ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1951/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea din data de 20 decembrie 2012,

înregistrată la Tribunalul București sub nr. 49353/3/2012, reclamanții M.I. și

M.I.Z. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să îl oblige pe

acesta la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București,

compus din (3) camere, hol, bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, culoar,

WC, debara, cameră serviciu, boxă și balcon, în suprafața utilă totală de

129,82 mp, cota indiviză de 8,45% din părțile de folosință comună ale imobilului

și suprafața de 10,39 mp teren situat sub construcție.

În motivarea cererii,

s-a arătat că reclamanții au cumpărat imobilul în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2127 din 16 ianuarie 1997, încheiat conform Legii nr.

112/1995 și că prin Decizia irevocabilă nr. 289 din 31 ianuarie 2009, s-a dat

irevocabil câștig de cauză foștilor proprietari care au revendicat imobilul.

Reclamanții au arătat

că deși contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, efectele acestuia au

încetat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, astfel că sunt

îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În vederea stabilirii

competenței, reclamanții au apreciat valoarea de piață a apartamentului ca

fiind de aproximativ de 604.503 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 1094 din 28 mai 2013 a fost admisă excepția prescripției dreptului la

acțiune invocată din oficiu de către instanță, și a fost respinsă ca fiind

prescrisă cererea reclamanților.

În motivarea

sentinței s-a reținut că potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor conform standardelor internaționale de evaluare.

Tribunalul a observat

că Legea nr. 10/2001 nu stabilește reguli speciale în materie de prescripție,

astfel că sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 care stabilesc

un termen de prescripție de 3 ani împlinit în speță la data de 06 februarie

2012, în condițiile în care a început să curgă de la data nașterii dreptului la

acțiune și anume data intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 1/2009.

Împotriva sentinței,

au declarat apel reclamanții.

În motivarea apelului

declarat în termen și scutit de la obligația de plată a taxei de timbru, s-a

arătat că prin invocarea excepției prescripției de către instanță din oficiu,

li se îngrădește reclamanților dreptul de liber acces la justiție.

Apelanții au

considerat că puteau solicita creanța doar după ce cunoșteau cuantumul

acesteia, or cuantumul nu putea fi cunoscut cu exactitate decât printr-o

expertiză judiciară de specialitate.

Apelanții au susținut

că desele modificări ale legislației în materia proprietății a făcut ca

principiul previzibilității să fie încălcat, mai ales că identificarea exactă a

pârâtului care datorează despăgubirile s-a făcut abia prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 27/2011 publicată în M. Of. nr.

120/17.02.2012, astfel că, nu puteau introduce acțiunea, cât timp nu știau

împotriva cărui pârât trebuie valorificat dreptul.

Prin Decizia civilă

nr. 9 A din 09 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții M.I. și M.I.Z., împotriva

Sentinței civile nr. 1094 din 28 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, în Dosar nr. 49353/3/2012, în contradictoriu cu intimatul

Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Acțiunea în pretenții

întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este o

acțiune personală, prescriptibilă extinctiv în termenul de prescripție de 3

ani.

Dreptul reclamanților

de a obține despăgubiri la nivelul valorii de piață a imobilului s-a născut la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, care printr-o normă suficient

de clară și precisă pentru a produce efecte juridice a stabilit, inclusiv

faptul că respectivele despăgubiri se vor plăti de către Ministerul Finanțelor

Publice.

Susținerile

apelanților conform cărora, nu ar fi cunoscut pârâtul sunt eronate, din moment

ce acesta era expres indicat în Legea nr. 1/2009.

Decizia în interesul

legii nr. 27/2011 nu are legătură cu acțiunile de genul celei deduse judecății,

astfel că nu pot fi reținute susținerile apelanților conform cărora, ar fi luat

cunoștință de "pârât", doar la momentul publicării respectivei decizii

în Monitorul Oficial. Litigiile întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea

nr. 10/2001 sau pe dispozițiile fostei Legi nr. 247/2005 sunt diferite de

litigiile întemeiate pe dispozițiile art. 50 sau 50

1

din Legea nr.

10/2001 atât din perspectiva cadrului procesual cât și din perspectiva

obiectului pretențiilor.

Normele metodologice

la care a făcut referire apărătorul apelanților în cadrul concluziilor pe fond,

nu adaugă la lege și nu conțin elemente lămuritoare suplimentare în privința

pârâtului din acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Lipsa de

previzibilitate a legislației române în materia retrocedării imobilelor

preluate abuziv de către stat, a fost reținută de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în privința anumitor chestiuni, dar nu poate fi aplicată

normelor juridice incidente în speță (art. 50

1

Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009) care sunt extrem de clare și precise în

privința instituției care urmează să plătească despăgubirile reprezentând valoarea

de piață a imobilelor.

Având în vedere că

prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie de

prescripție și ținând seama de faptul că excepția prescripției poate fi pusă în

discuție din oficiu de către instanță sub imperiul Codului de procedură civilă

de la 1864, apelul este nefondat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții M.I. și M.I.Z.,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanțele au făcut o greșită interpretare

și aplicare a dispozițiilor art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 raportat la

dispozițiile Legii nr. 1/2009, H.G. nr. 923/2010, acțiunea nefiind prescrisă

întrucât norma legală nu a prevăzut debitorul obligației de plată.

S-a susținut că,

Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001 au suferit numeroase modificări și

completări prin care s-a încălcat și principiul previzibilității, și numai prin

Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

soluționat problema de drept a calității de pârât a Ministerului Finanțelor

Publice, și numai de la acest moment începe să curgă termenul de prescripție.

Recursul nu este

fondat.

Până la modificarea

Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2000, nu era reglementat legal dreptul

foștilor chiriași la restituirea prețului de piață al apartamentelor, chiriașii

fiind îndreptățiți doar la restituirea prețului actualizat al apartamentului,

ceea ce înseamnă că, dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului de piață

al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 și de care au fost

deposedați de către foștii proprietari s-a născut la data intrării în vigoare a

Legii nr. 1/2009 .

Acțiunea în pretenții

întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este o

acțiune personală, supusă termenului de prescripție general de 3 ani.

Legea nr. 1/2000 a

prevăzut în mod expres că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă în cauzele fondate pe dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea

nr. 10/2001, debitorul obligației fiind identificat în mod expres.

Decizia în interesul

legii nr. 27/2011, invocată de către recurenți, ca argument în susținerea

lipsei de identificate a debitorului obligației de plata, a avut ca obiect alte

probleme de drept, care nu au legătură cu prezenta judecată.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I. și M.I.Z., împotriva Deciziei

nr. 8 A din 09 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 iunie 2014.

Procesat de GGC - GV