ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 5723/3/2010, reclamantul S.S.V.F. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca, prin hotărârea ce va pronunța, să oblige pe pârât la plata sumei de 2.180.000 RON reprezentând contravaloarea apartamentului situat în București, str. H., sector 1, corespunzător prețului de piață stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În motivarea cererii reclamantul a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 încheiat cu SC H.N.

SA în baza Legii nr. 112/1995, părinții săi au devenit proprietarii apartamentului situat în București, str. H., sector 1. Prin decizia civilă nr. 752/A din 14 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 342/R din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a dispus obligarea de a lăsa apartamentul în deplină proprietate și liniștită posesie numitei P.G. moștenitoarea testamentară a fostului proprietar. Admitându-se acțiunea în revendicare, a fost desființat actul de proprietate, întrucât s-a stabilit că dreptul de proprietate revine fostului proprietar. Deci, hotărârea de revendicare a lipsit de conținut și de efecte contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii.

nr. 112/1995. Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii a căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Deși nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/3995, el a fost implicit desființat rămânând fără conținut și fără efecte. Prin sentința civilă nr. 1126 din 7 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.772.497 RON, reprezentând prețul de piață al imobilului. Pentru a hotărî astfel, prima instanță de fond a apreciat că, în ceea ce privește întinderea despăgubirii, sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 care se referă la restituirea prețului de piață al imobilului.

Conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 proprietarii a căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În speță, motivul pentru care s-a admis acțiunea în revendicare îndreptată împotriva numiților S. a fost tocmai nevalabilitatea titlului lor de proprietate coroborată cu existența în patrimoniul reclamanților a unui titlu valabil, procedându-se deci la compararea titlurilor, fără a se reține reaua-credința a chiriașilor-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, ci dimpotrivă calitatea acestora de subdobânditor de bună-credință.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede în alin. (3) că restituirea prețului de piață al imobilelor se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Față de această normă specială, care derogă de la prevederile art. 1337 C. civ., tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civilă nr. 122A din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că pârâtul a fost obligat la plata sumei de 371.420 euro; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a apreciat că, în speță, sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data introducerii acțiunii. Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50 1 din același act normativ, introdus, de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. Criticile apelantului care vizează lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii nu au fost primite deoarece calitatea procesuală aparține Ministerului Finanțelor Publice potrivit prevederilor exprese ale legii.

Instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului respectiv cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, deși contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept, reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, Or, în cauza de față, instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 752/A din 14 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 342R din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, fiind obligații pârâții S.V.

și S.S.V.F. să lase reclamantului apartamentul în deplină proprietate și posesie. În considerentele deciziei arătate instanța a reținut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecății, constatându-se calitatea cumpărătorilor de subdobânditori de bună-credință, astfel încât aspectele invocate de apelant referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului imobilului, intimatul-reclamant în speță, nu pot fi primire în cadrul prezentei analize, Instanța de apel a considerat însă ca fiind fondată critica vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în prima fază a procesului. În urma completării probatoriului cu o nouă expertiză în faza devolutivă a apelului, imobilul a fost evaluat la suma de 371.420 euro, valoare inferioară celei reținută de tribunal, deoarece a fost stabilită pe baza unor oferte recente ce reflectă mai bine situația existentă pe piața.

Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâții statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora, pârâții au arătat următoarele: Hotărârea este criticabilă întrucât instanța, în mod greșit, cu încălcarea principiului disponibilității, a reținut că are calitate de apelant statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fără a avea în vedere faptul că apelul a fost formulat de Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu. Statul Român este o persoană juridică distinctă care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice, iar Ministerul Finanțelor Publice este de asemenea o persoană juridică distinctă care poate acționa în nume propriu sau în calitate de reprezentant al statului român.

Or, instanța a încălcat principiul disponibilității în ceea ce privește pronunțarea hotărârii în prezenta cauza reținând în mod greșit că are calitate de apelant pârât statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, deși acțiunea a fost promovată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, același pârât declarând și calea de atac a apelului. O altă critică de nelegalitate vizează greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Recurenții consideră că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, iar Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA, fiind terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât, simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului și nicidecum răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este incidență obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune, care nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară. Prevederile art 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice referindu-se numai la efecte ale faptului juridic (îmbogățirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., „legea părților”, neputându-se interveni peste voința contractanților). Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriași, anume atunci când aceste contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă a două condiții și anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și acest contract să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Or, având în vedere că în acest moment nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fondul cauzei, se arată că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași. Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se cere să fie întrunite cumulativ două condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Dispozițiile art. 50 1 al Legii nr. 10/2001 face vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și. Irevocabile” pentru acordarea prețului de piață și îl condiționează de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. Iar nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamant rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligația de a efectua un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligențe, reclamantul ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, astfel încât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea credință.

Existenta sau inexistenta bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare, Prin decizia civilă nr. 752A din 14 iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză și, prin urmare, rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care reclamantul nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, deposedarea reclamanților de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În consecință, atâta timp cât în speța de față nu au fost întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile legale, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. Recurenții susțin că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză efectuat în apel, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului. Instanța nu a ținut cont de obiecțiunile formulate privind nemenționarea vreunei corecții legată de blocajul actual al pieței imobiliare, suma stabilită în raport fiind exagerat de mare pentru imobilul în cauză deoarece reclamanții l-au achiziționat la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții.

O diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală s-ar impune, pentru a nu opera îmbogățirea fără justă cauză. Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește aceste imobile, obligația de garanție pentru evicțiune este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil. Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.

Pentru motivele arătate, se solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză, deoarece imobilul a fost supraevaluat. În faza procesuală a recursului a fost invocată din oficiu excepția inadmisibilității recursului declarat de statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, părțile prezente având poziția exprimată în practicaua prezentei decizii. Analizând cu prioritate această excepție, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va admite, pentru considerentele ce succed: În mod greșit în dispozitivul deciziei recurate a fost menționat, în calitate de apelant-pârât, statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât calitate de pârât în cauză a avut numai Ministerul Finanțelor Publice care, de altfel, a fost singurul apelant.

Prin urmare, decizia recurată a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană care nu a avut calitate de parte în cauză, instanța de apel lărgind cadrul procesual cu încălcarea principiului disponibilității. Se impune așadar admiterea excepției inadmisibilității recursului, în considerarea faptului că numai părțile cauzei pot formula căi de atac, nu și terțele persoane, în temeiul art. 316 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Pe cale de consecință, recursul declarat de pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 122A din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, urmează a fi respins ca inadmisibil.

Analizând recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Criticii referitoare la greșita introducere în cauză, în faza procesuală a apelului, a pârâtului statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, i s-a răspuns prin argumentele care au stat la baza motivării excepției inadmisibilității recursului declarat de această entitate juridică, menționate anterior. Recurentul reiterează excepția lipsei calității sale procesuale pasive, fără a critica în concret soluția de respingere a acestei excepții de către instanța de apel.

Deși instanța de apel a considerat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică în prezenta cauză calitate procesuală pasivă, în temeiul unei prevederi exprese a legii, respectiv în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, făcând aplicarea principiului specialia generalibus derogam în raport cu normele de drept comun în materia evicțiunii, reglementată în art. 1337 și urm. C. civ., recurentul nu critică această motivare, ci reiterează argumentele pentru care consideră că nu are calitate procesuală pasivă, acestea fiind, în esență, următoarele: faptul că instanța a încălcat principiul relativității efectelor contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, atribuind Ministerului Finanțelor Publice obligații care rezultă din acest contract, deși nu a fost parte la perfectarea lui, încălcarea normelor în materie de evicțiune, deoarece deposedarea reclamantului de imobil nu se datorează culpei pârâtului, inaplicabilitatea art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 întrucât răspunderea civilă pentru evicțiune are efect mai larg decât simpla restituire a prețului, fiind întemeiată pe tulburarea de drept, iar art. 50 alin. (3) se referă numai la efectele faptului juridic constând în îmbogățirea fără justă cauză și nu ale actului juridic nul, neputând produce efecte contra voinței părților contractante.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost analizată de către instanța de apel, astfel încât, deși constituie o excepție de ordine publică, nu mai poate fi reiterată în recurs, pe calea recursului putându-se aduce numai critici asupra modului de soluționare a acestei excepții de către instanța de apel. Or, instanța de apel a respins această excepție în considerarea prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti sumele acordate cu titlu de despăgubire în condițiile acestei legi, obligație legală care îi conferă acestuia calitate procesuală pasivă în cauzele întemeiate pe dispozițiile art. 50 și 50 1 ale Legii nr. 10/2001 și care înlătură dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, deoarece legea specială derogă de la dreptul comun și se aplică cu prioritate.

Această soluție este cea legală, fiind o aplicare a principiului conform căruia legea specială se aplica cu prioritate în raportul de drept comun, întrucât derogă de la aceasta („specialibus generaiibus derogant, generaiibus specialibus nan derogant”). Întrucât recurentul nu a adus critici cu privire la modul de aplicare a acestui principiu de către instanța de apel, celelalte critici vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice exced argumentelor considerate de către instanța de apel ca hotărâtoare în dezlegarea acestui aspect de legalitate, astfel încât nu pot determina modificarea deciziei pronunțate de către instanța de apel.

Asupra soluției date cu privire la fondul cauzei, recurentul consideră că a fost făcută o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 și 50 1 ale Legii nr. 10/2001 întrucât nu sunt îndeplinite cele două condiții pentru acordarea către reclamant de despăgubiri constând în echivalentul prețului de piață al imobilului, anume: respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și desființarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Susținerile recurentului sunt nefondate întrucât, deși contractul de vânzare-curnpărare din 25 octombrie 1996 încheiat cu SC H.N. SA în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, condiția cerută de art. 50 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, pentru restituirea prețului de piață al imobilului, este aceea ca acel contract să fie desființat.

Or, prin noțiunea de desființare a contractului se înțelege inclusiv ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, astfel încât lipsa constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nu împiedică realizarea acestei condiții. Noțiunea de „desființare” este utilizată în accepțiunea menționată în art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (...)”.

În cauza de față, odată cu admiterea acțiunii în revendicare prin decizia civilă nr. 752/A din 14 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 342R din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, instanța a constatat și calitatea cumpărătorilor de subdobânditori de bună-credință.

Întrucât aceste constatări susțin soluția de admitere a acțiunii în revendicare, care a intrat sub puterea lucrului judecat, aspectele invocate de recurent referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului imobilului, la nevalabilitatea titlului statului și la inaplicabilitatea Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilele preluate fără titlu valabil nu pot fi primite în cadrul prezentei analize deoarece repun în discuție aspecte asupra cărora instanțele de judecată s-au pronunțat anterior în mod irevocabil atunci când au apreciat că titlul reclamantului din prezenta cauză este unul valabil, apt a fi supus comparării cu titlul fostului proprietar, în cadrul acțiunii în revendicare. Din cele expuse anterior rezultă că în mod corect instanța de apel a considerat că sunt întrunite condițiile cerute de art. 50 1 alin. (1) ai Legii nr. 10/2001, fiind acordat reclamantului prețul de piață al imobilului.

Recurentul critică decizia recurată și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susținând că imobilul a fost supraevaluat, neținându-se cont de blocajul actual al pieței imobiliare și de prețul cu care imobilul a fost achiziționat în temeiul Legii nr. 112/1995 în raport de care consideră că are loc o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului. Aceste critici sunt nefondate în raport de prevederile art. 50 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 potrivit cu care „valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Or, raportul de expertiză efectuat în apel a avut în vedere oferte recente care reflectă mai bine situația existentă pe piața imobiliară, eventualele influențe rezultând din actualul blocaj al pieței imobiliare și a admis obiecțiunile formulate în cauză, stabilind o valoare de circulație a imobilului în litigiu la momentul la care a fost realizată, valoare al cărui cuantum a fost mai mic decât cel stabilit prin expertiza efectuată în primă instanță, deoarece nu includea TVA. Recurentul nu invocă o încălcare a unei prevederi legale cu prilejul cuantificării valorii echivalente prețului de piață al imobilului, ci aspecte de echitate în raport de care consideră că reclamantul nu poate primi prețul de piață al imobilului, întrucât a plătit un preț foarte mic în temeiul Legii nr. 112/1995 și, primind o despăgubire foarte mare, se îmbogățește fără justă cauză.

Aceste susțineri contravin voinței legiuitorului, exprimată neechivoc în art. 50 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, care stipulează că „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. Ca atare, acordarea prețului de piață al imobilului, în cuantum de 371.420 euro, s-a realizat cu respectarea art. 50 1 alin. (1) și alin. (2) al Legii nr. 10/2001. Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 122A din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2014.