ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3842/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1513 din 28 octombrie 2010, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea reclamantei G.C., în contradictoriu cu acest pârât, pe acest temei, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția inadmisibilității capătului doi din cerere și a capătului de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a admis în parte acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 499.995 RON, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, sector 1. S-a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială ce se aplică cu prioritate față de normele de drept comun, astfel că a fost respinsă apărarea reclamantului privind fundamentarea acțiunii pe dispozițiile dreptului comun - art. 1340, art. 1337 și urm. C. civ., în caz contrar, reclamantul urmând să beneficieze de două categorii de despăgubiri pentru același prejudiciu, ceea ce este inadmisibil.

Prin decizia civilă nr. 201/2009, irevocabilă, Curtea de Apel București a admis recursul foștilor proprietari ai imobilului, iar pârâta G.C. (actuala reclamantă) a fost obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și folosință imobilul în litigiu, apreciindu-se că titlul reclamanților este preferabil celui deținut de pârâtă. Prin sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” legiuitorul a avut în vedere pe lângă situațiile în care s-au admis cererile de constatare a nulității contractului, și situațiile în care chiriașii-cumpărători au pierdut dreptul de proprietate prin admiterea acțiunii în revendicare, cazul în speță, context în care acțiunea a fost admisă, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expert M.V.

Prin decizia civilă nr. 485 A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate. În ce privește apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă, răspunderea sa în cazul evicțiunii fiind prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind o răspundere cu caracter derogatoriu de la dreptul comun. S-a apreciat că, în mod legal, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, față de dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

S-a avut în vedere împrejurarea că deja jurisprudența în materie a impus ideea că, sintagma contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, are în vedere și ipoteza aplicabilă în cauză a admiterii acțiunii în revendicare și a constatării ineficacității titlului de proprietate al pârâtei (reclamanta în cauză). Apelanta-reclamantă a solicitat schimbarea în parte a hotărârii de fond, respectiv admiterea și a celor două capete de cerere respinse. Reclamanta nu poate beneficia de o dublă despăgubire prin restituirea prețului de piață al imobilului atât prin invocarea răspunderii pentru evicțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, cât și dispozițiile legii speciale care recunosc proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, opțiunea privind restituire prețului de piață al imobilului.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 30 iunie 2011, reclamanta G.C. și (II) la data de 07 iulie 2011, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: (I) Recursul reclamantei a vizat, în esență, următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: S-a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât a fost dată cu încălcarea art. 1341, art. 1344 și art. 1337 C. civ. Nu se poate considera că s-ar ajunge în situația beneficierii de o dublă despăgubire, întrucât chiar în considerentele hotărârii de fond se reține prezența a două chestiuni distincte și se recunoaște faptul că vânzătorului îi incumbă obligația pentru evicțiune în baza art. 1341 pct. 4, raportat la art. 1350 C. civ.

Răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, în baza normelor de drept comun, nu este înlăturată de răspunderea specială. Argumentul că s-ar beneficia de o dublă plată nu poate subzista, întrucât se eliberează un singur titlu executoriu și, prin urmare, nu ar pot fi pornite două executări separate. Petitul subsidiar demonstrează lipsa oricărei intenții a părții de a obține o îmbogățire fără justă cauză și exclude vreo apreciere ca abuzivă a exercitării drepturilor procesuale, denotând numai diligența impusă de situația evingerii/evacuării/lipsei unei alte locuințe. Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanța de apel nu a răspuns în concret criticilor aduse, ci a făcut simpla apreciere că instanța a constatat întemeiat că nu se poate beneficia de o dublă plată.

(II) Recursul pârâtului a vizat, în esență, următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut motivul de apel referitor la lipsa de calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice. Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă și Primăria Muncipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de primărie. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., s-a solicitat instituirea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă prezentului litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață. Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză.

Pe fondul cauzei, s-a susținut că decizia atacată este nelegală și netemeinică. Față de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este că aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este că ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Cu privire la existenta unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, s-a susținut că reaua-credință a reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere cele reținute în decizia civilă nr. 201/2009 a Curții de Apel București, și anume faptul că imobilul a fost preluat abuziv și, prin urmare, nu putea face obiectul unui contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanta ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nedepunând minime diligențe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze. Nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada existenței unei asemenea hotărâri judecătorești.

Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente, de altfel, comune ambelor cereri formulate în cauză: Instanțele anterioare, singurele abilitate să cerceteze situația de fapt a cauzei pendinte, au stabilit corect următoarele împrejurări ce răspund pe deplin criticilor de nelegalitate, singurele în măsură să fie cercetate în calea extraordinară de atac a recursului. În cauza pendinte, în mod judicios s-a statuat că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială ce se aplică cu prioritate față de normele de drept comun, astfel că s-a impus a fi respinsă critica reclamantei privind îndreptățirea de fundamentare a acțiunii și pe dispozițiile dreptului comun - art. 1340, art. 1337 și urm. C. civ.

Concluzia firească, reținută de altfel și de instanțele fondului, este aceea că reclamanta ar beneficia de două categorii de despăgubiri pentru același prejudiciu, ceea ce este inadmisibil. Nu poate fi primit niciun argument ce vizează exclusiv etapa executării hotărârii judecătorești, întrucât admisibilitatea unei acțiuni în justiție trebuie pusă în relație cu normele legale pentru existența și exercițiul dreptului la acțiune în instanță și nicidecum cu considerațiile legate de o etapă ulterioară obținerii hotărârii judecătorești - executarea hotărârii judecătorești - irelevante în cauză. Cât timp prin decizia civilă nr. 201/2009, cu caracter irevocabil, Curtea de Apel București a admis recursul foștilor proprietari ai imobilului, iar reclamanta G.C.

a fost obligată să lase acestora în deplină proprietate imobilul în litigiu, s-a împlinit condiția legii speciale cuprinsă în sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”. În mod corect s-a apreciat că legiuitorul a avut în vedere pe lângă situațiile în care s-au admis cererile de constatare a nulității contractului, și situațiile în care chiriașii-cumpărători au pierdut dreptul de proprietate prin admiterea acțiunii în revendicare, context în care acțiunea trebuia admisă. Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - întrucât instanța de apel a răspuns în concret criticilor de nelegalitate și de netemeinicie, stabilind pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, respectând întru-totul prescripția legii speciale în materia analizată.

În ce privește recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, instanța anterioară a reținut corect că acesta are calitate procesuală pasivă, răspunderea sa în cazul evicțiunii fiind prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind o răspundere cu caracter derogatoriu de la dreptul comun. Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant” astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.), invocate de recurent.

Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice [art. 13 alin. (6)]. Susținerea apelantului-pârât, în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind incidente strict în ipotezele prevăzute de lege și anume cu privire la restituirea prețului actualizat, respectiv restituirea prețului de piață al imobilului, pentru care legea conferă legitimare procesuala pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta G.C. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 485/A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București , secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.