ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2939/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, la data de 22 iulie 2010, sub nr. 25717/300/2010, reclamanții B.L.C. și B.S.

au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a apartamentului, situat în București, sector 2. Prin sentința civilă nr. 7104 din 25 mai 2011, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe la 17 iunie 2011. Prin sentința civilă nr. 246 din 13 ianuarie 2012, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, raportat la valoarea imobilului, de 510.000 lei, și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București la data de 2 martie 2012, sub nr. 6427/3/2012, reclamanții depunând o precizare a acțiunii, în care au arătat că înțeleg să se judece cu M.F.P., în calitate de pârât. Prin sentință civilă nr. 359 din 21 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanți. În pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul a reținut că reclamanții au dobândit apartamentul situat în București, sector 2, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, încheiat cu SC F. SA, în baza Legii nr. 112/1995. Prin Decizia civilă nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantele A.L.R.P.

și M.D.A., fiind obligați reclamanții din prezenta cauză să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu. În considerentele deciziei amintite, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că imobilul nu a intrat cu titlu valabil în patrimoniul statului și, în consecință, nu putea face obiect de reglementare al Legii nr. 112/1995; încheierea contractului de vânzare-cumpărare invocat de reclamanți s-a realizat, astfel, cu încălcarea dispozițiilor actului normativ menționat. Prin dispozițiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În speță, nu a intervenit o desființare, pe cale judecătorească, a contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de proprietate al reclamanților, acțiunea în revendicare fiind soluționată prin compararea titlurilor părților, dându-se preferabilitate titlului fostului proprietar al imobilului. Cu toate acestea, prin Decizia civilă nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a reținut că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, situație față de care reclamanții nu pot beneficia de prevederile 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului.

Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel reclamanții B.L.C. și B.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 182/A din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul, ca nefondat. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a stabilit că motivul referitor la acordarea valorii de circulație a apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece nu s-a reținut o culpă din partea apelanților, nu poate fi primit. Prin Decizia civilă nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari, în urma comparării de titluri.

Ca atare, este vorba despre un raționament juridic apreciat diferit de instanțe, și nu de eventuala culpă a vreuneia dintre părți. Neintervenind o desființare, pe cale judecătorească, a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce constituie titlul de proprietate al apelanților, acțiunea soluționându-se prin comparare de titluri (s-a dat preferabilitate titlului fostului proprietar), au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995 (așa cum s-a reținut în hotărârea Curții, mai sus-arătată), situație în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca apelanții să beneficieze de prețul de piață al imobilului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B.L.C.

și B.S., criticând-o pentru următoarele: Motivarea Curții de Apel este în contradicție cu practica instanțelor de judecată și cu jurisprudența C.E.D.O., care, în cauza Tudor Tudor contra României, parag. 38-41, a apreciat că reclamantul care nu își mai poate folosi, în mod valabil, titlul de proprietate, poate solicita despăgubiri din partea vânzătorului, în temeiul C. civ., pentru evicțiune, fie chemând în garanție statul în procesul intentat împotriva sa, fie prin introducerea unei acțiuni separate în acest sens. A mai constatat C.E.D.O. că sumele acordate de instanțele interne în situații similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova și Pinc, în care s-a stabilit o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care reclamanților care se aflau într-o situație similară cu cea a reclamantului din cauza de față li s-a acordat numai prețul de cumpărare, ca despăgubire pentru proprietatea pierdută.

În speță, titlul de proprietate al recurenților a format obiectul unui litigiu soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 20/R/2010 a Curții de Apel București, în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, statuându-se că este preferabil titlul deținut de numitele A.L.R.P. și M.D., în calitate de moștenitoare ale autorului lor, M.G., față de împrejurarea că recurenții din prezenta cauză au dobândit imobilul de la un non dominus. Autorul numitelor A.L.R.P.

și M.D., M.G., a solicitat instanțelor de judecată, în anul 1999, să se constate că autorul său, M.C., era exceptat de la naționalizarea imobilului din București, sector 2. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 832 din 06 iulie 2000, a respins acțiunea, ca nefondată; Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul prin Decizia civilă nr. 666 din 22 noiembrie 2000, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4394 din 12 octombrie 2001, a respins recursul, ca nefondat, toate aceste instanțe reținând, în mod definitiv și irevocabil, că autorul M.C., tatăl lui M.G., autorul numitelor A.L.R.P. și M.D., nu era exceptat de la naționalizare, în consecință, preluarea întregului imobil fiind făcută cu titlu valabil.

După pronunțarea acestor decizii, titlul statului a fost consolidat, odată cu acesta consolidându-se și titlul recurenților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Deși aceste hotărâri s-au pronunțat ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare desființat, nu pot fi ignorate de instanță, astfel cum a procedat instanța de apel, având în vedere dispozițiile articolului 20 din Constituția României și jurisprudența C.E.D.O., obligatorie pentru instanța națională. Reverificarea valabilității titlului statului la o distanță de 10 ani nu este posibilă, iar a reține că există putere de lucru judecat în considerentele Deciziei nr. 20/R/2010 a Curții de Apel București față de o decizie a Curții Supreme, pronunțată anterior, reprezintă un abuz de drept.

În cauza de față există două hotărâri contradictorii, în ceea ce privește valabilitatea titlului statului. În ambele situații, chiar dacă se dă preferabilitate deciziei Curții din 2010, nu se poate considera că, contractul de vânzare-cumpărare desființat a fost încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, întrucât, la data semnării acestui contract, nu exista o notificare formulată de persoanele îndreptățite prin care să fie revendicat imobilul, nu exista o hotărâre de desființare a titlului statului, iar hotărârea pronunțată ulterior nu numai că nu constată nulitatea actului juridic, dar statuează faptul că autorul persoanelor îndreptățite nu făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.

Titlul recurenților nu a fost anulat, în urma comparării titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare se recunoaște că aveau un titlu valabil, buna credință nefiind contestată de persoanele îndreptățite în nicio faza procesuală; foștii proprietari au câștigat, întrucât s-a reținut de către instanță că titlul lor de proprietate este preferabil în fața titlului cumpărătorilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Așadar, nu nerespectarea dispozițiilor Legii a dus la anularea contractului de vânzare-cumpărare, ci s-a stabilit caracterul preferabil al titlului foștilor proprietari și că, în legislația națională, nu există un organism funcțional, care să ducă la acordarea despăgubirilor cuvenite în situația în care aceștia au fost privați de dreptul de proprietate asupra bunului.

Pe de altă parte, chiar în motivarea Deciziei nr. 20/R/2010, se arată că recurenții au la îndemână o cale directă pentru a obține despăgubiri, ce vor fi solicitate M.F.P., la valoarea de piață a bunului.

Această interpretare se fundamentează chiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20 alin. (2) 1 , potrivit cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.” Prin urmare, chiar legiuitorul a avut în vedere, în definirea noțiunii de „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât ipoteza admiterii acțiunii în anularea respectivului contract, cât și ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii și obligării intimatului pârât la plata sumei de 79.179 euro, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului în litigiu, conform expertizei efectuate în cauză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimații pârâți nu au depus întâmpinare, deși au fost legal citați cu această mențiune. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, în soluționarea cauzei nu vor fi avute în vedere dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât niciuna dintre criticile recurenților nu se circumscriu acestui motiv de nelegalitate. Astfel, recurenții nu susțin interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, convenție sau act juridic unilateral, privit în sens de „negotium”, cu consecința schimbării naturii juridice ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În ceea ce privește criticile referitoare la contradictorialitatea între două hotărâri rămase irevocabile asupra naturii titlului statului de preluare a imobilului în litigiu și la greșita reținere a puterii de lucru judecat a celei pronunțate în ultimul proces, respectiv Decizia nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, acestea nu pot fi primite.

Pretinsa contradictorialitate între două hotărâri judecătorești rămase irevocabile nu poate fi rezolvată decât în condițiile legii, acțiunea care formează obiectul dosarului de față nefiind calea procesuală care să permită înlăturarea celei de-a doua hotărâri aflate în conflict. Prin urmare, în soluționarea prezentei cauze nu se poate face abstracție de Decizia nr. 20/R din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, care, fiind o hotărâre irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., se bucură de putere de lucru judecat în condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., inclusiv în partea care vizează considerentele, ce sprijină soluția adoptată de instanță în dispozitiv.

Ca atare, interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie de putere de lucru judecat, raportat la decizia civilă enunțată, nu pot constitui, în niciun caz, „un abuz de drept”, astfel cum au susținut recurenții. Totodată, decizia civilă sus-menționată este ulterioară hotărârilor judecătorești pronunțate în perioada 2000-2001, indicate în cererea de recurs, și nedesființată în condițiile legii, astfel încât cele stabilite în cuprinsul său, în legătură cu titlul statului asupra imobilului în litigiu, se impun, cu prioritate, față de cele reținute în procesul anterior, referitor la același aspect, chiar dacă dezlegările date de instanțe, în cele două litigii, ar fi diferite.

De altfel, în procesul finalizat prin Decizia nr. 20 R/2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2688/2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, pronunțată în primul ciclu procesual al litigiului anterior, în care s-a dezbătut problema naturii titlului statului asupra imobilului, motivat de împrejurarea că acțiunea în revendicare a autorului reclamantelor, pentru același imobil, a fost respinsă și, ca atare, o nouă acțiune nu mai poate fi primită. Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 3 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în Dosarul nr. 14356/300/2006.

Chiar dacă excepția a vizat o hotărâre anterioară celei în raport de care s-a invocat puterea de lucru judecat în prezentul dosar, sentința civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 (procesul respectiv parcurgând două cicluri procesuale), problemele vizând aspectul lucrului judecat se pun în aceiași termeni, astfel încât o soluție contrară celei pronunțate la 3 aprilie 2007 ar contraveni puterii de lucru judecat a încheierii care a dezlegat problema respectivă, ceea ce nu este de conceput. Față de considerentele expuse în precedent, în mod corect, în prezentul dosar s-a reținut că, potrivit Deciziei nr. 20/R/2010, imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, neputându-se reține, sub acest aspect, încălcarea jurisprudenței C.E.D.O.

în materie, obligatorie conform art. 20 din Constituție. Raportat, însă, la cele stabilite prin decizia sus-menționată, în legătură cu titlul statului, și la argumentele pentru care reclamanții din prezentul dosar au pierdut imobilul în disputa lor judiciară cu foștii proprietari, în cadrul acțiunii în revendicare formulate de cei din urmă, instanța de apel a procedat la o greșită interpretare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, în cadrul litigiului finalizat prin Decizia nr. 20/R din 12 ianuarie 2010, în urma admiterii căilor de atac declarate de moștenitoarele foștilor proprietari, reclamanții din dosarul de față au fost obligați să le lase, în deplină proprietate și posesie, apartamentul, situat în București, sector 2. În esență, instanța respectivă a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, că, pentru acest motiv, bunul nu făcea obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 și, deci, nu putea fi vândut chiriașilor.

S-a constatat încălcarea actului normativ menționat doar în ceea ce privește obiectul contractului de vânzare-cumpărare, care, fiind un imobil preluat fără titlu valabil, nu putea intra în domeniul său de aplicare. Acțiunea în revendicare a fost admisă, acordându-se preferabilitate titlului de proprietate exhibat de reclamanți, ca fiind mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar; în plus, s-a considerat că sistemul legislativ actual nu identifică un organism funcțional, care să asigure despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită de persoanele dposedate abuziv în regimul politic trecut; s-au avut în vedere și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța considerând că reclamantele au „un bun”, în sensul dispoziției enunțate.

A mai reținut Curtea de Apel, în Decizia nr. 20/R/2010, că pârâții din litigiul anterior, reclamanți în acțiunea pendinte, au posibilitatea să obțină despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, acest din urmă considerent nefiind, însă, obligatoriu pentru Înalta Curte, întrucât a fost redat într-un litigiu cu un alt obiect, în care nu a fost parte și pârâtul din dosarul de față, M.F.P. Sub acest aspect, hotărârea judecătorească anterioară nu se bucură de putere de lucru judecat. Raționamentul instanței ce a soluționat acțiunea în revendicare, în legătură cu căile procedurale deschise pârâților, pentru obținerea despăgubirilor aferente imobilului pierdut, au, eventual, un caracter de recomandare pentru părțile respective, dar nu pot influența șansele de câștig/pierdere în procesul concret, declanșat în acest scop.

Pe de altă parte, în speță, contrar celor reținute de instanțele anterioare, ambele condiții prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea prețului de piață al imobilului către cumpărătorii chiriași (perfectarea actului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, desființarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), sunt îndeplinite. Prima condiție, cea a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la perfectarea contractului, este îndeplinită. Cum s-a arătat deja, în cadrul hotărârii pronunțate în revendicare, s-a constatat încălcarea Legii nr. 112/1995 doar în ceea ce privește domeniul de aplicare a actului normativ, raportat la natura preluării imobilului de către stat.

Vânzarea, în temeiul legii enunțate, a unui imobil preluat fără titlu valabil de către stat nu înlătură, însă, incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, este real că dispozițiile art. 50 1 prevăd posibilitatea restituirii prețului de piață al imobilului pierdut de cumpărătorii chiriași în ipoteza respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce ar însemna inclusiv respectarea celei privind preluarea imobilului de către stat cu titlu valabil, numai asemenea bunuri făcând parte din domeniul de aplicare al legii menționate. Cu toate acestea, chiar dacă cerința respectivă a legii a fost încălcată, cumpărătorii chiriași au dreptul la restituirea prețului de piață. În caz contrar, ar însemna că art. 50 1 nu este operant în niciun caz.

Aceasta, întrucât, în situația în care ar fi respectate toate dispozițiile Legii nr. 112/1995, inclusiv cea referitoare la valabilitatea titlului statului, cum reține Curtea pentru a se putea aplica textul de lege enunțat, nu se mai poate concepe ipoteza, de asemenea, prevăzută în art. 50 1 , în care cumpărătorul chiriaș să fi pierdut imobilul, fie în cadrul unei acțiuni în nulitate, fie al unei acțiuni în revendicare. Dacă statul ar fi preluat imobilul în mod valabil, foștii proprietari ar fi pierdut, definitiv, dreptul de proprietate asupra bunului, fără posibilitatea de a-l mai revendica, cu succes, de la cumpărătorii chiriași, în persoana cărora transmisiunea imobilului ar fi operat, de asemenea, în mod valabil.

În egală măsură, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de foștii chiriași, formulată de proprietarii deposedați de stat, nu ar fi avut sanșe de câștig. Pe de altă parte, valabilitatea preluării, cu consecințe asupra legalității obiectului contractului de vânzare-cumpărare, este și singura cerință a Legii nr. 112/1995 a cărei încălcare nu înlătură restituirea prețului de piață către cumpărătorul chiriaș, deoarece, numai în acest caz de încălcare, buna credință a cumpărătorului salvează actul juridic respectiv de la nulitate, în cazul nerespectării altor cerințe, atitudinea subiectivă a cumpărătorului fiind nerelevantă. Într-o asemenea situație, însă, cumpărătorul poate pierde imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

În concluzie, faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și, din această perspectivă, nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995, nu reprezintă un impediment pentru restituirea prețului de piață al imobilului către cumpărătorul chiriaș deposedat de bun. Cât privește buna credință a cumpărătorilor chiriași, aceasta nu a fost analizată în decizia nr. 20 R/2010, instanța considerând că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu produce efecte decât în contextul principiului „error communis facit jus”, inaplicabil în speță, iar pentru perioada ulterioară adoptării actului normativ menționat, nu produce efecte juridice în concurs cu titlul exhibat de adevăratul proprietar, întrucât vânzarea bunului altuia combinată cu lipsa despăgubirilor acestuia din urmă reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate, incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, cum, în cadrul hotărârii judecătorești pronunțate în revendicare, nu s-a făcut nicio referire concretă în legătură cu atitudinea subiectivă a cumpărătorilor chiriași la momentul perfectării contractului, cum buna credință reprezintă o prezumție legală, potrivit art. 1898 C. civ., și actul juridic încheiat de recurenți nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, în care să se dezbată validitatea lui din această perspectivă, nu se poate considera decât că părțile au încheiat contractul cu bună credință.

Orice alte aspecte care să confirme sau să infirme această concluzie în legătură cu atitudinea subiectivă a reclamanților nu mai pot forma obiect de dezbatere în prezentul proces, validitatea contractului lor de vânzare-cumpărare neputând fi discutată decât în cadrul unei acțiuni formulate în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în prezent, împlinit (din14 august 2002). Și cea de-a doua condiție prevăzută în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 este îndeplinită. Actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost desființat în sensul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, noțiunea de „desființare” având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la „desființarea” actului juridic ca efect al exercitării unei acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în nulitate, acțiunea în rezoluțiune ș.a.).

„Desființarea” actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni în revendicare de către fostul proprietar.

Această interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 , cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.” De altfel, conținutul mai larg al noțiunii de „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și situația acțiunilor în revendicare, este explicabil în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului, în ceea ce privește pierderea bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea a avut loc ca urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind, practic, aceleași, este firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună credință, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparație și în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul dintre cele două cazuri nu pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la reparație, indiferent de situația prevăzută de lege în care se încadrează. În acest sens, dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional interzic orice formă de discriminare.

În plus, dacă s-ar accepta concluzia contrară, și anume că doar dobânditorul imobilului care a pierdut bunul în urma admiterii acțiunii în nulitate are dreptul la prețul de piață, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu și-ar mai găsi aplicare în niciun caz. Aceasta, deoarece, prin ipoteză, admiterea acțiunii în nulitate a contractului presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost perfectat actul juridic. Or, cum art. 50 1 prevede, ca cerință, pentru restituirea prețului de piață, tocmai respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este fără dubiu că, în cazul admiterii acțiunii în nulitate, indiferent de condiția din lege nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la prețul de piață.

Ca atare, dacă în acest caz nu este posibilă plata prețului de piață și, potrivit opiniei instanței, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în cadrul acțiunii în revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situație care să acopere domeniul de aplicare a textului enunțat, text, care, astfel, ar deveni lipsit de efecte. În concluzie, cu tot caracterul imprecis al noțiunii de „desființare”, astfel cum este folosită de legiuitor în conținutul dispozițiilor art. 50 1 și art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acțiunea în revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului de proprietate aflat în dispută), trebuie înțeles că se referă și la ipoteza acestui tip de acțiuni.

Cum reclamanții au pierdut imobilul în urma admiterii acțiunii în revendicare formulate de moștenitoarele fostului proprietar, cerința art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este îndeplinită în speță. În concluzie, sunt întrunite toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca reclamanții să beneficieze de valoarea prețului de piață pentru imobilul pierdut în cadrul acțiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu încălcarea legii în materie. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va modifica decizia atacată și, pentru aceleași argumente, în baza art. 296 din Cod, va admite apelul declarat de părțile menționate împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va schimba în tot, în sensul că va admite acțiunea și îl va obliga pe pârât la plata sumei de 79.179 euro, contraechivalent în lei la data plății, reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu, stabilită conform raportului de expertiză efectuat în dosarul de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.L.C. și B.S. împotriva Deciziei nr. 182/A din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 359 din 21 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă, în tot, sentința apelată, în sensul că admite acțiunea. Obligă pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 79.179 euro, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului din București, sector 2, contraechivalent în lei la data plății. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.