ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3842/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1513 din 28 octombrie 2010, Tribunalul București

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea reclamantei

G.C., în contradictoriu cu acest pârât, pe acest temei, a respins, ca neîntemeiată,

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, a admis excepția inadmisibilității capătului doi din cerere și a capătului

de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

a admis în parte acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 499.995 RON, reprezentând

prețul de piață al imobilului situat în București, sector 1.

S-a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001, lege specială ce se aplică cu prioritate față de normele de drept

comun, astfel că a fost respinsă apărarea reclamantului privind fundamentarea acțiunii

pe dispozițiile dreptului comun - art. 1340, art. 1337 și urm. C. civ., în caz contrar,

reclamantul urmând să beneficieze de două categorii de despăgubiri pentru același

prejudiciu, ceea ce este inadmisibil.

Prin decizia civilă nr. 201/2009, irevocabilă, Curtea

de Apel București a admis recursul foștilor proprietari ai imobilului, iar pârâta

G.C. (actuala reclamantă) a fost obligată să lase reclamanților în deplină proprietate

și folosință imobilul în litigiu, apreciindu-se că titlul reclamanților este preferabil

celui deținut de pârâtă.

Prin sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” legiuitorul a avut în vedere

pe lângă situațiile în care s-au admis cererile de constatare a nulității contractului,

și situațiile în care chiriașii-cumpărători au pierdut dreptul de proprietate prin

admiterea acțiunii în revendicare, cazul în speță, context în care acțiunea a fost

admisă, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin raportul de expertiză efectuat

de expert M.V.

Prin decizia civilă nr. 485 A din 10 mai 2011, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă,

a

respins, ca nefondate, apelurile formulate.

În ce privește apelul pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, Curtea a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă, răspunderea

sa în cazul evicțiunii fiind prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

fiind o răspundere cu caracter derogatoriu de la dreptul comun.

S-a apreciat că, în mod legal, prima instanță a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, față de dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

S-a avut în vedere împrejurarea că deja jurisprudența

în materie a impus ideea că, sintagma contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile,

are în vedere și ipoteza aplicabilă în cauză a admiterii acțiunii în revendicare

și a constatării ineficacității titlului de proprietate al pârâtei (reclamanta în

cauză).

Apelanta-reclamantă a solicitat schimbarea în parte a

hotărârii de fond, respectiv admiterea și a celor două capete de cerere respinse.

Reclamanta nu poate beneficia de o dublă despăgubire prin

restituirea prețului de piață al imobilului atât prin invocarea răspunderii pentru

evicțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, cât și dispozițiile legii

speciale care recunosc proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au

fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, opțiunea privind restituire

prețului de piață al imobilului.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere

de recurs (I) la data de 30 iunie 2011, reclamanta G.C. și (II) la data de 07

iulie 2011, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului

București, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

(I) Recursul reclamantei a vizat, în esență, următoarele

aspecte de pretinsă nelegalitate:

S-a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal

și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât a fost dată

cu încălcarea art. 1341, art. 1344 și art. 1337 C. civ.

Nu se poate considera că s-ar ajunge în situația beneficierii

de o dublă despăgubire, întrucât chiar în considerentele hotărârii de fond se reține

prezența a două chestiuni distincte și se recunoaște faptul că vânzătorului îi incumbă

obligația pentru evicțiune în baza art. 1341 pct. 4, raportat la art. 1350 C.

civ.

Răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, în baza normelor

de drept comun, nu este înlăturată de răspunderea specială.

Argumentul că s-ar beneficia de o dublă plată nu poate

subzista, întrucât se eliberează un singur titlu executoriu și, prin urmare, nu

ar pot fi pornite două executări separate.

Petitul subsidiar demonstrează lipsa oricărei intenții

a părții de a obține o îmbogățire fără justă cauză și exclude vreo apreciere ca

abuzivă a exercitării drepturilor procesuale, denotând numai diligența impusă de

situația evingerii/evacuării/lipsei unei alte locuințe.

Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 - hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanța de apel nu a răspuns în concret

criticilor aduse, ci a făcut simpla apreciere că instanța a constatat întemeiat

că nu se poate beneficia de o dublă plată.

(II) Recursul pârâtului a vizat, în esență, următoarele

aspecte de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a susținut motivul de apel referitor la lipsa de calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea

contractului dintre reclamantă și Primăria Muncipiului București, este terț față

de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se

varsă sumele încasate de primărie.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și

urm. C. civ., s-a solicitat instituirea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune

totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată

prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă prezentului

litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum

au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea

în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului

litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze

răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, față de pretențiile

privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză.

Pe fondul cauzei,

s-a susținut că decizia atacată este nelegală și netemeinică.

Față de dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea

cumulativă a două condiții: prima condiție este că aceste contracte să fi fost încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este

că ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Cu privire la existenta unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, s-a susținut că reaua-credință

a reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere cele reținute în decizia

civilă nr. 201/2009 a Curții de Apel București, și anume faptul că imobilul a fost

preluat abuziv și, prin urmare, nu putea face obiectul unui contract încheiat în

baza Legii nr. 112/1995.

Nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se

statueze că reclamanta ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, aceasta nedepunând minime diligențe înainte de cumpărare pentru

a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze.

Nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă

prevăzută de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul

să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, întrucât

intimata-reclamantă nu a făcut dovada existenței unei asemenea hotărâri judecătorești.

Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente,

de altfel, comune ambelor cereri formulate în cauză:

Instanțele anterioare, singurele abilitate să cerceteze

situația de fapt a cauzei pendinte, au stabilit corect următoarele împrejurări ce

răspund pe deplin criticilor de nelegalitate, singurele în măsură să fie cercetate

în calea extraordinară de atac a recursului.

În cauza pendinte, în mod judicios s-a statuat că sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială ce se aplică cu prioritate

față de normele de drept comun, astfel că s-a impus a fi respinsă critica reclamantei

privind îndreptățirea de fundamentare a acțiunii și pe dispozițiile dreptului comun

- art. 1340, art. 1337 și urm. C. civ. Concluzia firească, reținută de altfel și

de instanțele fondului, este aceea că reclamanta ar beneficia de două categorii

de despăgubiri pentru același prejudiciu, ceea ce este inadmisibil.

Nu poate fi primit niciun argument ce vizează exclusiv

etapa executării hotărârii judecătorești, întrucât admisibilitatea unei acțiuni

în justiție trebuie pusă în relație cu normele legale pentru existența și exercițiul

dreptului la acțiune în instanță și nicidecum cu considerațiile legate de o etapă

ulterioară obținerii hotărârii judecătorești - executarea hotărârii judecătorești

- irelevante în cauză.

Cât timp prin decizia civilă nr. 201/2009, cu caracter

irevocabil, Curtea de Apel București a admis recursul foștilor proprietari ai imobilului,

iar reclamanta G.C. a fost obligată să lase acestora în deplină proprietate imobilul

în litigiu, s-a împlinit condiția legii speciale cuprinsă în sintagma „contracte

de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

În mod corect s-a apreciat că legiuitorul a avut în vedere

pe lângă situațiile în care s-au admis cererile de constatare a nulității contractului,

și situațiile în care chiriașii-cumpărători au pierdut dreptul de proprietate prin

admiterea acțiunii în revendicare, context în care acțiunea trebuia admisă.

Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - întrucât

instanța de apel a răspuns în concret criticilor de nelegalitate și de netemeinicie,

stabilind pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, respectând întru-totul prescripția

legii speciale în materia analizată.

În ce privește recursul pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, instanța anterioară a reținut corect că acesta are calitate procesuală

pasivă, răspunderea sa în cazul evicțiunii fiind prevăzută de art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, fiind o răspundere cu caracter derogatoriu de la dreptul

comun.

Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în

materie, conform principiului „specialia generalibus derogant” astfel încât, în

cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului actualizat, respectiv

a restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează

obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C.

civ.), invocate de recurent.

Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special

s-a urmărit tocmai evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce

ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanția

contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută

împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care

nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că,

prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se

încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct

Ministerului Finanțelor Publice [art. 13 alin. (6)].

Susținerea apelantului-pârât, în sensul că obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia

că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță,

acestea fiind incidente strict în ipotezele prevăzute de lege și anume cu privire

la restituirea prețului actualizat, respectiv restituirea prețului de piață al imobilului,

pentru care legea conferă legitimare procesuala pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept,

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta

G.C. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului

București, pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 485/A din 10 mai 2011 a Curții

de Apel București , secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.