ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1507/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1507/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Fondul și hotărârea instanței de

fond.

Reclamanții K.R.S., K.A.M.,

G.K.M. și L.M.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București și SC A. SA să se constate nulitatea (nevalabilitatea) titlului de

preluare în proprietatea statului a imobilului situat în București, str. Ș.G.;

obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul compus din apartamente/spatii/anexe, împreună cu terenul aferent

acestora, care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

SC A. SA a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, motivat de faptul că este doar mandatar al Municipiului București,

acesta din urmă fiind proprietarul imobilului revendicat.

Prin sentința civilă

nr. 6363 din 25 aprilie 2012, Judecătoria sectorului 2 București, învestită cu

soluționarea prezentei cauze, a admis excepția necompetenței materiale,

invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalul București, secția civilă, apreciind că potrivit art. 2 lit. b) C. proc.

civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie

civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, iar reclamanții au

evaluat obiectul cererii la suma 200.000 euro, respectiv aproximativ 880.000 RON.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 27843/3/2012, la

data de 17 iulie 2012.

La 19 martie 2013, reclamanții

au formulat cerere precizatoare arătând că își întemeiază capătul de cerere privind

„constatarea nulității (nevalabilității) titlului de preluare în proprietatea statului

pe dispozițiile art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și pe dispozițiile Legii nr. 213/1998, iar capătul doi de cerere pe dispozițiile

art. 563 și urm. din Noul C. civ. De asemenea, au precizat ca reclamanta K.G.M.

și-a schimbat numele în urma căsătoriei, devenind C.K.M.

Reclamanții au precizat

că doresc să se judece și cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

acțiunii

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei de interes, motivat

de faptul că nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau

fără titlu.

Prin încheierea de ședință

din 16 aprilie 2013, a fost respinsă excepția lipsei de interes și a fost unită

cu fondul excepția inadmisibilității cererii.

Prin sentința civilă

nr. 1938 din 06 noiembrie 2013, Tribunalul București a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului SC A. SA și a pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de acești pârâți.

A respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată și a respins cererea

față de Municipiul București, prin Primarul General, ca neîntemeiată.

Pentru a statua astfel,

Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

În ce privește excepțiile

lipsei calității procesuale a pârâților SC A. SA și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, Tribunalul a reținut că proprietarul unui bun are dreptul

de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului

și cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății. Într-o acțiune în revendicare,

raportul dedus judecății se stabilește între proprietarul neposesor și posesorul

neproprietar, fiecare invocând un drept de proprietate asupra bunului. Stabilirea

dreptului de proprietate de către instanță se face prin compararea titlurilor exhibate

de părți.

În cauza de față, SC A.

SA a precizat prin întâmpinare că este mandatarul Primăriei Municipiului București,

aspect necontestat de celelalte părți. În consecință, SC A. SA nu invocă un drept

propriu asupra imobilului în litigiu, ci este un simplu detentor, exercitând posesia

pentru Municipiul București. În calitate de mandatar, SC A. SA are prerogativa posesiei

în numele mandantului. Prin urmare, dreptul de proprietate și implicit prerogativa

posesiei urmează a se stabili între reclamanți și mandant - Municipiul București.

În ce privește calitatea

procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, din probele

administrate nu rezultă că imobilul în cauză ar fi de interes național, astfel încât

să se regăsească în patrimoniul public sau privat al Statului.

Cu privire la excepția

inadmisibilității cererii, Tribunalul a reținut că reclamanții au formulat cerere

de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza căreia s-a emis Hotărârea C.G.M.B.

nr. 3375 din 17 martie 2000, prin care li s-a restituit în natură o parte din imobil,

iar restul în echivalent bănesc și că împotriva acestei dispoziții reclamanții

nu au formulat contestație.

În consecință, Tribunalul

a reținut că reclamanții au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 112/1995, care a reglementat, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

situația juridică a imobilelor naționalizate în timpul regimului comunist.

Astfel, potrivit art.

2 din Legea nr. 112/1995, foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu

destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane

juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau

a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, precum și moștenitorii acestora,

beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate

asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care

sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile

art. 12 și 13 din acest act normativ.

Reclamanții au obținut

măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, prin restituirea în natură a apartamentului

situat la parterul imobilului din București, str. Ș.G. și a terenului în suprafață

de 109,96 m.p., iar în echivalent bănesc pentru apartamentele situate la subsol,

etaj 1, mansardă și teren în suprafață de 170,04 mp, de la aceeași adresă.

Din faptul că hotărârea

de restituire nu a fost contestată de reclamanți în instanță, precum și din manifestarea

de voință a reclamaților de a primi măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 112/1995,

exprimată prin formularea cererii adresate Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995,

în urma căreia s-a emis Hotărârea nr. 3375 din 17 martie 2000, Tribunalul a reținut

că reclamanții au fost de acord cu primirea de despăgubiri bănești. În acest mod,

reclamanții au obținut direct, prin executarea întocmai a obligației de restituire

în natură pentru o parte din imobil și indirect, executarea în echivalent, prin

plata despăgubirilor pentru restul imobilului, potrivit dispozițiilor art. 1073

C. civ.

Reclamanții solicită restituirea

în natură a părții din imobil nevândute de stat, în baza Legii nr. 112/1995. Dar,

astfel cum s-a arătat, reclamanții nu mai sunt proprietarii imobilului constând

în apartamentele situate la subsol, etaj 1, mansardă și terenul în suprafață de

170,04 mp, indiferent dacă acestea au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995

sau sunt libere, deoarece au acceptat să primească echivalentul în bani pentru aceste

apartamente și teren. Potrivit Legii nr. 112/1995, despăgubirile se puteau

acorda atât pentru spațiile vândute sau închiriate, cât și pentru cele libere.

Prin Hotărârea nr.

3375 din 17 martie 2000 emisă de Consiliul General al Municipiului București - Comisia

pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, practic s-a consfințit titlul statului de proprietate

asupra imobilului din str. Ș.G., mai puțin pentru apartamentul situat la parter

și suprafața de 109,96 mp teren, preluarea imobilului făcându-se cu o despăgubire

echitabilă. În consecință, în prezent, reclamanții nu mai justifică un drept de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin emiterea Hotărârii

nr. 3375 din 17 martie 2000, titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost

consolidat, reclamanții renunțând practic la a formula pretenții cu privire la imobil.

Cu alte cuvinte, în lipsa unui titlu de proprietate al reclamanților, nu mai este

necesară analizarea titlului statului.

În consecință, Tribunalul

a respins cererea, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar

General, ca neîntemeiată.

Apelul și hotărârea

instanței de apel.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții.

Examinând cauza, instanța

de apel reține următoarele:

Referitor la excepția

lipsei calității procesual pasive, invocată de intimata SC A. SA prin întâmpinare,

se arată că pârâta nu mai putea reitera această excepție, în contextul în care o

astfel de apărare a primit o dezlegare din partea instanței de fond iar soluția

nu formează obiect de critică în apel

Apelul reclamanților este

nefondat.

Apelanta - reclamantă

K.R.S. a declanșat procedura administrativă reglementată prin dispozițiile

Legii nr. 112/1995 și, în acest context, i-a fost restituit apartamentul situat

la parterul imobilului din str. Ș.G., pe care îl ocupa în calitate de chiriaș conform

hotărârii nr. 3375 din 17 martie 2000 emisă de C.G.M.B., iar pentru apartamentele

situate la subsol, etajul 1 și mansardă, precum și pentru terenul aferent în suprafață

de 170 m.p. apelanții - reclamanți, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari

ai imobilului, au primit despăgubiri. Terenul curte se află, în prezent, în proprietatea

Municipiului București.

În mod corect a reținut

prima instanță că analiza modului de preluare de către stat a bunului din litigiu

a fost valorificată în procedura administrativă reglementată prin dispozițiile

Legii nr. 112/1995 și că, pentru ipoteza în care reclamanții se arătau nemulțumiți

de soluționarea cererii, prin hotărârea nr. 3375/2000 emisă de C.G.M.B., aveau posibilitatea

formulării căii de atac și a susține toate criticile care sunt dezvoltate în prezentul

apel.

Instanța de fond s-a pronunțat,

în considerentele hotărârii sale, asupra primului capăt de cerere, din perspectiva

temeiului juridic indicat - dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și

art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de altfel, singurele

prevederi legale care i-au permis instanței să concluzioneze asupra acestui petit.

Instanța de fond reține,

în mod corect, că nevalabilitatea titlului statului prezintă relevanță în acțiunea

în revendicare și că, față de demersurile realizate pentru redobândirea bunului,

titlul statului asupra acestuia s-a consolidat. Însiși apelanții - reclamanți au

în vedere această situație de consolidare a titlului statului prin lipsa diligențelor

de a ataca, pe calea procedurilor speciale puse la dispoziția acestora pentru

a-și valorifica dreptul de proprietate, și, tocmai de aceea, solicită instanței

să compare titlul de proprietate al autorilor lor, respectiv actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 18349/1939 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, cu un act

nul, în opinia apelanților, și care este emis tot în favoarea acestora - Hotărârea

nr. 3375 din 17 martie 2000 emisă de Consiliul General al Municipiului București

- Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995.

Chiar dacă apelanții au

invocat interpretarea jurisprudențială a instanței supreme de la nivelul anului

2000 (decizia civilă nr. 1334 din 14 aprilie 2000) instanța de apel reține

că acea practică judiciară este modificată din perspectiva cauzei Atanasiu și alții

contra României și a deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii.

Instanța de apel

reține că, potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun,

cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă

art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este

sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi

de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate

apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional

la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din

18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11

alin. (2) din Legea fundamentală.

Înalta Curte a mai reținut,

în recursul în interesul legii, că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul

sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Dând valență deciziei

în interesul legii, Curtea constată, în analiza titlului exhibat de către apelanți,

inexistența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, alegațiile

acestora - în sensul că, fiind o preluare abuzivă, dreptul de proprietate nu a ieșit

niciodată din patrimoniul autorului - neputând fi validate, sub acest aspect. Instanța

de fond a surprins judicios faptul că, în cauza Atanasiu c. României, C.E.D.O. a

definit, pe de o parte, noțiunea de bun care se bucură de ocrotirea art. 1 din Protocolul

adițional la Convenție, dar și consecințele juridice pe care le produce constatarea

caracterului abuziv al preluării de către stat a bunului din litigiu, conotație

distinctă de cea pe care a primit-o această împrejurare în Cauza Faimblat c. României.

În jurisprudența actuală

a instanței de contencios european s-a produs o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 2005, continuând cu cauzele Străin

și Porțeanu, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”. Diferența

esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței

din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamanților, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii

cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care

nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute

de legea specială.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi

ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte,

în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În cauza pilot (hotărârea

din 12 octombrie 2010, parag. 136), s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant,

după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui

regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui

nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în primul rând,

pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii”.

Așa cum s-a arătat, conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența

unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrată în puterea lucrului

judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Astfel, în cauza Atanasiu

contra României, Curtea Europreană a Drepturilor Omului a observat că nicio jurisdicție

sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil

un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate

de reclamante, deși constatau că naționalizarea bunului imobil în ansamblu fusese

ilegală, nu constituiau un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

În consecință, Curtea a apreciat că apartamentul litigios nu constituia "un

bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele să

se poată prevala. Totuși, deși constatarea judecătorească în sensul că naționalizarea

imobilului fusese abuzivă nu antrenează în mod automat un drept la restituirea bunului,

ci generează un drept la indemnizare dat fiind că, prin hotărâri judecătorești intrate

în puterea lucrului judecat, se constată că erau întrunite condițiile cerute de

lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală

a bunului și proba calității de moștenitor al proprietarului inițial.

Speranța legitimă, în

schimb, presupune ca o creanță să poată fi considerată ca având valoare patrimonială,

adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Or, la momentul sesizării

instanței de judecată, reclamanta nu deținea un bun actual, având în vedere că nu

este în posesia unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrată

în puterea lucrului judecat, care să îi recunoască direct sau indirect dreptul de

proprietate și nici nu se poate prevala de o speranță legitimă, deoarece nu are

nici măcar o „creanță de restituire”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care

ar putea-o invoca pe calea acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, cât

timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie

obiectul unui „bun existent”, iar recurenta nu este titularul unei creanțe „suficient

stabilită pentru a apărea ca exigibilă”, astfel încât nu se poate prevala de existența

unui bun în sensul art. 1

Prin urmare, la momentul

sesizării instanței de judecată, nu deține o creanță considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție.

Convenția și Curtea Europeană

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în cauza

Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției.

Însă, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență

rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică.

Curtea Europreană a Drepturilor

Omului a constatat, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în

natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea

nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea

ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv

impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Ca urmare, Curtea a constatat

că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale acestor acte normative.

În sprijinul celor arătate

vine și prima hotărâre pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului invocată mai

sus. Or, raportat la această hotărâre trebuie reținut că, prin aceasta, Curtea Europeană

a statuat că România trebuie să ia măsuri generale pentru a asigura o protecție

efectivă a drepturilor garantate prin prevederile Convenției și a înghețat examinarea

tuturor cauzelor similare pentru o perioadă de 18 luni, recomandându-se tratarea

în legislația națională, cu cea mai mare prioritate, a simplificării și eficientizării

procedurilor în domeniu și în practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru,

ținând cont de interesele tuturor părților implicate.

S-a mai statuat în hotărârea

pilot că autoritățile române ar putea stabili măsuri pentru eșalonarea pe o perioadă

mai îndelungată a plăților datorate cu titlu de despăgubiri și, că ținând cont de

impactul acestor măsuri asupra întregii țări, autoritățile române vor avea libertatea

de alegere a modalităților de compensare și reparare a legislației în domeniul proprietății.

Tribunalul a rezolvat

acțiunea precizată pe fondul acesteia și nu s-a limitat, așa cum greșit afirmă apelanții,

la o soluție relativă la imprescriptibilitatea acțiunii în nulitate ori la imprescriptibilitatea

dreptului de proprietate, tocmai din perspectiva jurisprudenței comunitare pe care

am redat-o în cele ce preced.

Obiectul material al litigiului

dedus judecății formează obiect de reglementare al unor legi speciale de reparație

(de care reclamanții au și înțeles să beneficieze, inclusiv sub aspectul justei

despăgubiri) iar, potrivit principiilor de drept electa una via non datur recursus

ad alteram și specialia generalibus derogant, valorificarea nevalabilității titlului

statului, cu consecința restituirii în natură a bunului, se putea realiza dacă se

urma și respectiv, dacă se finaliza procedura administrativă, pe care atât dispozițiile

Legii nr. 112/1995 cât și ale Legii nr. 10/2001 o reglementează.

Pentru considerentele

arătate, Curtea urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.,

să respingă apelul reclamanților, ca nefondat.

Recursul și considerentele

instanței de recurs.

Împotriva deciziei

nr. 25 A din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel București au declarat recurs

reclamanții, solicitând

modificarea acesteia în sensul admiterii apelului și desființării sentinței civile

nr. 1938 din 06 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București iar pe fondul

cauzei, admiterea acțiunii așa cum a fost precizată în sensul constatării nulității

(nevalabilități) titlului de preluare în proprietatea statului a imobilului situat

în București, str. Ș.G.; obligării pârâtului să lase în deplina proprietate și liniștită

posesie imobilul compus din apartamente/spații/anexe împreună cu terenul aferent

acestora care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenții susțin

că prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recursul în interesul legii, obligatorie pentru toate instanțele, s-a statuat

asupra admisibilității acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, prin excepție

de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite condițiile menționate

în decizie. Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casație și Justiție, instituind principiul

potrivit căruia "legea specială deroga de la legea generală", stabilește,

în paragraful următor, o situație de excepție pentru admisibilitatea acțiunii în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Tocmai pentru că, pe cale

de excepție, se înlătură aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, este lipsit de relevanță

dacă s-a formulat sau nu notificare în temeiul acestei legi speciale.

Recurenții susțin

că sunt respectate condițiile impuse de aceasta decizie deoarece revendică de la

un neproprietar - dobânditor prin abuz al imobilului - și nu de la subdobânditori,

numai ceea ce nu s-a înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, motiv pentru care

securitatea raporturilor juridice este pe deplin prezervată, iar dreptul lor de

proprietate măcar parțial respectat. Prin această acțiune în revendicare solicită

suplinirea neajunsurilor întregii legislații privind imobilele preluate abuziv,

începând cu Legea nr. 112/1995 și până în prezent, încercând să intre în posesia

bunului aflat la dispoziția MB, căruia bunul nu-i este de folos. Revendicând de

al un neproprietar ce a preluat abuziv bunul nu se aduce atingere drepturilor terților

și este respectat și dreptul lor de proprietate, consacrat de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, ca drept fundamental.

Potrivit susținerilor

recurenților, criticile aduse deciziei recurate se întemeiază pe dispozițiile

art. 304. pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel încălcând grav principiul accesului

liber la justiție prin refuzul de a se pronunța asupra capătului de cerere privind

nulitatea titlului statului întemeiat pe art. 6 din Legea nr. 231/1998 și a acțiunii

în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Astfel, susțin că

instanța de apel validează greșit sentința fondului, nepronunțându-se asupra

primului capăt de cerere în baza temeiului juridic invocat - art. 6 din Legea

nr. 213/1998, în vigoare în prezent, și a acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun.

Primul capăt de cerere

al acțiunii se întemeiază pe prevederile imperative și de ordine publică ale

art. 6 rap. la art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborate

cu dispozițiile, în vigoare, ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel, în loc

să analizeze prin prisma motivului de apel invocat, și raportat la temeiul

de drept invocat, capătul de cerere referitor la constatarea nulității (nevalabilității)

titlului de preluare în proprietatea statului a imobilului, înțelege să reitereze

în finalul considerentelor - că ”valorificarea nevalabilității titlului statului,

cu consecința restituirii în natura a bunului, se putea realiza dacă se urma și

respectiv dacă se finaliza procedura administrativă, pe care atât dispozițiile Legii

nr. 112/1995, cât și ale Legii nr. 10/2001 o reglementează”.

Instanța de apel face

o argumentație stufoasă cu privire la deciziile C.E.D.O. și la decizia nr.

33/2008 însă, refuză să analizeze Legea nr. 213/1998, art. 6 - temeiul de drept

invocat, săvârșind o denegare de dreptate și o încălcare gravă a art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul liber la justiție.

Pur și simplu, preia cu

alte cuvinte afirmația din sentința fondului, potrivit căreia reclamanții nu

au titlu de proprietate asupra imobilului întrucât nu au contestat hotărârea

nr. 3375 din 17 martie 2000.

Invocând prevederile

art. 29 alin. (6) C. proc. civ. de la 1864, care consacră principiul disponibilității,

în baza căruia cadrul procesual este stabilit de parte iar instanța are obligația

să se pronunțe asupra cererii reclamantului, așa cum a fost motivată în fapt

și în drept, recurenții susțin că instanța nu a analizat acțiunea

în limitele învestirii. Atâta timp cât art. 6 din Legea nr. 213/1998 le dă dreptul,

în calitate de persoane îndreptățite, să conteste valabilitatea titlului statului,

instanța trebuia să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere prin prisma textului

legal invocat.

Potrivit, principiului

„quod nullum est, nullum producit effectum”, având în vedere că titlul statului

la dobândirea în 1950 a imobilului este nul pentru motivele expuse, fiind fundamentat

pe violență, toate actele ulterioare săvârșite de acesta sunt nule, cu atât

mai mult cu cât li s-a încălcat dreptul de proprietate prin adoptarea unei legi

inechitabile care i-a privat de o parte substanțială a bunului și le-a acordat despăgubiri

inechitabile, care nu reflectă prețul imobilului la data indemnizării.

În consecința, atât instanța

de apel, cât și cea de fond, au procedat ilegal în momentul în care au refuzat să

analizeze mai întâi, în ordinea logică, firească, capătul de cerere privind nulitatea

titlului statului, întrucât dacă se pronunța asupra acestuia era absolut normal

să constate și că hotărârea dată în condiții de abuz din partea Statului român este

la rândul ei nulă și astfel se stabilea dacă au "un bun" în temeiul

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susțin că Înalta

Curte de Casație și Justiție a reținut, cu valoare de principiu, că interpretarea

corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a art. 1 din H.G. nr. 11/1997 este în

sensul că trebuie "admisă o acțiune în revendicare în situația în care aplicarea,

spre exemplu, a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu privire la o persoană

care era cuprinsă în categoriile celor exceptate de la naționalizare iar, pe de

altă parte, nici individualizarea imobilului nu se făcuse în mod corespunzător"

(C.S.J., decizia civ. nr. 1334 din 14 aprilie 2000).

În speța de față,

în care instanța a refuzat să se pronunțe asupra cererii, autorii lor erau exceptați

de la naționalizare.

Instanța de apel invocă

în considerentele deciziei sus-menționate, decizia Anastasiu și alții c. României

afirmând că în speță, se aplică Legea nr. 10/2001, nesocotind considerentele deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, - pe care și-au întemeiat

acțiunea - care le permite formularea unei acțiuni în condițiile dreptului comun,

pe cale de excepție de la dispozițiile legii speciale. Negarea deciziei nr. 33/2008

nu arată decât incapacitatea instanțelor de a interpreta și aplica în mod coerent

deciziile din recursul în interesul legii.

Practic, instanța de apel,

refuzând să analizeze petitul privind nulitatea titlului statului, în temeiul

art. 6 din Legea nr. 213/1998, stabilește discreționar ca acțiunea în revendicare

se întemeiază pe Legea nr. 10/2001. Astfel, acțiunea nu mai este apanajul reclamantului,

în temeiul principiului disponibilității, ci a devenit - prin voința arbitrară a

judecătorului - apanajul exclusiv al acestuia.

Revendicarea avea ca obiect

compararea a două titluri: titlul lor de proprietate din 1939, care nu și-a

pierdut valabilitatea în urma abuzului Statului român, și titlul nevalabil al statului

de preluare în proprietatea sa a imobilului, la nivelul anului 1950.

Recurenții invocă

și faptul că decizia din apel, validând sentința fondului, încalcă principiile

fundamentale ale dreptului, respectiv imprescriptibilitatea acțiunii în nulitate

și imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare.

Asupra acestui motiv de

apel, instanța de apel nu a înțeles să se pronunțe, ceea ce constituie o noua

încălcare a art. 29 alin (6) din C. proc. civ.

În virtutea acestor principii,

recurenții susțin că sunt îndreptățiți să revendice bunul din mâinile

oricărui detentor ilegal.

Instanța, prin încălcarea

legii, afirmă că prin necontestarea hotărârii nr. 3375 din 17 martie 2000, reclamanții

au acceptat stingerea dreptului lor de proprietate cu privire la restul imobilului

preluat abuziv de stat, deși un asemenea efect nu este prevăzut de niciun text

de lege. Actul administrativ, întemeiat pe un titlu ilegal, poate fi oricând desființat

întrucât acțiunea în nulitatea este, la rândul ei, imprescriptibilă, iar actele

ce s-au emis în temeiul său sunt nule de drept. Faptul că au fost forțați de actul

normativ nedrept - Legea nr. 112/1995 - să încerce să-și apere dreptul de proprietate

asupra apartamentului pe care legea îl recunoștea nu echivalează cu renunțarea la

dreptul de proprietate.

De altfel, nici instanța

nu reține o astfel de renunțare, ci afirmă că reclamanții nu au titlu

deoarece au acceptat despăgubirile. Susțin că, au învederat instanței că sunt

în măsură să restituie suma actualizată, primită de la stat, în momentul când își

redobândesc dreptul în natură. Vechiul C. civ. (ca și cel actual), nu prevedea stingerea

dreptului de proprietate în baza unui act ilegal. Se prevedea limitativ că dreptul

de proprietate nu se stinge prin neuz, ci doar prin pieirea bunului sau prin uzucapiune,

ceea ce nu este cazul în speța de față deoarece statul a obținut bunul prin

violență.

A afirma că Legea nr.

112/1995 poate constitui titlu de proprietate în favoarea statului abuziv este o

afirmație hazardată de vreme, ce însuși statul, prin adoptarea legilor de retrocedare

ulterioare (începând cu 2001) a recunoscut că Legea nr. 112/1995 a făcut mai mult

rău decât bine în reglementarea abuzurilor statului comunist.

Cu alte cuvinte, instanța

de apel, validând considerentele celei de fond, afirma că un stat abuziv, ce și-a

constituit un titlu prin încălcarea legii, prin violență, la nivelul anului

1950, își consolidează titlul de proprietate printr-un alt act ilegal și abuziv

prin care nesocotește dreptul de proprietate, acordând o despăgubire insultătoare

câtă vreme, în temeiul Legii nr. 112/1995, persoanele interesate nu aveau nicio

posibilitate reală de a schimba cuantumul despăgubirilor, deoarece algoritmul de

calcul era clar determinat în norme.

Față de această împrejurare,

instanța de apel invocă neîndeplinirea unui act inadmisibil în temeiul Legii

nr. 112/1995, respectiv contestarea titlului statului. Nu exista niciun text în

acest act normativ care să fi permis formularea unei contestații având ca obiect

nulitatea titlului statului.

Susțin că singura

cale reală de a vedea dreptul recunoscut era cea judecătorească, atâta timp cât

acțiunea în nulitate și acțiunea în revendicare sunt imprescriptibile.

În aceste condiții, este

incontestabil faptul că instanța a încălcat legea când nu s-a pronunțat în prealabil

asupra validității titlului statului, ci a ales să analizeze hotărârea nr. 3375

din 17 martie 2000 - un act ilegal sub aspectul despăgubirilor deoarece se întemeia

pe titlul nevalabil de preluare a bunului în proprietatea statului.

Ceea ce este nul nu produce

efecte juridice și, astfel, hotărârea invocată de instanță este un act nul sub aspectul

despăgubirilor deoarece statul - dobânditor prin violență - nu putea repara

prejudiciul cauzat decât prin restituirea bunului în natură.

Ca atare, singura soluție

legală admisibilă în cauză este admiterea acțiunii în revendicare și restituirea

bunului pentru care nu s-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Recursul este nefondat

pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Criticile recurenților

referitoare la aplicarea greșită a deciziei nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, obligatorie

pentru instanțe, se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1864

Criticile sunt însă nefondate.

Instanțele de fond

și apel au aplicat corect legea prin prisma considerentelor acestei decizii.

Instanța supremă a statuat că

legea specială înlătură aplicarea

dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat

în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale

poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor

Omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci

când acestea din urma sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se

aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

Pornind de

la considerentele acestei decizii instanța are a verifica mai multe condiții

și anume, dacă reclamantul a putut apela la legea specială, dacă aplicarea

legii speciale poate fi înlăturată ca urmare a faptului că dispozițiile acesteia

contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă aplicarea altor

dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urma

sunt contrare Convenției, nu aduc atingere drepturilor apărate de Convenție,

aparținând altor persoane. Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ.

Într-adevăr, reclamanții au solicitat revendicarea de la Municipiul București

numai a părții din imobil nevândută în baza Legii nr. 112/1995, neintenționând

să aducă atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane

însă, instanțele au analizat prealabil, cum era și firesc, îndeplinirea

celorlalte condiții și în special a posibilității reclamanților

de a apela la legea specială, ca expresie a principiului specialia generalibus derogant,

precum și dacă dispozițiile acesteia contravin Convenției Europene

a Drepturilor Omului. Astfel, nu este lipsit de relevanță dacă s-a folosit sau nu

procedura legii speciale, susținerile recurenților în acest sens neputând fi primite.

În mod corect instanța

de apel a reținut că obiectul material al litigiului dedus judecății formează

obiect de reglementare al unor legi speciale de reparație (de care reclamanții au

și înțeles să beneficieze, dar numai parțial) iar, potrivit principiilor electa

una via non datur recursus ad alteram și specialia generalibus derogant, valorificarea

nevalabilității titlului statului, cu consecința restituirii în natură a bunului,

se putea realiza numai dacă se finaliza procedura administrativă, pe care dispozițiile

Legii nr. 112/1995 o prevedeau și numai dacă se urma, pentru o eventuală reparație

totală, procedura Legii nr. 10/2001, imobilul fiind naționalizat în temeiul Decretului

nr. 92/1950.

Caracterul imprescriptibil

al acțiunii în revendicare și al acțiunii în constatarea nulității

titlului statului, necontestat în dreptul intern, nu este în contradicție cu principiul

specialia generalibus derogant, recunoscut de dreptul național și de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului și cu recunoașterea faptului că dreptul de acces la justiție

nu este unul absolut. Admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun prin

aplicarea principiului specialia generalibus derogant este o excepție care prevalează

în fața excepției de prescripție.

În măsura în care se recunoaște

admisibilitatea dreptului de a apela la acțiunea în revendicare, se recunoaște și

caracterul imprescriptibil al acesteia, decurgând din caracterul perpetuu și absolut

al dreptului de proprietate. În cauză însă, se pune problema admisibilității acțiunii

în revendicare de drept comun raportat la reglementarea specială și anume Legea

nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, precum și problema încălcării dreptului

de acces la instanțe prin aplicare principiului specialia generalibus derogant.

Într-adevăr reclamanții

au solicitat obligarea pârâtului - unitate administrativ teritorială care deține

bunul ca urmare a preluării de către stat printr-un act normativ - să-i lase în

deplină proprietate bunul, în cadrul unei acțiuni în revendicare care presupune

compararea titlurilor, iar nu restituirea imobilului de către stat. Însă, scopul

urmărit este același și anume retrocedarea (restituirea) bunului și recunoașterea

dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestui bun.

Legea

nr. 112/1995 și

Legea nr. 10/2001

le-a recunoscut foștilor proprietari și moștenitorilor acestora dreptul

la restituirea, în natură și în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate

abuziv, reglementând o procedură specială de restituire.

În cauză,

sunt pe deplin aplicabile dezlegările cu caracter obligatoriu date Înaltei Curți

de Casație și Justiție în decizia nr. 33/2008.

Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001

instituie o procedură de restituire a imobilelor preluate de stat (primul a apartamentelor

de locuit și ce de-al doilea a tuturor imobilelor cu excepția celor care

intră în domeniul altor legi speciale) care presupune atât o procedură administrativă,

cu termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice

născute în legătură cu imobilele preluate de stat, dar recunoaște și dreptul de

acces la instanțe pentru cenzurarea modului de aplicare a actului normativ special

de către autoritățile administrative.

Aplicând soluția obligatorie

din recursul în interesul legii, prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire

a imobilului s-a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun și,

fără să diminueze accesul la justiție, s-a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter

special. Astfel, legile speciale, constituie dreptul comun în materie de restituire/retrocedare

și numai persoanele exceptate de la procedura respectivului act normativ, precum

și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept

comun, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. Astfel, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de respectivul act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile C. civ. Or, în cauză s-a reținut aplicabilitatea

Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001 față de modul în care a fost preluat

bunul și faptul că reclamanții nu au epuizat procedura Legii nr. 122/1995 și

nu au apelat în subsidiar la procedura Legii nr. 10/2001, ci au ales calea acțiunii

în revendicare reglementată de dispozițiile C. civ.

Reglementarea unei proceduri

speciale de restituire nu încalcă dreptul de acces la justiție, recunoscut de

art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Dreptuirlor

Omului. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului

, dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 parag.

1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece,

prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele contractante

se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere, cu condiția ca limitările

implementate să nu restrângă accesul oferit individului într-un asemenea mod sau

într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. În

plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 parag. 1 decât dacă urmărește

un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele

utilizate și scopul urmărit. Scopul Convenției este să protejeze nu drepturi teoretice

sau iluzorii, ci concrete și efective. Remarca este valabilă în special pentru dreptul

de acces la instanțe, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul

la un proces echitabil într-o societate democratică (Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein

împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 43-45, CEDO 2001-VIII).

Recurenții nu au

arătat și demonstrat în ce măsură limitarea dreptului lor de a apela la acțiunea

în revendicare de drept comun aduce atingere esenței dreptului însuși, are un caracter

nelegitim și urmărește un scop injust, pentru a justifica aplicarea tezei subsidiare

din decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii. Fiind statuat

asupra faptului că bunul în litigiu nu este exceptat de la procedura de restituire

pe temeiul legilor speciale și neinvocându-se și nedovedindu-se motive independente

de voința lor care să-i fi împiedicat să apeleze la procedura legii speciale, nu

se poate reține că recunoașterea inadmisibilității dreptului de a apela la acțiunea

de drept comun are un caracter nelegitim și urmărește un scop injust, aducând atingere

dreptului însuși. Simpla afirmație că se aduc prejudicii dreptului lor de proprietate

nu demonstrează prin ea însăși atingerea esenței dreptului, caracterul nelegitim

și scopul injust.

Solicitarea recurenților

de aplicare a tezei subsidiare din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție nu poate fi primită. În cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru

aplicarea acestei teze întrucât nu sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru a se da prioritate

convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Bunul

cu privire la care reclamanții pretind dreptul de proprietate a fost preluat

de stat iar restituirea lui intră în domeniul de reglementare al legilor speciale

de reparație de ale cărei prevederi nu au uzat deplin din motive imputabile.

Recurenții susțin că prin această acțiune în revendicare solicită suplinirea

neajunsurilor întregii legislații privind imobilele preluate abuziv, începând cu

Legea nr. 112/1995 și până în prezent. Or, de vreme ce, cele două legi speciale

prevedeau posibilitatea restituirii în natură a imobilului, nu sunt precizate și

dovedite neajunsurile legislației speciale iar această susținere nu justifică

pasivitatea reclamanților. Nici argumentul ”că au fost forțați de actul normativ

nedrept - Legea nr. 112/1995 - să încerce să-și apere dreptul de proprietate

asupra apartamentului pe care legea îl recunoștea nu echivalează cu renunțarea la

dreptul de proprietate” nu poate fi primit. Chiar art. 12 din Legea nr. 112/1995

prevede că foștii proprietari sau, după caz, moștenitorii acestora sunt

îndreptățiți să solicite acordarea de despăgubiri pentru apartamentele

nerestituite în natură și pentru terenurile aferente sau, deși îndeplinesc

condițiile pentru restituirea în natură, să opteze pentru acordarea de despăgubiri.

Or, necontestând decizia administrativă de acordare a despăgubirilor, se prezumă

că reclamanții au optat pentru acordarea de despăgubiri, deși aveau dreptul

la restituirea în natură, încât titlul statului a fost recunoscut chiar de aceștia.

Nici susținerea că aceste decizii nu putea fi contestate nu este reală. Potrivit

art. 18 din Legea nr. 112/1995, acestea puteau fi atacate la instanță în termen

de 30 de zile de la comunicare iar în măsura în care acest act normativ nu asigura

o reparație corespunzătoare reclamanții puteau apela la Legea nr. 10/2001

care a asigurat un cadru mai larg, mai cuprinzător, de reparație și în care

era, de asemenea, recunoscut dreptul de contestare în instanță a deciziilor organelor

administrative.

Instanțele au reținut

corect și faptul că reclamanții nu pot apela la acțiunea în revendicare

cât timp nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.

Corect s-a reținut

aplicabilitatea în cauză și a jurisprudenței recente a C.E.D.O. și

anume aplicabilitatea rațiunilor reținute în cauza Maria Atanasiu contra

României. Referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul 1, C.E.D.O. a reținut, în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, că

un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura

în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în

sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant

poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul

efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii

Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII). În schimb, atunci când un

stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă

o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept

de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care

întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98,

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Reclamanților din speța de

față nu li s-a recunoscut dreptul în cadrul unei proceduri speciale pentru că nu

au uzat de aceasta, nici printr-o hotărârea definitivă și deci nu au un bun.

Într-adevăr,

atunci când statul adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială

a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, dar, cu condiția ca persoana

să îndeplinească condițiile de restituire. Or, reclamanții nu au epuizat procedura

Legii nr. 112/1995 și nu au formulat cerere de restituire pe Legea nr. 10/20011,

și nu există certitudinea că îndeplinesc condițiile de restituire, câtă vreme nu

au fost verificate condițiile în cadrul acestor legi. Însăși instanța de la

Strassburg a statuat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial este condiționată

de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor

prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă, situație

în care reclamanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile oferite de

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În mod corect au reținut

instanțele de fond și apel, că analiza modului de preluare de către stat

a bunului din litigiu a fost valorificată în procedura administrativă reglementată

prin dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că, pentru ipoteza în care reclamanții

se arătau nemulțumiți de soluționarea cererii, prin hotărârea nr. 3375/2000 emisă

de C.G.M.B., aveau posibilitatea formulării căii de atac și a susține toate criticile

care sunt dezvoltate în apel. În plus, față de argumentele instanței de

apel, se reține că reclamanții aveau opțiunile prevăzute de art.

1, art. 2 și art. 12 din Legea nr. 112/1995 și că aceștia nu au apelat

în subsidiar nici la dispozițiile celeilalte legi speciale de retrocedare -

Legea nr. 10/2001 - în măsura în care ar fi apreciat că primul act normativ nu asigură

o reparație deplină.

În aceste condiții, nu

mai are relevanță condiția ca prin exercitarea acțiunii în revendicare să nu

se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, tocmai legea specială, cu termenele și sancțiunile sale a urmărit asigurarea

securității raporturilor juridice.

Criticile aduse deciziei

recurate referitoare la încălcarea accesului liber la justiție prin refuzul de a

se pronunța asupra capătului de cerere privind nulitatea titlului statului întemeiat

pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun sunt de asemenea nefondate.

Instanța de apel,

corect a reținut că nu se mai putea analiza pe fond valabilitatea titlului

de preluare a