ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2014

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

3

august

2010 pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții G.C. și G.E. au

chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea către

reclamanți a prețului de piață a apartamentului situat în București, str. L.,

sector 1, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, precum și

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că au dobândit apartamentul în cauză în baza Legii nr. 112/1995,

contractul de vânzare-cumpărare fiind anulat prin decizia nr. 208/2004 a Tribunalului

București, astfel că în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățiți

a li se restitui prețul de piață.

Prin sentința civilă

nr. 1859/2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri,

au declarat apel reclamanții, soluționat de Curtea de Apel București, prin decizia

269A din 14 martie 2011, prin care, admițând apelul, a desființat sentința civilă

și a trimis cauza spre rejudecare la instanța fondului, apreciind în esență, că

dreptul reclamanților la despăgubirile solicitate s-a născut după intrarea în vigoare

a Legii nr. 1/2009 care a consfințit această posibilitate.

Recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice împotriva acestei decizii, a fost respins prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 1463 din 2 martie 2012.

În faza rejudecării la

Tribunal, reclamanții au solicitat prin notele de ședință depuse la dosar la data

de 24 ianuarie 2013, declinarea competenței materiale în favoarea Judecătoriei sectorului

5 București și totodată au înțeles să modifice obiectul acțiunii cu care au investit

Tribunalul la data de 30 august 2010 prin care au solicitat obligarea pârâtului

să le restituie prețul de piață al apartamentului de care au fost deposedați, în

sensul obligării pârâtului conform art. 50 din Legea nr. 10/2009 la restituirea

prețului de achiziție al apartamentului, actualizat, întrucât doar la acesta ar

fi îndreptățiți.

Prin sentința civilă

nr. 154 din 24 ianuarie 2013, Tribunalul București secția a III-a civilă, a respins

ca tardivă cererea de modificare a obiectului acțiunii și a respins acțiunea formulată

de reclamanți privind acordarea prețului de piață a apartamentului în litigiu.

S-a reținut, în ceea ce

privește cererea de modificare a obiectului acțiunii, incidența dispozițiilor

art. 132 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a constatat că reclamanții nu pot beneficia de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul

în litigiu a fost declarat nul absolut.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești au declarat apel în termen legal reclamanta G.E.

Prin decizia nr. 263A

din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul declarat de reclamanta G.E.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor Internaționale de

evaluare.

În conformitate cu dispozițiile

art. 50 alin. (3) din același act normativ, restituirea prețului de piață se face

de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în acest

sens (Conform O.U.G. nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul

economic au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul

Economiei, iar activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au

fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor

Publice).

Instanța a reținut în

esență că prin noțiunea de „contracte desființate” legiuitorul a avut în vedere

atât situația în care cumpărătorii au fost deposedați de bun, obiect al contractului

de vânzare-cumpărare, ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, cât și ipoteza

în care a fost admisă acțiunea în revendicare, promovată de foștii proprietari,

acest lucru rezultând cu claritate din dispozițiile art. 20 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001.

În cauză, prima instanță

a reținut în mod legal că aceste dispoziții legale nu pot fi aplicate situației

juridice în care se află apelanta reclamantă, întrucât contractul de vânzare-cumpărare

pentru apartamentul în litigiu a fost constatat nul absolut prin decizia civilă

nr. 208/2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Or, din interpretarea

coroborată a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor

art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (2

1

) din același act normativ rezultă

că o condiție esențială pentru ca titularul contractului de vânzare-cumpărare desființat

să beneficieze de însăși valoarea de piață a imobilului este aceea că respectivul

contract să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Având în vedere că această

împrejurare a fost analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat

nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susținerea soluției

adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate,

în mod corect s-a apreciat că intimata-reclamantă nu poate obține decât restituirea

prețului de vânzare a imobilului, actualizat cu rata inflației.

Nu se poate reține critica

formulată de apelanta reclamantă în sensul că în concepția Legii nr. 10/2001 noțiunea

de „desființare” acoperă atât situația admiterii acțiunilor în nulitate cât și a

celor în revendicare.

Prin noțiunea de „contracte

desființate” legiuitorul a avut în vedere atât situația în care cumpărătorii au

fost deposedați de bunul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare ca urmare

a admiterii unei acțiuni în revendicare cât și situația în care a fost anulat contractul

de vânzare-cumpărare, însă distincția făcută de legiuitor și care conduce la acordarea

sau nu a prețului de piață este în ceea ce privește respectarea sau eludarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Or, în cauză, s-a constatat

în mod irevocabil că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța făcând referiri ample la reaua

credință a reclamanților, aceste aspecte subsumându-se încălcării dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 112/1995 ce condiționa vânzarea de către chiriaș, caz în care

s-a formulat cerere de restituire în natură pentru imobil de către fostul proprietar.

Dispozițiile art. 1344

C. civ. invocate în cererea de apel nu sunt incidente în cauză întrucât raportul

juridic dedus judecății este reglementat de dispozițiile legii speciale ale Legii

nr. 10/2001, normele dreptului comun nefiind incidente în cauză.

În ceea ce privește acordarea

prețului reactualizat pentru imobil, Curtea a reținut că, în mod corect, prima instanță

a calificat cererea formulată la data de 24 ianuarie 2013 ca fiind o cerere de modificare

a acțiunii, cerere tardivă față de dispozițiile art. 132 C. proc. civ. raportat

la momentul introducerii acțiunii, 30 august 2010 și care nu a făcut obiectul cenzurii

instanței de control în primul ciclu procesual.

Or, față de acest aspect,

necontestat, de altfel de către apelanta reclamantă, acordarea prețului reactualizat

al imobilului ar constitui o încălcare a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., instanța neputându-se pronunța decât asupra obiectului cererii deduse judecății,

respectiv asupra prețului de piață al imobilului solicitat.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs reclamanții G.E. și G.C., criticând decizia instanței

de apel, față de împrejurarea că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001 și nu le-a fost acordat prețul de piață pentru apartamentul

în litigiu.

La termenul de la 15 mai

2014, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția tardivității

recursului declarat de reclamanta G.E., precum și excepția inadmisibilității recursului

declarat de reclamantul G.C., pe care le va admite, pentru următoarele considerente:

I. În ce privește excepția

tardivității recursului declarat de reclamanta G.E.:

Conform dispozițiilor

art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile și curge de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul

de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel

sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința

ei.

În speță, decizia atacată

a fost comunicată reclamantei G.E. la data de 1 noiembrie 2013, astfel cum rezultă

din dovada de comunicare aflată la dosarul instanței de apel, care îndeplinește

toate condițiile de validitate prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 100

alin. (3) C. proc. civ.

Raportat la data comunicării

deciziei atacate și la modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101

alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu

intră în calcul nici ziua când a început și nici ziua când s-a sfârșit termenul),

urmează a se reține că, pentru reclamanta G.E., termenul de declarare a recursului

s-a sfârșit la data de 17 noiembrie 2013.

Reclamanta G.E. a declarat

recurs după această dată, respectiv la 3 decembrie 2013, prin fax.

Cum recursul reclamantei

G.E. a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte, va admite excepția tardivității

recursului, invocată din oficiu și va dispune respingerea recursului ca tardiv,

făcând astfel aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C.

proc. civ., pentru neexercitarea în termen a căii de atac.

II. În ce privește excepția

inadmisibilității recursului declarat de reclamantul G.C.:

Principiul ierarhiei în

exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac

în ordinea instituită de legiuitor.

În caz contrar, partea care nu a declarat apel

sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei

căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a

recursului pentru a invoca pentru prima dată susțineri și apărări direct în această

fază procesuală.

Atribuțiile instanței

de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate

ale deciziei din apel și, cât timp partea nu a formulat apel, nu poate fi verificată

decât în considerarea motivelor care au determinat această soluție.

În cauza supusă analizei,

decizia tribunalului nu a fost atacată cu apel de reclamantul G.C., astfel că recursul

a fost declarat omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea

căilor de atac, motiv pentru care va fi respins ca inadmisibil.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge, ca

tardiv, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva

deciziei nr. 263A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, și, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva aceleiași

decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 263A din 23 septembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2014.