ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4441/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4441/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data 25 martie 2010, reclamanții l.I. și l.V.S.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice și M.M.R.E., obligarea pârâtului Statul

Român și Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii apartamentului

situat în imobilul din București, B-dul. I.M., sector 1, calculată conform

standardelor internaționale la valoarea de piață actuală a acestuia, pentru a

putea achiziționa un alt imobil echivalent, pe care au fost obligați să-l

predea moștenitoarei fostului proprietar.

Reclamanții au apreciat că valoarea actuală de piață

a apartamentului este de 125.000 euro și au solicitat și obligarea pârâtei M.M.E.E.

la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia, îmbunătățiri necesare,

utile și care au mărit valoarea, sumă pe care au apreciat-o la 30.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 441 din 22 martie 2010, Tribunalul

a procedat la disjungerea capătului de cerere

având ca obiect pretenții, formulat în contradictoriu cu pârâta M.M.E.E. și declinarea

competenței materiale a soluționării acesteia în favoarea Judecătoriei sectorului

1 București, în cadrul dosarului nou format, nr. 15.567/3/2010, la Tribunalul București,

secția a III-a civilă, rămânând de soluționat cererea de despăgubiri formulată de

reclamanți față de ceilalți pârâți.

În susținerea acesteia, reclamanții au învederat că au

dobândit apartamentul în litigiu conform Legii nr. 112/1995, în baza contractului

de vânzare-cumpărare, menținut ca valabil în cadrul procesului finalizat irevocabil

prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5869 din 21 mai 2009, însă,

prin decizia civilă nr. 291/2008 a Curții de Apel B., secția a IV-a civilă, au fost

obligați să lase apartamentul în proprietate moștenitoarei fostului proprietar,

decizie rămasă irevocabilă.

La data de 14 iunie 2010, reclamanții și-au precizat acțiunea

sub aspectul cadrului procesual, solicitând să se judece în contradictoriu doar

cu Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 1490 din 7 octombrie 2010, Tribunalul

București, secția a IlI-a civilă,

a admis

acțiunea și a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei de 396.330 RON,

cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut că

prin decizia civilă nr. 291 din 15 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 5869/2009, prin care a fost modificată în parte sub aspectul valabilității

titlurilor pârâților din acel proces, printre care și reclamanții din cauza de față,

s-a constatat valabilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin care

reclamanții I. au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul din litigiu,

cu contractul.

În speță, față de faptul că reclamanții au fost obligați

să lase în deplină proprietate acest apartament moștenitorilor fostului proprietar

(prin compararea de titluri), sunt incidente dispozițiile Legii nr. 1/2009 de modificare

și completare a Legii nr. 10/2001, art. 18, prin care se completează Legea nr. 10/2001,

cu art. 50

1

și în raport cu care aceștia sunt îndreptățiți a primi despăgubiri

sub forma prețului de piață al imobilului de care au fost deposedați, stabilit prin

expertiză, conform standardelor internaționale.

În speță, prin expertiza efectuată de expert S., a fost

determinată această valoare ca fiind de 396,330 RON, sumă ce urmează a fi suportată

de pârât, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, în favoarea reclamanților.

Împotriva acestei decizii au declarat apel Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Ministerul Finanțelor Publice

a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte

numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, acest pârât, nefiind parte la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin

mandatar S.C. R.V. SA, este terț, având doar calitatea de depozitar al fondului

extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu art. 1337, 1341 și urm. C. civ., trebuie

să se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin

fapta unui terț, această dispoziție de drept comun neputând fi înlăturată prin nicio

altă prevedere specială, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul

litigiu.

Nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel

cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea

în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață.

Pe de altă parte, deposedarea reclamantului de imobilul

ce face obiectul litigiului întrunește condițiile unei tulburări de drept, de natură

să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, față

de pretențiile privind restituirea valorii imobilului la prețul de circulație.

Drept consecință, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului

Finanțelor Publice, avându-se în vedere că în cauză nu există culpa acestei instituții.

În plus, trebuie a se ține seama și de prevederile

art. 1344 C. civ., care prevăd că vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului,

pe lângă prețul vânzării, și excedentele valorii în timpul evicțiunii.

Criticabilă este hotărârea primei instanțe și în ceea

ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 396.330

RON, adică la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.

În raport de prețul contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în 1996, reclamanții nu pot să încaseze în 2010 o diferență în plus față

de valoarea achitată în baza acestui act.

În acest sens, instanța de fond nu trebuia să omologheze

raportul de expertiză, de vreme ce expertul nu a făcut dovada convocării pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la proba administrată și, în plus, instituției în

cauză nici nu i-a fost comunicat raportul pentru a putea analiza conținutul acestuia

și a formula eventualele obiecțiuni.

În măsura în care instanța va înlătura criticile legate

de excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor

Publice, pârâtul a arătat că este netemeinică soluția adoptată de tribunal față

de prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece, pentru a se

acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a

două condiții: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 și actul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, aspecte ce nu se regăsesc în cauză.

Astfel, în raport de art. 1898-1899 C. civ., contractul

de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, părțile contractante fiind

de rea-credință.

Prin întâmpinarea formulate 1 motivele de apel, reclamanții

I.I. și I.V.S.

au arătat că au dobândit imobilul

de la Statul Român în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestui

act normativ și cu bună-credință, astfel cum rezultă din decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 5869/2009.

În speță, legea aplicabilă este cea specială, respectiv,

Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, și nu dispozițiile dreptului comun,

caz în care, în raport de art. 50 alin. (1) și (2), Ministerul Finanțelor Publice

are calitate procesuală pasivă.

Aprecierile privind buna sau reaua credință a cumpărătorilor

nu mai pot fi puse în discuție din moment ce există o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat aceste aspecte.

Cu privire la solicitarea de a se reface raportul de expertiză,

reclamanții au arătat că această critică este lipsită de temei, din moment ce sunt

depuse dovezile de convocare a părților.

În ședința publică din 08 martie 2011, pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus o completare la motivele de apel,

arătând că înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui

pârât, întrucât Statul Român nu poate fi obligat în nume propriu pentru obligațiile

personale ale reprezentantului său.

În speță, nu există identitate între cel care este titularul

obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului reclamanților

la obținerea de despăgubiri și cel care a stat în judecată în calitate de pârât

și anume, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză, instanța de fond a pus semnul egalității între

Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, fără a ține seama că acesta este

un subiect de drept distinct, care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice,

precum și de faptul că Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, este un subiect

de drept distinct, care poate acționa în nume propriu sau în calitate de reprezentant

al Statului Român.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind

parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți,

este terț față de act, situație în care, în cazul evingerii, instituția obligată

de garanție este vânzătoarea Primăria Municipiului București, conform art. 1337

C. civ.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului

Finanțelor Publice, care a devenit un simplu depozitar al sumelor, nu justifică

în niciun fel obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la achitarea

prețului de circulație al imobilului.

În plus, dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează

în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat la restituirea prețului reactualizat

la valoarea de piață, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de fond, obligând Statul Român la plata prețului

la valoarea de circulație încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară,

deoarece contul din care se fac plăți pentru obligațiile statului nu este identic

cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Pe fondul cauzei, în raport de dispozițiile art. 50

alin. (3) și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul

de piață al imobilului, fiind evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care

cumpărătorii au fost evinși în sens larg se impune acordarea valorii de piață pentru

imobilele ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea

Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată în ipoteza în care actele

au fost încheiate cu respectarea prevederilor legii.

Or, în speță, niciuna din condițiile impuse prin Legea

nr. 10/2001 nu este respectată, pe de o parte, pentru că reclamanții nu au făcut

dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se rețină

buna lor credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte,

nici împrejurarea desființării actului printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă.

În prima situație, se poate observa că reclamanții, fără

minime diligente în sensul cunoașterii situației juridice a imobilului, au înțeles

să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu Primăria Municipiului București, deși

cunoșteau sau, în condițiile date, trebuiau să cunoască că nici unul din criteriile

incidente nu-i îndreptățeau să procedeze la o asemenea cumpărare, fiind, așadar,

de rea-credință, ceea ce determină în realitate existența unei cauze ilicite, condiții

ce afectează validitatea actului încheiat.

În cea de-a doua situație, prin decizia civilă nr.

291 din 15 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a admis doar acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, fără să se

fi anulat și contractul de vânzare-cumpărare menționat.

Prin decizia civilă nr. 245/A din 8 martie 2011, Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

că prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamanții au achiziționat imobilul în

litigiu, după care, ulterior, deși s-a stabilit că titlul lor de proprietate este

valabil, conform deciziei civile nr. 5869 din 21 mai 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, au fost obligați să lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul respectiv în favoarea fostului proprietar.

Prin decizia civilă nr. 291 din 15 aprilie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 7 mai 1996 și au fost obligați pârâții I.

(reclamanții din prezenta cauză) să lase în deplină proprietate și posesie fostului

proprietar imobilul obiect al actului de vânzare-cumpărare.

Ulterior, însă, prin decizia civilă nr. 5869 din 21

mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a modificat în parte hotărârea Curții

de Apel, în sensul că a admis cererea reconvențională formulată de cumpărători și

a constatat valabilitatea actului de vânzare-cumpărare din 07 mai 1996, iar, drept

consecință, a respins capătul din cererea principală având ca obiect constatarea

nulității acestui act.

Instanța de recurs a reținut în considerente că instanța

de apel a constatat reaua-credință a cumpărătorilor pentru un singur argument, și

anume acela că nu au efectuat verificări în legătură cu calitatea de proprietar

a statului asupra bunului, calitate inexistentă în cauză, de altfel. Pârâții din

dosar, reclamanții de față, au susținut în mod constant, iar partea adversă nu a

contestat, că la data la care s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare nu exista

nicio cerere de restituire a imobilului în litigiu, nici la Comisia de aplicare

a Legii nr. 112/1995 și nici vreo acțiune în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești,

prin care să se fi contestat valabilitatea titlului statului cu privire la imobil.

Drept consecință, cu diligentele oricărui dobânditor de bună-credință, cumpărătorii

ar fi putut afla și au și aflat, după cum reține instanța de apel, ca situație de

fapt, doar împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului

nr. 92/1950. Or, simplul fapt că imobilul figura ca fiind naționalizat conform acestui

act normativ nu făcea să opereze prezumția că, în atare situație, statul nu era

proprietar, deoarece Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea imobilelor preluate de

stat cu titlu valabil, incluzând în această categorie și imobilele preluate potrivit

decretului în cauză. Aceste criterii, corect aplicate, au determinat concluzia nevalabilității

titlului statului, care a preluat bunul fără o cauză de utilitate publică și fără

o dreaptă și prealabilă despăgubire, așa cum prevedea Constituția din 1948. Ca atare,

nu li se putea pretinde cumpărătorilor ca, anticipând această modificare legislativă,

să se abțină de la cumpărarea apartamentului, câtă vreme, la momentul încheierii

actului, nimeni nu contestase încă titlul statului. Așadar, atitudinea cumpărătorilor

a fost greșit considerată ca fiind de rea-credință, în raport de situația de fapt

reținută, astfel că nu se impunea a se constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

contestat.

Referitor la calittaea procesual pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că, prin coroborarea dispozițiilor

art. 50 alin. (2

1

) și 3 din Legea nr. 10/2001 cu cele ale art. 50

1

din același act normative, aceasta este stabilită ex legem, în restituirea valorii

de piață a imobilului.

În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este

constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală

a imobilului („prețul de piață"), rezultă că singura rațiune a modificărilor

legislative după adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a facilita accesul

la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce

făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior

urmare recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari

deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparținând

Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii, criticile

apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii neputând

fi primite.

Față de cele expuse anterior privind normele legale incidente

în speță, instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate susținerile pârâtului privind

regulile din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului în această materie,

conform dreptului comun – C. civ.

În consecință, în raport de situația de fapt dedusă judecății

(menținerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, și pierderea proprietății printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în comparare de titluri), instanța

de apel a înlăturat criticile privind aplicarea normelor de drept comun în materia

evicțiunii, cât timp exista reguli speciale pentru soluționarea prezentei acțiuni,

conform principiului de drept „specialia generalibus derogant". Garanția pentru

evicțiune reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. se aplică doar

în privința vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, ca în cazul de față,

când obiect al convenției dintre reclamanți și Primăria Municipiului București l-a

reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat de la fostul proprietar.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor legale, vânzătorul

este ținut de obligația de a restitui prețul primit și în cazul revendicării, ca

și în cazul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

întrucât în ambele situații cumpărătorul suferă o tulburare de drept, deci, o evicțiune,

pierzând proprietatea asupra bunului cumpărat.

În speță, chiriașii cumpărători au pierdut proprietatea

asupra apartamentului cumpărat, urmare revendicării și, în consecință, vânzătorul

este cel care trebuie să restituie prețul primit ca efect al evicțiunii consumate.

Cum însă, în cazul locuințelor cumpărate în baza Legii

nr. 112/1995, prețul s-a virat de cumpărător direct în fondul extrabugetar constituit

la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, iar nu în contul Primăriei Municipiului

București, a accepta punctul de vedere în sensul inaplicabilității dispozițiilor

art. 50 din Legea nr. 10/2001 înseamnă a accepta în egală măsură îmbogățirea fără

justă cauză a Ministerul Economiei și Finanțelor pe seama patrimoniului Primăriei

Municipiului București.

Referitor la obligarea Ministerului Finanțelor Publice

la plata sumei de 396.330 RON, verificând dovezile de convocare emise de expert

Ș.V., instanța de apel a constatat că pârâtul a fost citat să se prezinte pentru

efectuarea expertizei dispusă în cauză la data de 16 septembrie 2010, potrivit

art. 208 C. proc. civ., la adresa din București, strada A., sector 4, semnând de

primire.

Or, invocarea nelegalei convocări la efectuarea expertizei

nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii apelate, dat fiind că, în

speță, conform reglementării precizate, a fost garantat dreptul la apărare al pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, prin aceasta creându-se posibilitatea părții în cauză

de a da expertului lămuririle necesare și de a-i cere să facă toate constatările

legate de obiectivele fixate de instanță.

Cum expertiza tehnică s-a făcut cu convocarea tuturor

părților în litigiu, instant de apel a apreciat că nu se impune refacerea acesteia.

Pe de altă parte, nulitatea raportului de expertiză ce

decurge din necitarea părții trebuia invocată la primul termen de judecată după

depunerea acestuia, respectiv, la 07 octombrie 2010, iar nu direct în apel.

În consecință, obligarea Ministerului Finanțelor Publice

la plata sumei de 396.330 RON urmează a fi analizată pe fondul cauzei, cu referire

la poziția acestuia privind îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, situație

în care se va verifica dacă, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel modificată prin

Legea nr. 1/2009, reclamanții sunt îndreptățiții să obțină prețul contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în 1996, actualizat sau valoarea imobilului de care au

fost deposedați.

Referitor la acordarea despăgubirilor la valoarea de piață,

instanța de apel a reținut că este chemată să distingă între o desființare a contractului

respectiv cauzată de „eludarea‟ prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

acestuia și o desființare a contractului (inclusiv, ca urmare a intervenirii sancțiunii

nulității acestuia, legea nedistingând sub acest aaspect), deși contractul a fost

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a apreciat că această ultimă ipoteză

nu se poate regăsi decât în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost

perfectat cu nerespectarea condițiilor de formă și fond prevăzute expres de Legea

nr. 112/1995, dar sancțiunea nulității a intervenit totuși urmare eludării altor

norme imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, numai

această interpretare permițând aplicarea noilor reglementări introduse prin Legea

nr. 1/2009, potrivit celor deja prezentate.

Pe de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerințelor

de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și

de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin

care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale

fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Or, în cauza de față, instanța de apel a reținut că decizia

civilă nr. 291 din 15 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

rămasă irevocabilă prin decizia civilă Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

5869/2009, a fost modificată în parte sub aspectul valabilității titlurilor pârâților

din acel proces, printre care și reclamanții din cauza de față, instanța constatând

valabilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995,

pentru apartamentul în litigiu, cu contractuldin anul 1996.

Cu privire la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor,

reclamanții în speță, instanța de apel a constatat că aceasta este irelevantă în

cadrul prezentei analize, eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii

actului juridic fiind o chestiune distinctă de aceea a relei-credințe a părților

(eventual, chiar a cauzei ilicite și imorale a contractului ce ar fi putut fi reținută

într-o atare situație), examinată anterior, dar și de cea care vizează valabilitatea

convenției contestate.

Cum în speță sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții

prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri

la valoarea de piață, contractul în cauză fiind încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 și desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

în mod temeinic și legal tribunalul a admis acțiunea formulată de reclamanții și

a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 396.330 RON, cu

titlu de despăgubiri.

Referitor la calitatea procesual pasivă a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că la data de 14

iunie 2010, reclamanții I.I. și I.V.S. au precizat cadrul procesual, învederând

instanței că înțeleg să se judece doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, singura parte conceptată în calitate de pârât.

Împrejurarea că în dispozitivul sentinței apelate s-a

tehnoredactat, ca pârât, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constituie,

cel mult, o chestiune ce vizează o eventuală îndreptare de eroare materială,

Astfel, nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

de către reclamanți rezidă în faptul că urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare

aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind

de neconceput ca în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament,

să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația juridică a acestuia.

Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat că trecerea in patrimoniul

statului a bunului în litigiu a fost făcută fără titlu valabil și, prin urmare,

nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Buna-credință a chiriașului cumpărător nu constituie unicul

criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru

perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.

Or, în speța de față s-a statuat prin hotărâre judecătorească

că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile

Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente.

Pe de altă parte, deposedarea reclamanților de imobilul

care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare,

contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996 încheiat în baza prevederilor Legii

nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

nefiind astfel întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege care să justifice

obligarea recurenților-pârâți la restituirea prețului la valoarea de piață.

Recursul este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând

criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia recurată în baza

acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele pentru modificarea

hotărârii date de instanța de apel, pe temeiul criticilor dezvoltate din perspectiva

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pronind de la premisa corect reținută de instanțele de

fond, se constată că în cauză este incidență instituția răspunderii pentru evicțiune,

dată fiind tulburarea de drept produsă intimaților reclamanți prin admiterea acțiunii

în revendicare formulată de moștenitorii proprietarilor reali ai aparatamentului

ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare

din anul.

Producerea evicțiunii rezultă din decizia civilă nr.

5869 din 21 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, prin această hotărâre irevocabilă, intrată în puterea

lucrului judecat, s-a confirmat, sub aspectul valabilității, contractul de vânzare-cumpărare

perfectat de reclamanți, instanța de recurs reținând buna-credință a cumpărătorilor

la încheierea actului juridic și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de

către subdobânditori; totodată, s-a confirmat soluția instanțelor de fond cu privire

la preferabilitatea titlului moștenitoarei proprietarilor anteriori – M.M.R.E.,

astfel încât reclamanții din cauza de față au fost obligați să lase acesteia în

deplină proprietate și posesie apartamentul, din București, Bd. I.M., sector 1.

Contrar celor susținute de recurentul cauzei, având în

veder că apartamentul în legătură cu care poartă pricina de față face parte dintre

cele cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de Statului Român,

întrucât acesta a fost preluat de la autorii proprietarei prin Decretul nr. 92/1950,

pentru soluționarea cererii deduse judecății nu sunt aplicabile prevederile dreptului

comun (art. 1337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus

derogant, cele din cuprinsul legii speciale, anume art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod legal

a confirmat aplicarea acestui text în speța de față.

Astfel, art. 50 din legea specială prevede: „Proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

Astfel cum indică și recurentul, premisele acestui text

presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două

condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract

încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi „desființat" (dacă se

are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea

de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel

că, Înalta Curtea apreciază că „desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca

o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea

(de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin

urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat

cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate

fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului

de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată, contrar celor susținute

prin motivele de recurs.

Așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate

care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică

în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat

abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în

temeiul Legii nr. 112/1995 (precum în speță), sau în situația în care acesta nu

a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor

pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție

instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se constată că textul analizat folosește

formularea „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate (...)", ceea ce înseamnă (contrar susținerilor din motivele de

recurs) că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare,

întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de

proprietar.

În plus, Înalta Curte observă și existența unui argument

de interpretare sistematică și istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

(modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilității

în cauză a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: „Cererile

sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

sunt scutite de taxe de timbru".

Totodată, art. 50 alin. (2

1

) din același act

normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: „Cererile sau acțiunile injustiție

având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele

de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".

Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului

fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii

de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul

anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2

1

) prin Legea nr.

1/2009, leguitorul admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari

sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:

- Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și

- Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situație, norma legală are în vedere terminologia

corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare,

prin aplicarea efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea

precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel

cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2

1

)

coroborată cu art. 50

1

, leguitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei,

ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja

stabilite prin prezenta decizie.

Drept urmare, constatându-se că intimații reclamanți întrunesc

premisele aplicării art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția acordării

prețului de piață al apartamentului, în sumă de 396.300 RON conform expertizei efectuate

la prima instant.

În ce privește criticile ce au ca obiect excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Înalta Curte constată

că în mod legal instanța de apel a confirmat că instituția publică menționată are

calitatea de parte obligată în raportul juridic soluționat în cauză, date fiind,

din nou, dispozițiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la

aplicare dispozițiile dreptului comun în virtutea principiului specialia generalibus

derogant.

Or, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că

restituirea prețului de piață [ipoteza de la art. 50 alin. (2

1

), la care

textul face trimitere] se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Contrar celor susținute de recurent, această obligație

de dezdăunare a cumpărătorului evins nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit

soluției din dreptul comun), ci Ministerului Finanțelor Publice, întrucât legea

specială instituie prin norma derogatorie invocată, o subrogație legală a persoanei

debitorului obligat la restituirea prețului de piață.

Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea

unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea adminsitrativ

teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru

restituirea către aceștia a prețului de piață (sau a celui actualizat, după caz),

pentru cazul producerii evicțiunii (ori al constatării nulității contractului, în

cealaltă ipoteză), precum în speță - fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Nici critica privind reținerea în cauză a calității procesuale

pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi reținută,

întrucât, astfel cum corect a observat instanța de apel, în temeiul art. 281 C.

proc. civ., părțile sunt în măsură să solicite înlăturarea din cuprinsul dispozitivului

sentinței a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice din cuprinsul primului

alineat, fiind evident că aceasta este o mențiune excedenatară ce nu este corespunzătoare

cadrului procesual al judecății (întrucât la teremenul din 14 iunie 2010, reclamanții

au precizat că înțeleg să se judece în contradictoriu doar cu Ministerul Finanțelor

Publice pentru acest capăt de cerere); pe de altă parte, această concluzie este

confirmată și prin considerentele sentinței și, în plus în dispoziția de obligare

la plata sumei cu titlu de despăgubiri, se arată că aceasta este stabilită în sarcina

unui singur pârât.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 245

A din 08 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2012.