ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 26 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, sub nr. 5723/3/2010, reclamantul S.S.V.F. a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

ca, prin hotărârea ce va pronunța, să oblige pe pârât la plata sumei de 2.180.000

RON reprezentând contravaloarea apartamentului situat în București, str. H.,

sector 1, corespunzător prețului de piață stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

În motivarea cererii reclamantul a arătat

că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 încheiat cu SC

H.N. SA în baza Legii nr. 112/1995, părinții săi au devenit proprietarii apartamentului

situat în București, str. H., sector 1.

Prin decizia civilă nr. 752/A din 14 iunie

2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă prin

decizia nr. 342/R din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă, s-a dispus obligarea de a lăsa apartamentul în deplină proprietate și liniștită

posesie numitei P.G. moștenitoarea testamentară a fostului proprietar.

Admitându-se acțiunea în revendicare, a

fost desființat actul de proprietate, întrucât s-a stabilit că dreptul de proprietate

revine fostului proprietar. Deci, hotărârea de revendicare a lipsit de conținut

și de efecte contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii. nr. 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii a căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Deși nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/3995, el a fost implicit desființat rămânând fără

conținut și fără efecte.

Prin sentința civilă nr. 1126 din 7 iunie

2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea și

a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.772.497 RON, reprezentând prețul de piață

al imobilului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

de fond a apreciat că, în ceea ce privește întinderea despăgubirii, sunt incidente

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 care se referă la restituirea

prețului de piață al imobilului.

Conform art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 proprietarii a căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare.

În speță, motivul pentru care s-a admis

acțiunea în revendicare îndreptată împotriva numiților S. a fost tocmai nevalabilitatea

titlului lor de proprietate coroborată cu existența în patrimoniul reclamanților

a unui titlu valabil, procedându-se deci la compararea titlurilor, fără a se reține

reaua-credința a chiriașilor-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, ci dimpotrivă

calitatea acestora de subdobânditor de bună-credință.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede în

alin. (3) că restituirea prețului de piață al imobilelor se face de către Ministerul

Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de această normă specială, care derogă

de la prevederile art. 1337 C. civ., tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă

a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva menționatei sentințe a formulat

apel, în termen legal, pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin decizia civilă nr. 122A din 25 aprilie

2013 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a fost admis apelul, a fost schimbată în parte sentința atacată,

în sensul că pârâtul a fost obligat la plata sumei de 371.420 euro; au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În motivarea acestei soluții, instanța

de apel a reținut că în mod corect prima instanță a apreciat că, în speță, sunt

incidente prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009,

în vigoare la data introducerii acțiunii.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001,

republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului

de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate

cu cele cuprinse în art. 50

1

din același act normativ, introdus, de asemenea,

prin Legea nr. 1/2009, conform cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare”.

Criticile apelantului care vizează lipsa

legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii nu au fost primite deoarece calitatea

procesuală aparține Ministerului Finanțelor Publice potrivit prevederilor exprese

ale legii.

Instanța este chemată să distingă între

o desființare a contractului respectiv cauzată de „eludarea” prevederilor Legii

nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, deși contractul

a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Toată această analiză a întrunirii cerințelor

de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și

de drept, reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin

care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale

fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate,

Or, în cauza de față, instanța de apel

a reținut că prin decizia civilă nr. 752/A din 14 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 342R din

11 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată

de fostul proprietar al imobilului, fiind obligații pârâții S.V. și S.S.V.F. să

lase reclamantului apartamentul în deplină proprietate și posesie.

În considerentele deciziei arătate instanța

a reținut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea

acestora în cadrul revendicării deduse judecății, constatându-se calitatea cumpărătorilor

de subdobânditori de bună-credință, astfel încât aspectele invocate de apelant referitoare

la atitudinea subiectivă a cumpărătorului imobilului, intimatul-reclamant în speță,

nu pot fi primire în cadrul prezentei analize,

Instanța de apel a considerat însă ca fiind

fondată critica vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată

în prima fază a procesului. În urma completării probatoriului cu o nouă expertiză

în faza devolutivă a apelului, imobilul a fost evaluat la suma de 371.420 euro,

valoare inferioară celei reținută de tribunal, deoarece a fost stabilită pe baza

unor oferte recente ce reflectă mai bine situația existentă pe piața.

Împotriva menționatei decizii au declarat

și motivat recurs, în termen legal, pârâții statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora, pârâții au arătat

următoarele:

Hotărârea este criticabilă întrucât instanța,

în mod greșit, cu încălcarea principiului disponibilității, a reținut că are calitate

de apelant statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fără a avea în vedere

faptul că apelul a fost formulat de Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Statul Român este o persoană juridică distinctă

care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice, iar Ministerul Finanțelor Publice

este de asemenea o persoană juridică distinctă care poate acționa în nume propriu

sau în calitate de reprezentant al statului român.

Or, instanța a încălcat principiul disponibilității

în ceea ce privește pronunțarea hotărârii în prezenta cauza reținând în mod greșit

că are calitate de apelant pârât statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

deși acțiunea a fost promovată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice

în nume propriu, același pârât declarând și calea de atac a apelului.

O altă critică de nelegalitate vizează

greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice.

Recurenții consideră că, potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, iar Ministerul Finanțelor

Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 25

octombrie 1996 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar

SC H.N. SA, fiind terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului

extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea

nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului

Finanțelor Publice cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut

mai larg decât, simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantului de imobilul ce

face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept

prin fapta unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru

evicțiune totală a vânzătorului și nicidecum răspunderea Ministerului Finanțelor

Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Deoarece contractul de vânzare-cumpărare

nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este

incidență obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru

evicțiune, care nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară.

Prevederile art 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate

procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice referindu-se numai la efecte ale

faptului juridic (îmbogățirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul

fiind, conform art. 969 C. civ., „legea părților”, neputându-se interveni peste

voința contractanților).

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează

în mod limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat

la restituirea prețului plătit de chiriași, anume atunci când aceste contracte au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, dispozițiile normative invocate anterior

nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă

prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru ca Ministerul Finanțelor Publice

să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă

a două condiții și anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și acest contract să

fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, având în vedere că în acest moment

nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 nu poate fi justificată

calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fondul cauzei, se arată că hotărârea

instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligării Ministerului

Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a avea în vedere

dispozițiile Legii nr. 10/2001 unde se prevăd expres și limitativ situațiile în

care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață

plătit de către chiriași.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile

art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se cere să fie întrunite cumulativ două condiții

și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ

de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Dispozițiile art. 50

1

al Legii

nr. 10/2001 face vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și. Irevocabile” pentru acordarea prețului de piață și

îl condiționează de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Iar nerespectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 de către reclamant rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract

de vânzare-cumpărare, avea obligația de a efectua un minim de diligențe pentru a

afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligențe, reclamantul

ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără

titlu valabil și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, astfel

încât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea credință.

Existenta sau inexistenta bunei credințe

a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării

sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele

prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare,

Prin decizia civilă nr. 752A din 14

iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a reținut că imobilul în

litigiu a fost preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu

valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta

cauză și, prin urmare, rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a

făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care reclamantul

nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție,

deposedarea reclamanților de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare

contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 nefiind anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

În consecință, atâta timp cât în speța

de față nu au fost întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile legale, instanța

a pronunțat o hotărâre nelegală.

Recurenții susțin că în mod eronat a fost

omologat raportul de expertiză efectuat în apel, întrucât acesta nu reflectă prețul

real al imobilului.

Instanța nu a ținut cont de obiecțiunile

formulate privind nemenționarea vreunei corecții legată de blocajul actual al pieței

imobiliare, suma stabilită în raport fiind exagerat de mare pentru imobilul în cauză

deoarece reclamanții l-au achiziționat la un preț social, preferențial, cu mult

sub prețul pieții. O diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală s-ar

impune, pentru a nu opera îmbogățirea fără justă cauză.

Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune

nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în

situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește aceste imobile, obligația

de garanție pentru evicțiune este particularizată, pe de o parte, de situația juridică

specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele

speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților

în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia ar fi îndreptățiți să primească

numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul

plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului

de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui

astfel de imobil.

Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul

Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil

potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.

Pentru motivele arătate, se solicită admiterea

recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului

de expertiză, deoarece imobilul a fost supraevaluat.

În faza procesuală a recursului a fost

invocată din oficiu excepția inadmisibilității recursului declarat de statul român,

reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, părțile prezente având poziția

exprimată în practicaua prezentei decizii.

Analizând cu prioritate această excepție,

datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va admite, pentru considerentele

ce succed:

În mod greșit în dispozitivul deciziei

recurate a fost menționat, în calitate de apelant-pârât, statul român, reprezentat

legal prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât calitate de pârât în cauză a

avut numai Ministerul Finanțelor Publice care, de altfel, a fost singurul apelant.

Prin urmare, decizia recurată a fost pronunțată

în contradictoriu cu o persoană care nu a avut calitate de parte în cauză, instanța

de apel lărgind cadrul procesual cu încălcarea principiului disponibilității.

Se impune așadar admiterea excepției inadmisibilității

recursului, în considerarea faptului că numai părțile cauzei pot formula căi de

atac, nu și terțele persoane, în temeiul art. 316 coroborat cu art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., conform cărora în recurs nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri

noi.

Pe cale de consecință, recursul declarat

de pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

deciziei nr. 122A din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, urmează a fi respins ca inadmisibil.

Analizând recursul formulat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază

că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticii referitoare la greșita introducere

în cauză, în faza procesuală a apelului, a pârâtului statul român, reprezentat legal

prin Ministerul Finanțelor Publice, i s-a răspuns prin argumentele care au stat

la baza motivării excepției inadmisibilității recursului declarat de această entitate

juridică, menționate anterior.

Recurentul reiterează excepția lipsei calității

sale procesuale pasive, fără a critica în concret soluția de respingere a acestei

excepții de către instanța de apel.

Deși instanța de apel a considerat că pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice justifică în prezenta cauză calitate procesuală pasivă,

în temeiul unei prevederi exprese a legii, respectiv în temeiul art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, făcând aplicarea principiului specialia generalibus derogam

în raport cu normele de drept comun în materia evicțiunii, reglementată în art.

1337 și urm. C. civ., recurentul nu critică această motivare, ci reiterează argumentele

pentru care consideră că nu are calitate procesuală pasivă, acestea fiind, în esență,

următoarele: faptul că instanța a încălcat principiul relativității efectelor contractului

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, atribuind Ministerului Finanțelor Publice

obligații care rezultă din acest contract, deși nu a fost parte la perfectarea lui,

încălcarea normelor în materie de evicțiune, deoarece deposedarea reclamantului

de imobil nu se datorează culpei pârâtului, inaplicabilitatea art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 întrucât răspunderea civilă pentru evicțiune are efect mai

larg decât simpla restituire a prețului, fiind întemeiată pe tulburarea de drept,

iar art. 50 alin. (3) se referă numai la efectele faptului juridic constând în îmbogățirea

fără justă cauză și nu ale actului juridic nul, neputând produce efecte contra voinței

părților contractante.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată

că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost analizată de către instanța

de apel, astfel încât, deși constituie o excepție de ordine publică, nu mai poate

fi reiterată în recurs, pe calea recursului putându-se aduce numai critici asupra

modului de soluționare a acestei excepții de către instanța de apel.

Or, instanța de apel a respins această

excepție în considerarea prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care

stabilesc obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti sumele acordate cu

titlu de despăgubire în condițiile acestei legi, obligație legală care îi conferă

acestuia calitate procesuală pasivă în cauzele întemeiate pe dispozițiile art. 50

și 50

1

ale Legii nr. 10/2001 și care înlătură dispozițiile de drept comun

în materie de evicțiune, deoarece legea specială derogă de la dreptul comun și se

aplică cu prioritate.

Această soluție este cea legală, fiind

o aplicare a principiului conform căruia legea specială se aplica cu prioritate

în raportul de drept comun, întrucât derogă de la aceasta („specialibus generaiibus

derogant, generaiibus specialibus nan derogant”).

Întrucât recurentul nu a adus critici cu

privire la modul de aplicare a acestui principiu de către instanța de apel, celelalte

critici vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice exced argumentelor considerate de către instanța de apel ca hotărâtoare

în dezlegarea acestui aspect de legalitate, astfel încât nu pot determina modificarea

deciziei pronunțate de către instanța de apel.

Asupra soluției date cu privire la fondul

cauzei, recurentul consideră că a fost făcută o greșită aplicare a dispozițiilor

art. 50 și 50

1

ale Legii nr. 10/2001 întrucât nu sunt îndeplinite cele

două condiții pentru acordarea către reclamant de despăgubiri constând în echivalentul

prețului de piață al imobilului, anume: respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și desființarea acestuia printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Susținerile recurentului sunt nefondate

întrucât, deși contractul de vânzare-curnpărare din 25 octombrie 1996 încheiat cu

SC H.N. SA în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, condiția cerută de art. 50

1

alin. (1) al

Legii nr. 10/2001, pentru restituirea prețului de piață al imobilului, este aceea

ca acel contract să fie desființat.

Or, prin noțiunea de desființare a contractului

se înțelege inclusiv ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, astfel încât lipsa

constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nu împiedică realizarea

acestei condiții.

Noțiunea de „desființare” este utilizată

în accepțiunea menționată în art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001

potrivit căruia „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință

imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate,

fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (...)”.

În cauza de față, odată cu admiterea acțiunii

în revendicare prin decizia civilă nr. 752/A din 14 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 342R

din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, instanța a constatat și calitatea cumpărătorilor

de subdobânditori de bună-credință.

Întrucât aceste constatări susțin soluția

de admitere a acțiunii în revendicare, care a intrat sub puterea lucrului judecat,

aspectele invocate de recurent referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului

imobilului, la nevalabilitatea titlului statului și la inaplicabilitatea Legii

nr. 112/1995 cu privire la imobilele preluate fără titlu valabil nu pot fi primite

în cadrul prezentei analize deoarece repun în discuție aspecte asupra cărora instanțele

de judecată s-au pronunțat anterior în mod irevocabil atunci când au apreciat că

titlul reclamantului din prezenta cauză este unul valabil, apt a fi supus comparării

cu titlul fostului proprietar, în cadrul acțiunii în revendicare.

Din cele expuse anterior rezultă că în

mod corect instanța de apel a considerat că sunt întrunite condițiile cerute de

art. 50

1

alin. (1) ai Legii nr. 10/2001, fiind acordat reclamantului

prețul de piață al imobilului.

Recurentul critică decizia recurată și

sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susținând că imobilul a fost supraevaluat,

neținându-se cont de blocajul actual al pieței imobiliare și de prețul cu care imobilul

a fost achiziționat în temeiul Legii nr. 112/1995 în raport de care consideră că

are loc o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.

Aceste critici sunt nefondate în raport

de prevederile art. 50

1

alin. (2) al Legii nr. 10/2001 potrivit cu care

„valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Or, raportul de expertiză efectuat în apel

a avut în vedere oferte recente care reflectă mai bine situația existentă pe piața

imobiliară, eventualele influențe rezultând din actualul blocaj al pieței imobiliare

și a admis obiecțiunile formulate în cauză, stabilind o valoare de circulație a

imobilului în litigiu la momentul la care a fost realizată, valoare al cărui cuantum

a fost mai mic decât cel stabilit prin expertiza efectuată în primă instanță, deoarece

nu includea TVA.

Recurentul nu invocă o încălcare a unei

prevederi legale cu prilejul cuantificării valorii echivalente prețului de piață

al imobilului, ci aspecte de echitate în raport de care consideră că reclamantul

nu poate primi prețul de piață al imobilului, întrucât a plătit un preț foarte mic

în temeiul Legii nr. 112/1995 și, primind o despăgubire foarte mare, se îmbogățește

fără justă cauză.

Aceste susțineri contravin voinței legiuitorului,

exprimată neechivoc în art. 50

1

alin. (1) al Legii nr. 10/2001, care

stipulează că „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare”.

Ca atare, acordarea prețului de piață al

imobilului, în cuantum de 371.420 euro, s-a realizat cu respectarea art. 50

1

alin. (1) și alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

Pentru argumentele expuse anterior,

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză și,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat

de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

nr. 122A din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17

ianuarie 2014.