitele cadrului

procesual al litigiului de față nu sunt fixate de instituția răspunderii pentru

evicțiune, când se pune problema raporturilor dintre vânzător și cumpărător, ci

de dispoziții speciale, respectiv cele ale Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 1/2009.

s-a pus numai problema calității procesuale pasive, nu se pot verifica aspecte de

temeinicie, respectiv de întrunire a cerințelor impuse de art. 50 din Legea nr.

10/2001 republicată, aceste verificări se fac cu ocazia analizării pe fond a acțiunii.

În considerarea celor

reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei

nr. 358A din 20 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2011.