ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 3 august 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții G.C. și G.E. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea către reclamanți a prețului de piață a apartamentului situat în București, str. L., sector 1, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au dobândit apartamentul în cauză în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare fiind anulat prin decizia nr. 208/2004 a Tribunalului București, astfel că în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățiți a li se restitui prețul de piață.

Prin sentința civilă nr. 1859/2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă. Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanții, soluționat de Curtea de Apel București, prin decizia 269A din 14 martie 2011, prin care, admițând apelul, a desființat sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare la instanța fondului, apreciind în esență, că dreptul reclamanților la despăgubirile solicitate s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 care a consfințit această posibilitate.

Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei decizii, a fost respins prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1463 din 2 martie 2012. În faza rejudecării la Tribunal, reclamanții au solicitat prin notele de ședință depuse la dosar la data de 24 ianuarie 2013, declinarea competenței materiale în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București și totodată au înțeles să modifice obiectul acțiunii cu care au investit Tribunalul la data de 30 august 2010 prin care au solicitat obligarea pârâtului să le restituie prețul de piață al apartamentului de care au fost deposedați, în sensul obligării pârâtului conform art. 50 din Legea nr. 10/2009 la restituirea prețului de achiziție al apartamentului, actualizat, întrucât doar la acesta ar fi îndreptățiți.

Prin sentința civilă nr. 154 din 24 ianuarie 2013, Tribunalul București secția a III-a civilă, a respins ca tardivă cererea de modificare a obiectului acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanți privind acordarea prețului de piață a apartamentului în litigiu. S-a reținut, în ceea ce privește cererea de modificare a obiectului acțiunii, incidența dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanții nu pot beneficia de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu a fost declarat nul absolut. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel în termen legal reclamanta G.E.

Prin decizia nr. 263A din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta G.E. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor Internaționale de evaluare.

În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, restituirea prețului de piață se face de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în acest sens (Conform O.U.G. nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Economiei, iar activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice).

Instanța a reținut în esență că prin noțiunea de „contracte desființate” legiuitorul a avut în vedere atât situația în care cumpărătorii au fost deposedați de bun, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, cât și ipoteza în care a fost admisă acțiunea în revendicare, promovată de foștii proprietari, acest lucru rezultând cu claritate din dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001. În cauză, prima instanță a reținut în mod legal că aceste dispoziții legale nu pot fi aplicate situației juridice în care se află apelanta reclamantă, întrucât contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu a fost constatat nul absolut prin decizia civilă nr. 208/2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Or, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ rezultă că o condiție esențială pentru ca titularul contractului de vânzare-cumpărare desființat să beneficieze de însăși valoarea de piață a imobilului este aceea că respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. Având în vedere că această împrejurare a fost analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate, în mod corect s-a apreciat că intimata-reclamantă nu poate obține decât restituirea prețului de vânzare a imobilului, actualizat cu rata inflației.

Nu se poate reține critica formulată de apelanta reclamantă în sensul că în concepția Legii nr. 10/2001 noțiunea de „desființare” acoperă atât situația admiterii acțiunilor în nulitate cât și a celor în revendicare. Prin noțiunea de „contracte desființate” legiuitorul a avut în vedere atât situația în care cumpărătorii au fost deposedați de bunul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare cât și situația în care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, însă distincția făcută de legiuitor și care conduce la acordarea sau nu a prețului de piață este în ceea ce privește respectarea sau eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, în cauză, s-a constatat în mod irevocabil că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța făcând referiri ample la reaua credință a reclamanților, aceste aspecte subsumându-se încălcării dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 ce condiționa vânzarea de către chiriaș, caz în care s-a formulat cerere de restituire în natură pentru imobil de către fostul proprietar. Dispozițiile art. 1344 C. civ. invocate în cererea de apel nu sunt incidente în cauză întrucât raportul juridic dedus judecății este reglementat de dispozițiile legii speciale ale Legii nr. 10/2001, normele dreptului comun nefiind incidente în cauză. În ceea ce privește acordarea prețului reactualizat pentru imobil, Curtea a reținut că, în mod corect, prima instanță a calificat cererea formulată la data de 24 ianuarie 2013 ca fiind o cerere de modificare a acțiunii, cerere tardivă față de dispozițiile art. 132 C. proc.

civ. raportat la momentul introducerii acțiunii, 30 august 2010 și care nu a făcut obiectul cenzurii instanței de control în primul ciclu procesual. Or, față de acest aspect, necontestat, de altfel de către apelanta reclamantă, acordarea prețului reactualizat al imobilului ar constitui o încălcare a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța neputându-se pronunța decât asupra obiectului cererii deduse judecății, respectiv asupra prețului de piață al imobilului solicitat. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs reclamanții G.E. și G.C., criticând decizia instanței de apel, față de împrejurarea că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și nu le-a fost acordat prețul de piață pentru apartamentul în litigiu.

La termenul de la 15 mai 2014, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția tardivității recursului declarat de reclamanta G.E., precum și excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantul G.C., pe care le va admite, pentru următoarele considerente: I. În ce privește excepția tardivității recursului declarat de reclamanta G.E.: Conform dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile și curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În speță, decizia atacată a fost comunicată reclamantei G.E. la data de 1 noiembrie 2013, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosarul instanței de apel, care îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 100 alin. (3) C. proc. civ. Raportat la data comunicării deciziei atacate și la modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început și nici ziua când s-a sfârșit termenul), urmează a se reține că, pentru reclamanta G.E., termenul de declarare a recursului s-a sfârșit la data de 17 noiembrie 2013. Reclamanta G.E.

a declarat recurs după această dată, respectiv la 3 decembrie 2013, prin fax. Cum recursul reclamantei G.E. a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte, va admite excepția tardivității recursului, invocată din oficiu și va dispune respingerea recursului ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., pentru neexercitarea în termen a căii de atac. II. În ce privește excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantul G.C.: Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susțineri și apărări direct în această fază procesuală.

Atribuțiile instanței de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel și, cât timp partea nu a formulat apel, nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluție. În cauza supusă analizei, decizia tribunalului nu a fost atacată cu apel de reclamantul G.C., astfel că recursul a fost declarat omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, motiv pentru care va fi respins ca inadmisibil. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 263A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.C.

împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 263A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2014.