ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 349/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 349/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului

1 București, la 9 iunie 2009, reclamanții I.N. și I.A. au chemat în judecată pe

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea

prețului de piață al imobilului pe care l-au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995,

prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 noiembrie 1996, având ca obiect apartamentul,

situat în București, sector 2.

În motivarea acțiunii,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 1/2009 și ale art. 1074-art.

1075 C. civ., reclamanții au arătat că, după cumpărarea apartamentului menționat,

în care au locuit din 1983 în calitate de chiriași, au fost acționați în judecată

de recurenta A.M., cesionară a drepturilor litigioase de la fostul proprietar, conform

contractului de cesiune autentificat din 7 decembrie 2004 de Biroul Notarial Public

C.B.

Reclamanții au precizat

că, urmare a pronunțării sentinței civile nr. 3149 din 12 aprilie 2006, definitivă

și irevocabilă, s-a dispus evacuarea lor din apartamentul în discuție, cumpărat

legal și cu bună credință, fără a-și recupera prețul plătit.

Prin sentința civilă

nr. 4496 din 8 martie 2011, Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența

în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că bunul în litigiu are o valoare

mai mare de 500.000 RON, conform expertizei efectuate în cauză, fiind aplicabile

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 983 din 2 mai 2012, a respins acțiunea

formulată de reclamanți, cu motivarea că aceștia au dreptul la restituirea prețului

de piață al imobilului pierdut în acțiunea în revendicare, deoarece nu au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

în condițiile în care instanța a stabilit că preluarea s-a făcut fără titlu valabil,

iar cumpărătorii nu au fost de bună credință, astfel cum a rezultat din considerentele

reținute atunci când s-au comparat titlurile de proprietate.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel reclamanții I.N. și I.A., susținând că actul lor de proprietate

asupra imobilului nu a fost anulat și că au pierdut posesia asupra imobilului pe

care l-au cumpărat cu bună credință, ca urmare a aprecierii instanței care a soluționat

acțiunea în revendicare în sensul preferabilității titlului de proprietate al reclamantei.

S-a criticat, astfel, hotărârea primei instanțe, ca nelegală și netemeinică pentru

greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 135 A din 12 aprilie 2013, în complet

de divergență, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința

menționată, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei de 118.000 euro (în echivalent în RON la data plății), reprezentând

prețul de piață al imobilului situat în București, sector 2.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței, respectiv soluția respingerii excepției lipsei calității

procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea către reclamanți

a prețului de piață al imobilului a cărui posesie a fost pierdută în acțiunea în

revendicare, deoarece au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995 la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

S-a constatat că, în motivarea

admiterii acțiunii în revendicare, instanța de judecată nu a stabilit că reclamanții

au fost de rea credință la data cumpărării imobilului, ci doar că a lipsit buna

credință a acestora, rezultată din comportamentul nediligent, în sensul că nu au

verificat situația juridică a bunului.

În acest context, instanța

de apel a considerat că motivarea soluției de admitere a acțiunii în revendicare

sub aspectul elementului subiectiv al bunei credințe a părților la încheierea contractului

a fost subsidiară și excedentară în raport de cererile părților din acel proces,

departe de a reține vreo fraudă la lege, ci doar neglijența cumpărătorilor rezultată

din lipsa unor verificări, la care subiectul implicat nu era obligat din punct de

vedere legal.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o

ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 întrucât în cauză nu este îndeplinită

prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, respectiv contractul să fi

fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. S-a arătat, astfel,

că în procesul de revendicare, instanța a stabilit că imobilul în discuție a fost

preluat în proprietatea statului fără titlu valabil, aspect cunoscut de către cumpărători,

și că actualii reclamanți nu au fost de bună credință la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, în speță,

s-a stabilit deja, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, lipsa bunei credințe

a reclamanților la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, cauzată de comportamentul

neglijent și nediligent.

În consecință, s-a susținut

că, nedovedindu-se îndeplinirea cumulativă a celor două condiții la care fac referire

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nu se putea acorda prețul

de piață.

S-a învederat, totodată,

că prețul achitat de reclamanți pentru cumpărarea imobilului vândut în temeiul Legii

nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei

legi, era inferior valorii de circulație de la momentul edictării legii.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, pârâtul a susținut că prețul de piață stabilit la suma de 118.000

euro este exagerat de mare, în comparație cu prețul unor imobile similare, tranzacționate

recent pe piață și cu prețul social, cu mult inferior, cu care apartamentul a fost

achiziționat, recurentul arătând că se impune o corecție negativă a acestuia de

cel puțin 30% din valoarea reală, pentru a nu opera îmbogățirea fără justă cauză.

Intimații reclamanți I.N.

și I.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile invocate

de pârâtul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat pentru considerentele

ce succed:

Critica formulată prin

primul motiv de recurs vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este întemeiată.

Așa cum rezultă din dispozitivul

sentinței civile nr. 3149 din 12 aprilie 2006, definitivă prin decizia nr. 1633

din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului București secția a V-a civilă și irevocabilă

prin decizia nr. 1854 din 6 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, Judecătoria sectorului 2 București, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanta A.M. în contradictoriu cu pârâții I.N. și I.A. (reclamanții din prezenta

cauză), obligându-i pe aceștia să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul situat în București, sector 2, respingându-se ca neîntemeiat

capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâților.

Din considerentele sentinței

menționate rezultă că instanța a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare

reprezentând titlul pârâților a avut loc la data de 20 noiembrie 1996, în baza cererii

depuse de pârâți la 17 iulie 1996, în condițiile în care printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă pronunțată în contradictoriu cu vânzătorul Municipiul

București se constatase, cu 6 luni înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995,

inaplicabilitatea față de imobilul din sector 2 a tuturor actelor normative indicate

expres ca reprezentând titlu în accepțiunea art. 1 alin. (2) din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996.

S-a statuat, totodată,

că, la data la care apartamentul a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, Municipiul

București reprezentat de SC A. SA avea obligația legală de a se conforma dispozitivului

hotărârii judecătorești și de a preda proprietarului recunoscut prin aceasta imobilul,

asupra căruia nu avea niciun drept, buna credință a vânzătorului fiind exclusă.

Pe de altă parte, s-a reținut că buna credință constă în credința dobânditorului

imobilului că a contractat cu un veritabil proprietar, dar pentru a produce efecte,

aceasta trebuie să fie dincolo de orice culpă sau îndoială.

Dacă, cu minime diligențe,

cumpărătorul ar fi aflat situația juridică a bunului, sau dacă, aflând-o, o ignoră,

acesta nu mai poate fi considerat ca fiind de bună credință. În cauză nu s-a făcut

dovada unor astfel de verificări de către pârâți, astfel că nu se poate aprecia

că aceștia s-au comportat ca niște cumpărători diligenți, care să fi întreprins

toate demersurile ce țineau de ei pentru verificarea calității de proprietar a statului

vânzător, astfel că nu se poate reține nici buna lor credință la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare.

În același sens s-au pronunțat

și instanțele de control judiciar, din analiza considerentelor deciziilor din apel

și recurs rezultând că nu a fost reținută buna credință a cumpărătorilor la momentul

achiziționării imobilului în litigiu.

Curtea va constata, cu

referire la efectele sentinței menționate, ale cărei considerente au intrat în puterea

lucrului judecat, că deși prin această hotărâre s-a soluționat o acțiune în revendicare

prin comparare de titluri, s-a statuat incidental asupra chestiunii valabilității

contractului de vânzare-cumpărare constituind titlul reclamanților din prezenta

cauză, în sensul că acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, întrucât statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu.

Înalta Curte va constata,

astfel, că ceea ce este esențial pentru a fi îndeplinită prima condiție din cele

două prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, este aceea ca actul

de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, așa cum s-a arătat,

în condițiile în care în procesul având ca obiect acțiunea în revendicare, formulată

în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză, s-a stabilit că imobilul în

discuție a fost preluat în proprietatea statului fără titlu valabil, iar acest aspect

a fost cunoscut de cumpărători, aceștia nefiind de bună credință la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, în speță nu sunt întrunite cumulativ cele două condiții impuse

de textul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În acest context, distincțiile

pe care instanța de apel le-a făcut între reaua credință și lipsa bunei credințe,

echivalentă simplei neglijențe, rezultând din comportamentul nediligent al cumpărătorilor,

nu pot avea consecințe în ceea ce privește aplicarea în cauză a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, Curtea va

constata că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile legale menționate, ci dispozițiile

art. 50 alin. (2) din același act normativ.

Pentru ca obligația legală

de despăgubire a statului să opereze în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 este necesar să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care instanțele

să fi statuat asupra unui contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Această condiție este îndeplinită în cauză, întrucât prin pronunțarea sentinței

civile nr. 3149 din 12 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, soluționarea

acțiunii în revendicare a fostului proprietar a determinat lipsirea de efecte juridice

a titlului reclamanților intimați.

Ca atare, acestora li

se cuvin despăgubiri, constând în prețul imobilului, actualizat la data plății.

Chiar dacă prin petitul

acțiunii introductive, reclamanții au solicitat prețul de piață al imobilului, fără

a formula în mod explicit un capăt de cerere subsidiar, prin care să solicite prețul

actualizat, Înalta Curte va constata că aceștia au făcut referire (în finalul acțiunii)

la „pagubele materiale” cauzate de nerecuperarea prețului plătit pentru imobilul

cumpărat.

Astfel, având în vedere

și temeiul de drept al acțiunii invocat de reclamanți, Legea nr. 1/2009, art. 50

și art. 1074-art. 1075 C. civ., Curtea va constata că din modul de formulare a cererii

introductive rezultă implicit că aceștia au avut în vedere o solicitare subsidiară

a prețului actualizat al imobilului.

Prin urmare, reclamanții

pot fi compensați cu valoarea prețului actualizat, plătit pentru imobil, conform

contractului de vânzare-cumpărare, dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 determinând o admitere parțială a pretențiilor acestora.

Față de soluția dată primului

motiv de recurs, celelalte critici formulate de pârâtul recurent nu se impun a fi

analizate cu atât mai mult cu cât nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând modul de apreciere a probei cu expertiză,

respectiv o chestiune de netemeinicie. În consecință, Curtea va constata că, în

aceste limite, se impune reformarea deciziei recurate, sens în care, în temeiul

art. 312 alin. (1)-alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite

recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București

și se va modifica în parte decizia recurată.

Se va admite în parte

acțiunea reclamanților I.N. și I.A. și va fi obligat pârâtul la plata prețului menționat

în contractul de vânzare-cumpărare din 20 noiembrie 1996, actualizat la data plății.

Se vor menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București

împotriva deciziei nr. 135 A din 12 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia

recurată.

Admite în parte acțiunea

și obligă pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului menționat în

contractul de vânzare-cumpărare din 20 noiembrie 1996, actualizat la data plății.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 februarie 2014.