ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2617/2011

Prin sentința civilă nr. 181 din 15 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a respins acțiunea formulată de reclamanții V.D. și V.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. Pentru a pronunța astfel, Tribunalul a reținut că prezenta acțiune este o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, articole ce dau posibilitatea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile să obțină restituirea prețului de piață al imobilelor. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 restituirea prețului actualizat (în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) sau a prețului de piață (în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) se face de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, a reținut Tribunalul, calitatea procesual pasivă în prezentul litigiu aparține Ministerului Economiei și Finanțelor (Ministerului Finanțelor Publice în actuala organizare) și nu Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, persoana chemată în judecată în calitate de pârât. Instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 și că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece distincția făcută este formală, obligația de restituire a sumelor de bani reținându-se tot în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, chiar dacă statul reprezentat de acesta figurează ca parte în proces. De altfel, finalitatea demersului reclamanților ar avea același rezultat, în situația în care ar fi chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, întrucât aceasta este instituția, persoană juridică, ce va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită prin hotărâre judecătorească. A respinge acțiunea pe excepția formală invocată de pârât și a obliga reclamanții să reia procesul, este o sarcină disproporționată pentru aceștia, care ar prelungi durata litigiului peste termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, mai ales în situația în care rezultatul demersului jurisdicțional vizează același rezultat ca și în cauza de față, așa cum s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la acest aspect. Pe de altă parte, trebuie menționat că reclamanții, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009, au devenit titulari ai unui bun, respectiv al unui drept de creanță, care trebuie executat împotriva Statului Român, prin instituțiile abilitate, adică Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, criticând-o pentru următoarele motive. 1. În mod greșit s-a admis apelul reclamanților, arătându-se în considerente faptul că obligația de restituire a sumelor de bani este tot în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, chiar dacă statul figurează ca parte în proces. S-a legitimat procesual o persoană care nu a deținut calitatea de parte în dosar, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului disponibilității. Instanța era ținută să judece cauza în limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă, care a dorit să se judece în contradictoriu cu Statul Român.

În privința Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă a dreptului reclamanților la obținerea despăgubirii și cel care a stat în judecată în calitate de pârât. Așa cum a sesizat în fapt instanța de apel, reiese clar faptul că, cel mult, Ministerul Finanțelor Publice este instituția care trebuie să facă plata sumelor reactualizate plătite de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile. Prin urmare, instanța de apel a greșit prin aceea că nu a avut în vedere faptul că în cauza Ministerul Finanțelor Publice asigură numai reprezentarea Statului Român, situație în care nu poate fi obligat în nume propriu.

Prin obligarea Statului Român la plata prețului reactualizat plătit de chiriași se încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care se va face plata către reclamanți nu va fi contul prevăzut în art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, adică acel fond extrabugetar deschis la dispoziția Ministerului Finanțelor, ci plata se va face de la bugetul de stat având în vedere faptul că în cauză parte este doar Statul Român și nu Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, fiind terț față de acest contract, nu poate fi obligat pentru plata prețului, reactualizat. În situația evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Dispozițiile art. 1344 C. civ., prevăd că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. În situația în care pârâții vor fi deposedați de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, atunci sunt întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea prețului de piață pentru imobilul în cauză.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres că Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speța de față, deposedarea reclamantei de apartament s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, astfel că nu sunt întrunite aceste condiții speciale, prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului București și reclamanți nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: 1.2. Sub aspectul primelor critici, se constată că s-a reținut în sarcina Ministerului Finanțelor Publice de executat o obligație care ar fi în sarcina Statul Român. Printr-un raționament juridic, necontestat în recurs, s-au coroborat dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată (art. 50) cu principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reținându-se practic că prin obligația impusă de Legea nr. 10/2001 modificată, Ministerul Finanțelor nu face decât să acționeze în numele Statului Român. Soluția urmează să fie menținută date fiind considerentele deciziei de apel și limitele fixate prin cererea de recurs. 3. În condițiile în care s-a reținut că dispozițiile aplicabile în speță sunt cele ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, plata datorată potrivit acestor dispoziții legale nu se poate face decât din contul a cărui funcționare este reglementată de art. 13 alin. (6) din lege. 4.5. Limitele cadrului procesual al litigiului de față nu sunt fixate de instituția răspunderii pentru evicțiune, când se pune problema raporturilor dintre vânzător și cumpărător, ci de dispoziții speciale, respectiv cele ale Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. 6. Atât timp cât în cauză s-a pus numai problema calității procesuale pasive, nu se pot verifica aspecte de temeinicie, respectiv de întrunire a cerințelor impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceste verificări se fac cu ocazia analizării pe fond a acțiunii. În considerarea celor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.