ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2939/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2939/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București, la data de 22 iulie 2010, sub nr. 25717/300/2010,

reclamanții B.L.C. și B.S. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a apartamentului, situat în

București, sector 2.

Prin sentința civilă nr.

7104 din 25 mai 2011, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, cauza

fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe la 17 iunie 2011.

Prin sentința civilă nr.

246 din 13 ianuarie 2012, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția

de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de

soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, raportat la valoarea

imobilului, de 510.000 lei, și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București la data de 2 martie 2012, sub nr. 6427/3/2012,

reclamanții depunând o precizare a acțiunii, în care au arătat că înțeleg să se

judece cu M.F.P., în calitate de pârât.

Prin sentință civilă nr.

359 din 21 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca nefondată, cererea formulată de reclamanți.

În pronunțarea acestei

sentințe, Tribunalul a reținut că reclamanții au dobândit apartamentul situat

în București, sector 2, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996,

încheiat cu SC F. SA, în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia civilă nr.

20/R din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a

admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., fiind

obligați reclamanții din prezenta cauză să le lase, în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul în litigiu. În considerentele deciziei amintite,

s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că imobilul nu a intrat cu titlu

valabil în patrimoniul statului și, în consecință, nu putea face obiect de

reglementare al Legii nr. 112/1995; încheierea contractului de vânzare-cumpărare

invocat de reclamanți s-a realizat, astfel, cu încălcarea dispozițiilor actului

normativ menționat.

Prin

dispozițiile art. 501 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

În speță, nu a intervenit o desființare, pe cale

judecătorească, a contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de

proprietate al reclamanților, acțiunea în revendicare fiind soluționată prin

compararea titlurilor părților, dându-se preferabilitate titlului fostului

proprietar al imobilului.

Cu toate acestea,

prin Decizia civilă nr. 20/R din 12

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a reținut că,

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996,

s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, situație față de care

reclamanții nu pot beneficia de prevederile

50

1

alin. (1)

din Legea

nr. 10/2001, în sensul că nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață

al imobilului.

Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel

reclamanții

B.L.C.

și B.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr.

182/A

din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul, ca nefondat.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a stabilit că motivul referitor la acordarea valorii de

circulație a apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece nu

s-a reținut o culpă din partea apelanților, nu poate fi primit.

Prin Decizia civilă nr.

20/R din 12 ianuarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a admis

acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari, în urma comparării de

titluri.

Ca atare, este vorba

despre un raționament juridic apreciat diferit de instanțe, și nu de eventuala

culpă a vreuneia dintre părți.

Neintervenind o

desființare, pe cale judecătorească, a contractului de vânzare-cumpărare a

imobilului ce constituie titlul de proprietate al apelanților, acțiunea

soluționându-se prin comparare de titluri (s-a dat preferabilitate titlului

fostului proprietar), au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995 (așa

cum s-a reținut în hotărârea Curții, mai sus-arătată), situație în care nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

pentru ca apelanții să beneficieze de prețul de piață al imobilului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs

reclamanții B.L.C. și B.S., criticând-o pentru

următoarele:

Motivarea Curții de

Apel este în contradicție cu practica instanțelor de judecată și cu

jurisprudența C.E.D.O., care, în cauza Tudor Tudor contra României, parag. 38-41,

a apreciat că reclamantul care nu își mai poate folosi, în mod valabil, titlul

de proprietate, poate solicita despăgubiri din partea vânzătorului, în temeiul

C. civ., pentru evicțiune, fie chemând în garanție statul în procesul intentat

împotriva sa, fie prin introducerea unei acțiuni separate în acest sens.

A mai constatat

C.E.D.O. că sumele acordate de instanțele interne în situații similare sunt

mult mai mari decât cele din Cauza Pincova și Pinc, în care s-a stabilit o

încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care reclamanților care

se aflau într-o situație similară cu cea a reclamantului din cauza de față li

s-a acordat numai prețul de cumpărare, ca despăgubire pentru proprietatea

pierdută.

În speță, titlul de

proprietate al recurenților a format obiectul unui litigiu soluționat

irevocabil prin Decizia civilă nr. 20/R/2010 a Curții de Apel București, în

cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate,

statuându-se că este preferabil titlul deținut de numitele A.L.R.P. și M.D., în

calitate de moștenitoare ale autorului lor, M.G., față de împrejurarea că

recurenții din prezenta cauză au dobândit imobilul de la un non dominus.

Autorul numitelor

A.L.R.P. și M.D., M.G., a solicitat instanțelor de judecată, în anul 1999, să

se constate că autorul său, M.C., era exceptat de la naționalizarea imobilului

din București, sector 2.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 832 din 06 iulie 2000, a

respins acțiunea, ca nefondată; Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins apelul prin Decizia civilă nr. 666 din 22 noiembrie 2000, iar Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4394 din 12 octombrie 2001, a respins

recursul, ca nefondat, toate aceste instanțe reținând, în mod definitiv și

irevocabil, că autorul M.C., tatăl lui M.G., autorul numitelor A.L.R.P. și M.D.,

nu era exceptat de la naționalizare, în consecință, preluarea întregului imobil

fiind făcută cu titlu valabil.

După pronunțarea

acestor decizii, titlul statului a fost consolidat, odată cu acesta

consolidându-se și titlul recurenților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Deși aceste hotărâri

s-au pronunțat ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare desființat, nu

pot fi ignorate de instanță, astfel cum a procedat instanța de apel, având în

vedere dispozițiile articolului 20 din Constituția României și jurisprudența C.E.D.O.,

obligatorie pentru instanța națională.

Reverificarea

valabilității titlului statului la o distanță de 10 ani nu este posibilă, iar a

reține că există putere de lucru judecat în considerentele Deciziei nr. 20/R/2010

a Curții de Apel București față de o decizie a Curții Supreme, pronunțată

anterior, reprezintă un abuz de drept.

În cauza de față

există două hotărâri contradictorii, în ceea ce privește valabilitatea titlului

statului.

În ambele situații,

chiar dacă se dă preferabilitate deciziei Curții din 2010, nu se poate

considera că, contractul de vânzare-cumpărare desființat a fost încheiat cu

nerespectarea Legii nr. 112/1995, întrucât, la data semnării acestui contract,

nu exista o notificare formulată de persoanele îndreptățite prin care să fie

revendicat imobilul, nu exista o hotărâre de desființare a titlului statului,

iar hotărârea pronunțată ulterior nu numai că nu constată nulitatea actului

juridic, dar statuează faptul că autorul persoanelor îndreptățite nu făcea

parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.

Titlul recurenților

nu a fost anulat, în urma comparării titlurilor de proprietate în cadrul

acțiunii în revendicare se recunoaște că aveau un titlu valabil, buna credință

nefiind contestată de persoanele îndreptățite în nicio faza procesuală; foștii

proprietari au câștigat, întrucât s-a reținut de către instanță că titlul lor de

proprietate este preferabil în fața titlului cumpărătorilor, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Așadar, nu

nerespectarea dispozițiilor Legii a dus la anularea contractului de

vânzare-cumpărare, ci s-a stabilit caracterul preferabil al titlului foștilor

proprietari și că, în legislația națională, nu există un organism funcțional,

care să ducă la acordarea despăgubirilor cuvenite în situația în care aceștia au

fost privați de dreptul de proprietate asupra bunului.

Pe de altă parte,

chiar în motivarea Deciziei nr. 20/R/2010, se arată că recurenții au la îndemână

o cale directă pentru a obține despăgubiri, ce vor fi solicitate M.F.P., la

valoarea de piață a bunului.

Această interpretare

se fundamentează chiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20 alin.

(2)

1

, potrivit cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei

acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate

a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale

și/sau de M.D.L.P.L.”

Prin urmare, chiar

legiuitorul a avut în vedere, în definirea noțiunii de „desființare” a

contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât ipoteza admiterii acțiunii în anularea

respectivului contract, cât și ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Recurenții reclamanți

au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul

admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii și obligării intimatului pârât

la plata sumei de 79.179 euro, reprezentând valoarea de circulație a

apartamentului în litigiu, conform expertizei efectuate în cauză.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimații pârâți nu

au depus întâmpinare, deși au fost legal citați cu această mențiune.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

În primul rând, în

soluționarea cauzei nu vor fi avute în vedere dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., întrucât niciuna dintre criticile recurenților nu se circumscriu

acestui motiv de nelegalitate. Astfel, recurenții nu susțin interpretarea

greșită a vreunui act juridic dedus judecății, convenție sau act juridic

unilateral, privit în sens de „negotium”, cu consecința schimbării naturii

juridice ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În ceea ce privește criticile

referitoare la contradictorialitatea între două hotărâri rămase irevocabile

asupra naturii titlului statului de preluare a imobilului în litigiu și la

greșita reținere a puterii de lucru judecat a celei pronunțate în ultimul

proces, respectiv Decizia nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, acestea nu pot fi primite.

Pretinsa

contradictorialitate între două hotărâri judecătorești rămase irevocabile nu

poate fi rezolvată decât în condițiile legii, acțiunea care formează obiectul

dosarului de față nefiind calea procesuală care să permită înlăturarea celei

de-a doua hotărâri aflate în conflict.

Prin urmare, în

soluționarea prezentei cauze nu se poate face abstracție de Decizia nr. 20/R

din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, care, fiind o hotărâre

irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., se bucură de

putere de lucru judecat în condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C.

civ., inclusiv în partea care vizează considerentele, ce sprijină soluția

adoptată de instanță în dispozitiv. Ca atare, interpretarea și aplicarea

corectă a dispozițiilor legale în materie de putere de lucru judecat, raportat

la decizia civilă enunțată, nu pot constitui, în niciun caz, „un abuz de drept”,

astfel cum au susținut recurenții.

Totodată, decizia

civilă sus-menționată este ulterioară hotărârilor judecătorești pronunțate în

perioada 2000-2001, indicate în cererea de recurs, și nedesființată în

condițiile legii, astfel încât cele stabilite în cuprinsul său, în legătură cu

titlul statului asupra imobilului în litigiu, se impun, cu prioritate, față de

cele reținute în procesul anterior, referitor la același aspect, chiar dacă

dezlegările date de instanțe, în cele două litigii, ar fi diferite. De altfel,

în procesul finalizat prin Decizia nr. 20 R/2010 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a invocat

autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2688/2000 a Judecătoriei

sectorului 2 București, pronunțată în primul ciclu procesual al litigiului

anterior, în care s-a dezbătut problema naturii titlului statului asupra

imobilului, motivat de împrejurarea că acțiunea în revendicare a autorului

reclamantelor, pentru același imobil, a fost respinsă și, ca atare, o nouă

acțiune nu mai poate fi primită. Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă

ca neîntemeiată prin încheierea din 3 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București, în Dosarul nr. 14356/300/2006. Chiar dacă excepția a

vizat o hotărâre anterioară celei în raport de care s-a invocat puterea de

lucru judecat în prezentul dosar, sentința civilă nr. 832 din 6 iulie 2000

(procesul respectiv parcurgând două cicluri procesuale), problemele vizând

aspectul lucrului judecat se pun în aceiași termeni, astfel încât o soluție

contrară celei pronunțate la 3 aprilie 2007 ar contraveni puterii de lucru

judecat a încheierii care a dezlegat problema respectivă, ceea ce nu este de

conceput.

Față de

considerentele expuse în precedent, în mod corect, în prezentul dosar s-a

reținut că, potrivit Deciziei nr. 20/R/2010, imobilul în litigiu a fost preluat

fără titlu valabil, neputându-se reține, sub acest aspect, încălcarea

jurisprudenței C.E.D.O. în materie, obligatorie conform art. 20 din

Constituție.

Raportat, însă, la

cele stabilite prin decizia sus-menționată, în legătură cu titlul statului, și

la argumentele pentru care reclamanții din prezentul dosar au pierdut imobilul

în disputa lor judiciară cu foștii proprietari, în cadrul acțiunii în

revendicare formulate de cei din urmă, instanța de apel a procedat la o greșită

interpretare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cadrul

litigiului finalizat prin Decizia nr. 20/R din 12 ianuarie 2010, în urma

admiterii căilor de atac declarate de moștenitoarele foștilor proprietari,

reclamanții din dosarul de față au fost obligați să le lase, în deplină

proprietate și posesie, apartamentul, situat în București, sector 2.

În esență, instanța

respectivă a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, că,

pentru acest motiv, bunul nu făcea obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995

și, deci, nu putea fi vândut chiriașilor. S-a constatat încălcarea actului

normativ menționat doar în ceea ce privește obiectul contractului de

vânzare-cumpărare, care, fiind un imobil preluat fără titlu valabil, nu putea

intra în domeniul său de aplicare.

Acțiunea în

revendicare a fost admisă, acordându-se preferabilitate titlului de proprietate

exhibat de reclamanți, ca fiind mai bine caracterizat, provenind de la

adevăratul proprietar; în plus, s-a considerat că sistemul legislativ actual nu

identifică un organism funcțional, care să asigure despăgubiri pentru privarea

de proprietate suferită de persoanele dposedate abuziv în regimul politic

trecut; s-au avut în vedere și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța considerând că

reclamantele au „un bun”, în sensul dispoziției enunțate.

A mai reținut Curtea de

Apel, în Decizia nr. 20/R/2010, că pârâții din litigiul anterior, reclamanți în

acțiunea pendinte, au posibilitatea să obțină despăgubiri la valoarea de piață

a imobilului, conform art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, acest din

urmă considerent nefiind, însă, obligatoriu pentru Înalta Curte, întrucât a

fost redat într-un litigiu cu un alt obiect, în care nu a fost parte și pârâtul

din dosarul de față, M.F.P. Sub acest aspect, hotărârea judecătorească

anterioară nu se bucură de putere de lucru judecat. Raționamentul instanței ce

a soluționat acțiunea în revendicare, în legătură cu căile procedurale deschise

pârâților, pentru obținerea despăgubirilor aferente imobilului pierdut, au,

eventual, un caracter de recomandare pentru părțile respective, dar nu pot influența

șansele de câștig/pierdere în procesul concret, declanșat în acest scop.

Pe de altă parte, în

speță, contrar celor reținute de instanțele anterioare, ambele condiții

prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea

prețului de piață al imobilului către cumpărătorii chiriași (perfectarea

actului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, desființarea

contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), sunt

îndeplinite.

Prima

condiție, cea a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la perfectarea

contractului, este îndeplinită.

Cum s-a

arătat deja, în cadrul hotărârii pronunțate în revendicare, s-a constatat

încălcarea Legii nr. 112/1995 doar în ceea ce privește domeniul de aplicare a

actului normativ, raportat la natura preluării imobilului de către stat.

Vânzarea,

în temeiul legii enunțate, a unui imobil preluat fără titlu valabil de către

stat nu înlătură, însă, incidența dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Astfel,

este real că dispozițiile art. 50

1

prevăd posibilitatea restituirii

prețului de piață al imobilului pierdut de cumpărătorii chiriași în ipoteza

respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce ar însemna inclusiv

respectarea celei privind preluarea imobilului de către stat cu titlu valabil,

numai asemenea bunuri făcând parte din domeniul de aplicare al legii

menționate. Cu toate acestea, chiar dacă cerința respectivă a legii a fost

încălcată, cumpărătorii chiriași au dreptul la restituirea prețului de piață.

În caz contrar, ar însemna că art. 50

1

nu este operant în niciun

caz. Aceasta, întrucât, în situația în care ar fi respectate toate dispozițiile

Legii nr. 112/1995, inclusiv cea referitoare la valabilitatea titlului

statului, cum reține Curtea pentru a se putea aplica textul de lege enunțat, nu

se mai poate concepe ipoteza, de asemenea, prevăzută în art. 50

1

, în

care cumpărătorul chiriaș să fi pierdut imobilul, fie în cadrul unei acțiuni în

nulitate, fie al unei acțiuni în revendicare.

Dacă statul

ar fi preluat imobilul în mod valabil, foștii proprietari ar fi pierdut,

definitiv, dreptul de proprietate asupra bunului, fără posibilitatea de a-l mai

revendica, cu succes, de la cumpărătorii chiriași, în persoana cărora

transmisiunea imobilului ar fi operat, de asemenea, în mod valabil. În egală

măsură, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

foștii chiriași, formulată de proprietarii deposedați de stat, nu ar fi avut

sanșe de câștig.

Pe de

altă parte, valabilitatea preluării, cu consecințe asupra legalității

obiectului contractului de vânzare-cumpărare, este și singura cerință a Legii nr.

112/1995 a cărei încălcare nu înlătură restituirea prețului de piață către

cumpărătorul chiriaș, deoarece, numai în acest caz de încălcare, buna credință

a cumpărătorului salvează actul juridic respectiv de la nulitate, în cazul

nerespectării altor cerințe, atitudinea subiectivă a cumpărătorului fiind

nerelevantă. Într-o asemenea situație, însă, cumpărătorul poate pierde imobilul

în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

În

concluzie, faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și, din această

perspectivă, nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995, nu reprezintă un

impediment pentru restituirea prețului de piață al imobilului către

cumpărătorul chiriaș deposedat de bun.

Cât

privește buna credință a cumpărătorilor chiriași, aceasta nu a fost analizată în

decizia nr. 20 R/2010, instanța considerând că, anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, nu produce efecte decât în contextul principiului „error communis

facit jus”, inaplicabil în speță, iar pentru perioada ulterioară adoptării

actului normativ menționat, nu produce efecte juridice în concurs cu titlul

exhibat de adevăratul proprietar, întrucât vânzarea bunului altuia combinată cu

lipsa despăgubirilor acestuia din urmă reprezintă o ingerință în dreptul de

proprietate, incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prin

urmare, cum, în cadrul hotărârii judecătorești pronunțate în revendicare, nu

s-a făcut nicio referire concretă în legătură cu atitudinea subiectivă a

cumpărătorilor chiriași la momentul perfectării contractului, cum buna credință

reprezintă o prezumție legală, potrivit art. 1898 C. civ., și actul juridic

încheiat de recurenți nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, în care să se

dezbată validitatea lui din această perspectivă, nu se poate considera decât că

părțile au încheiat contractul cu bună credință. Orice alte aspecte care să

confirme sau să infirme această concluzie în legătură cu atitudinea subiectivă

a reclamanților nu mai pot forma obiect de dezbatere în prezentul proces, validitatea

contractului lor de vânzare-cumpărare neputând fi discutată decât în cadrul

unei acțiuni formulate în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, în prezent, împlinit (din14 august 2002).

Și cea de-a doua

condiție prevăzută în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este

îndeplinită.

Actul de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost desființat în sensul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, noțiunea de „desființare” având un domeniu mai

larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la „desființarea” actului juridic

ca efect al exercitării unei acțiuni clasice de desființare a contractului

(acțiunea în nulitate, acțiunea în rezoluțiune ș.a.).

„Desființarea”

actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul

contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni

în revendicare de către fostul proprietar.

Această

interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr.

10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995

,

cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință

imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de

locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.”

De

altfel, conținutul mai larg al noțiunii de „desființare” a contractului de

vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și

situația acțiunilor în revendicare, este explicabil în raport de efectele

concrete produse în patrimoniul cumpărătorului, în ceea ce privește pierderea

bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea a avut loc ca urmare a

admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele

celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind, practic, aceleași,

este firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună credință,

ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul

prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparație

și în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în

nulitate. Cumpărătorii aflați în unul dintre cele două cazuri nu pot fi

discriminați în legătură cu dreptul lor la reparație, indiferent de situația

prevăzută de lege în care se încadrează. În acest sens, dispozițiile art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional interzic orice formă de discriminare.

În plus,

dacă s-ar accepta concluzia contrară, și anume că doar dobânditorul imobilului

care a pierdut bunul în urma admiterii acțiunii în nulitate are dreptul la prețul

de piață, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu și-ar mai găsi aplicare

în niciun caz. Aceasta, deoarece, prin ipoteză, admiterea acțiunii în nulitate

a contractului presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost perfectat

actul juridic. Or, cum art. 50

1

prevede, ca cerință, pentru

restituirea prețului de piață, tocmai respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

este fără dubiu că, în cazul admiterii acțiunii în nulitate, indiferent de

condiția din lege nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la prețul de piață.

Ca atare, dacă în acest caz nu este posibilă plata prețului de piață și,

potrivit opiniei instanței, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în

cadrul acțiunii în revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situație care

să acopere domeniul de aplicare a textului enunțat, text, care, astfel, ar

deveni lipsit de efecte.

În

concluzie, cu tot caracterul imprecis al noțiunii de „desființare”, astfel cum

este folosită de legiuitor în conținutul dispozițiilor art. 50

1

și art.

20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acțiunea în

revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului de

proprietate aflat în dispută), trebuie înțeles că se referă și la ipoteza

acestui tip de acțiuni. Cum reclamanții au pierdut imobilul în urma admiterii

acțiunii în revendicare formulate de moștenitoarele fostului proprietar,

cerința art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, privind desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, este îndeplinită în speță.

În concluzie, sunt întrunite

toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca reclamanții să

beneficieze de valoarea prețului de piață pentru imobilul pierdut în cadrul

acțiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanței de

apel fiind pronunțată cu încălcarea legii în materie.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va

modifica decizia atacată și, pentru aceleași argumente, în baza art. 296 din

Cod, va admite apelul declarat de părțile menționate împotriva hotărârii primei

instanțe, pe care o va schimba în tot, în sensul că va admite acțiunea și îl va

obliga pe pârât la plata sumei de 79.179 euro, contraechivalent în lei la data

plății, reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu, stabilită

conform raportului de expertiză efectuat în dosarul de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții B.L.C. și B.S. împotriva Deciziei nr. 182/A din 30 aprilie 2014

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Modifică decizia

recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

civile nr. 359 din 21 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă.

Schimbă, în tot, sentința

apelată, în sensul că admite acțiunea.

Obligă pe pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 79.179 euro, reprezentând valoarea

de circulație a apartamentului din București, sector 2, contraechivalent în lei

la data plății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2014.