ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6275/2012

Asupra recursului civil de față; Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a revendicat imobilul situat în București, str. B., sector 2, respectiv cele cinci apartamente înstrăinate de SC F. SA către pârâți, prin contractele de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997, din 21 iulie 1997, din 25 iulie 1997, din 10 decembrie 1998 și din 28 iunie 2006, iar din raportul de expertiză tehnică imobiliară, întocmit de expertul I.M.A., instanța a reținut că valoare de circulație a imobilului revendicat de reclamant, situat în București, str. B., sector 2, în oricare dintre variante, este mai mare de 450. 000 euro. La data de 25 ianuarie 2008, reclamantul O.E., a formulat în temeiul art. 132 C. proc.

civ. cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să lărgească cadrul procesual pasiv, prin introducerea în cauză a numitei D.G., indicând valoarea totală a imobilului ca fiind aceea de 454.561 euro, adică 1.425.557,6 RON. Prin Sentința civilă nr. 1386 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată, s-a respins excepția inadmisibilității cererii în revendicare, ca neîntemeiată; s-a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamantul-pârât O.E., în contradictoriu cu pârâții S.E., D.I., I.P., I.P.

și D.G., pârâta - reclamantă S.M.L., pârâtul chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General, chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București și SC F. SA, s-a constatat că statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. B., sector 2, ca neîntemeiat, a fost obligat reclamantul la plata către pârâții D. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, s-a luat act că pentru restul părților nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, s-au disjuns cererile de chemare în garanție, astfel cum au fost completate, formulate de pârâții S.L., D.I.

Și D.G., S.E., I.P. și chemații în garanție Primăria Municipiului București Prin Primarul General și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, împotriva chemaților în garanție, Municipiului București prin Primarul General, SC F. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cererea reconvențională formulată de pârâta S.L., în ceea ce privește capetele de cerere în care solicită acordarea contravalorii îmbunătățirilor și recunoașterea unui drept de retenție, cu formarea unui nou dosar, și s-a acordat termen în vederea soluționării cererilor de chemare în garanție, astfel cum au fost completate, la data de 31 octombrie 2008, A.10, ora 8,30 pentru când se vor cita: reclamantul, pârâții S.L.

și chemații în garanție Municipiului București prin Primarul General, SC F. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea sentinței, cu privire la excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, s-a constatat că prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată coroborate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, se instituie o prezumție legală de preluare abuzivă a imobilului, însă analiza prezintă interes, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 a păstrat distincția între efectele juridice produse de preluarea cu titlu/fără titlu. Astfel, dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 cu referire la persoana căreia îi se revine obligația de a despăgubi pe fostul chiriaș pentru îmbunătățirile aduse imobilului fac distincție între preluarea cu titlu/fără titlu.

Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că reclamanții justifică un interes în analizarea calității titlului statului asupra imobilului în litigiu și, în consecință, a respins excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 396 din 12 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant O.E., de apelanta-pârâtă-reclamantă S.M.L., de apelanții-pârâți B.I., D.G. și D.I., de apelanții-chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și de apelantul-chemat în garanție Municipiul București, prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 1386 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 2979 din 13 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr. 396 din 12 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția civilă, pe care a casat-o, a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, s-a respins recursul declarat de chemații în garanție Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, prezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva aceleiași decizii. În rejudecarea cauzei, în fața instanței de apel, părțile nu au solicitat administrarea nici unui mijloc de probă. Prin Decizia nr. 339/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. În conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea constată că instanța supremă a dispus rejudecarea cauzei în vederea analizării acțiunii în revendicare din prisma titlurilor exhibate de către părți și a apărărilor formulate atât de către apelantul O. (preferabilitatea titlului său, existența în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului), cât și din prisma apărărilor formulate de către apelanții-pârâți (calitatea de proprietar al imobilului a reclamantului, admisibilitatea acțiunii în revendicare, preferabilitatea titlului foștilor chiriași în condițiile valabilității titlului lor și identitatea dintre imobilul revendicat și cel ocupat de către pârâți).

Instanța de apel constată că, prin decizia instanței supreme, au fost respinse recursurile declarate de către chemații în garanție Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, prezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva aceleiași deciziei pronunțate de către Curtea de Apel București, astfel încât soluția pronunțată cu privire la aceste părți a rămas definitivă și irevocabilă. Ca urmare a admiterii recursului declarat de către O.E. și a casării cu trimitere spre rejudecare, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel constată că este învestită cu rejudecarea apelurilor declarate de către O.E.

și de către pârâții, persoane fizice S.M., D.I., D.G. și B.I. Având în vedere că, în faza procesuală a apelului, nu a mai fost administrat niciun mijloc de probă, instanța de apel a reiterat situația de fapt reținută de către prima instanță. Prin actul de vânzare-cumpărare din 1923 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de vânzător și O.M. în calitate de cumpărător, O.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 255 mp situat în București, Prelungirea B-dului F., zona Obor. Pe teren a fost edificată o construcție, astfel cum rezultă din autorizațiunea de construire nr. 39F din 27 iunie 1927. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 din proprietatea lui O.M., poziția 5515, fără a se achita despăgubiri, iar pentru recuperarea acestuia fostul proprietar a formulat numeroase cereri și memorii.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 iulie 1997 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător și D.I. și D.G., în calitate de cumpărători, pârâții D.I. și D.G. au dobândit în proprietate apartamentul nr. 1 situat la parter. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător și S.E., în calitate de cumpărător, pârâta S.E. a dobândit în proprietate apartamentul nr. 5, corp A, mansardă. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 decembrie 1998 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător și I.P., în calitate de cumpărător, pârâtul I.P. a dobândit în proprietate apartamentul nr. 1 situat la subsol. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător și S.M.

și S.A.D., în calitate de cumpărători, pârâții S.M. și S.A.D. au dobândit în proprietate apartamentul situat la etajul 1, corp A. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iunie 2006 încheiat între SC F. SA, în calitate de vânzător și I.P., în calitate de cumpărător, pârâta I.P. a dobândit în proprietate apartamentul nr. 4 situat în corp A+B, etaj 1. Reclamantul nu a făcut anterior încheierii, contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 vreun demers din care să rezulte intenția acestuia de a reintra în proprietatea bunului, astfel încât la data încheierii acestor contracte titlul de proprietate al statului nu era pus la îndoială.

1. Cu privire la calitatea procesuală activă și implicit calitatea de proprietar a apelantului O., calitate contestată de către apelanții pârâți, instanța de apel constată că O. își justifică calitatea procesuală activă în prezenta cauză prin invocarea titlului de proprietate al autorilor lui, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 1923 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de vânzător și O.M. în calitate de cumpărător, O.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 255 mp situat în București, Prelungirea B-dului F., zona Obor. Calitatea de proprietar a autorului reclamantului este confirmată și prin actul de preluare, respectiv Decretul nr. 92/1950, poziția 5515, unde figurează autorul său O.M.

Reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor a lui O.M., prin actele de stare civilă depuse la dosarul. Cu privire la acest aspect, instanța de apel va reitera considerațiile primei instanțe cu privire la calitatea de succesor al lui O.E., având în vedere că actele de stare civilă constituie înscrisuri autentice. Mai mult, instanța de apel constată că apelanți-pârâți nu au contestat în fața instanțelor de judecată calitatea de succesor al lui O.E. Având în vedere aceste considerente, se constată că nu sunt justificate criticile formulate de către apelanți-pârâți cu privire la calitatea de succesor al lui O.E.

2. Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța de apel va aprecia că prezenta acțiune este admisibilă pentru următoarele considerente: Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în Secții Unite asupra acestei chestiuni, prin Decizia în interesul legii nr. 33 din data de 9 iunie 2008, statuând, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu sunt inadmisibile, ci trebuie să se aibă în vedere împrejurarea că: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Interpretarea deciziei menționate duce la concluzia potrivit cu care acțiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formulate împotriva terțelor persoane care au cumpărat imobilele, cu bună-credință, de la statul neproprietar nu sunt inadmisibile, ci trebuie să se analizeze temeinicia acestora. În cadrul unei asemenea acțiunii, nu se poate face abstracție de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, cu privire la preferabilitatea titlului fostului proprietar, însă acest aspect are relevanță asupra temeiniciei acțiunii în revendicare și nu asupra admisibilității acesteia.

De asemenea, atâta timp cât nu se interzice, în mod expres, posibilitatea formulării unei acțiunii în revendicare de drept comun, orice parte, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie să aibă posibilitatea de a sesiza instanța de judecată cu privire la ocrotirea unui drept civil. Având în vedere considerentele expuse, instanța de apel constată că nu sunt întemeiate criticile privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. 3. Cu privire la identitatea dintre imobilul revendicat și imobilul ocupat de către apelanții-pârâți, Curtea constată că există identitate dintre cele două imobile, așa cum rezultă din raportul de expertiză în construcții efectuat de către Judecătoria Sectorului 2 București, aflat la dosarul Judecătoriei.

Astfel, din cuprinsul raportului de expertiză menționat rezultă identitatea dintre imobilul solicitat de către apelantul-reclamant și imobilul ocupat de către pârâții, persoane fizice. 4. Cu privire la fondul acțiunii în revendicare, instanța de apel învederează următoarele: Acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului). Scopul declanșării acțiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant. Cel care declanșează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a bunului.

În ipoteza în care părțile opun titluri de la autori diferiți se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate și se acordă eficacitate titlului dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar conferă preferință titlului ei, față de celălalt titlu, dobândit de la un neproprietar.

Titlul preferabil se stabilește nu în raport de cine posedă bunul sau plătește impozitele aferente acestuia, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, urmând a se da eficiență titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil; această soluție este o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet, potrivit căruia nu se poate transmite mai mult decât s-a dobândit, iar transcrierea titlului are importanță în aprecierea preferabilității titlului numai atunci când părțile opun titluri care provin de la același autor.

În același timp, neexistând o reglementare expresă a modalității de comparare de titluri, de a lungul zecilor de ani, s-a statuat asupra unei practici și a unei doctrine judiciare multiple: o primă soluție propune să se dea preferință posesorului; o a doua soluție propune să se dea preferință titlului cu data cea mai veche; cea de-a treia soluție presupune a se compara titlurile și să se dea câștig aceluia a cărui drept este preferabil. Apelantul a solicitat să se constate că titlul lui este preferat dar a invocat în susținerea sa numai vechime titlului, confundând practic ultimele două soluții. În același timp, chiar prin comparație de titluri urmează a se avea în vedere nu numai vechimea, ci și dispozițiile legale în materie în momentul judecării cauzei, deci dispozițiile Legii nr. 112/1995, ale Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 combinat cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel nu poate face abstracția de dispozițiile actelor normative invocate în condițiile în care ambele părți au invocat normele juridice stipulate de acestea pentru dovedirea temeiniciei susținerilor lor. Astfel, apelantul reclamant a invocat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, apreciind că prin dispoziția menționată i se recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului în patrimoniul său, iar apelanții-pârâți au invocat preferabilitatea titlului lor, în raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 și principiul ocrotirii dobânditorului cu titlu oneros de bună-credință. Cu privire la apărarea invocată de către O.E., Curtea învederează că textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 vorbește de faptul că reclamanții păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării și nu de faptul că li se recunoaște retroactiv dreptul de proprietate, constând în dreptul de a obține restituirea în natură în mod efectiv.

De asemenea, nu trebuie să se facă abstracție că această dispoziție legală este reglementată în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ prin care s-a urmărit restituirea imobilelor preluate abuziv, fie în natură, fie în echivalent, în situația imposibilității restituirii în natură. Astfel, scopul dispoziției legale menționate nu a fost de a recunoaște efectiv dreptul de proprietate al imobilului preluat abuziv în patrimoniul fostului proprietar, ci de a i se recunoaște posibilitatea de a redobândi fie restituirea în natură, fie măsuri reparatorii prin echivalent. În cauza de față, instanța reține că apelantul reclamant O.E. invocă existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului litigios.

Pentru soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă apelantul-reclamant mai are în patrimoniul său un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. Astfel, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției articolului 1, îl formează așadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

În prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiție (lit. b)), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004): a) Art. 1 nu recunoaște dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept". În consecință, privările de proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe); b) Reclamantul nu poate susține existența unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziția ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenției; noțiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art. 1; aceeași este situația creanțelor condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condiției (Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei" Gratzinger et Gratzingerova c. Republicii Cehe, Drăculeț c. României, 6 decembrie 2007). c) Art. 1 nu impune statelor contractante nicio obligație privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenției; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislației privind restituirea bunurilor, precum și condițiile restituirii (a se vedea și Păduraru c. României); d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenției și a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație privind restituirea totală ori parțială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislație dă naștere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei); e) noțiunea de "speranță legitimă": trebuie distins între o simplă speranță oricât de legitimă moral - și speranța legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă și să se întemeieze pe o dispoziție legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existența unui drept este controversată în dreptul intern,

argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanțe, nu există o speranță legitimă (Jantner c. Slovaciei). f) un interes patrimonial (creanță) nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art. 1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești; o contestație reală, ori caracter serios al pretențiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existența unei speranțe legitime. Aplicând principiile enunțate la cauza de față, Curtea constată că apelantul reclamant O.E.

nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1951 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar. Din această perspectivă se pune în discuție împrejurarea dacă O.E. ar mai putea avea în patrimoniul lui "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea da naștere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condițiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către o terță persoană.

În concordanță cu soluția pronunțată de către instanța de apel, Curtea apreciază, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că O.E. nu mai are în patrimoniul lui niciun "bun" și nicio "speranță legitimă", în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. În acest sens, se invocă și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru.

(parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, parag. 37 din cauza Mătieș împotriva României). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa. S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condițională. (parag. din cauza Mătieș împotriva României). De asemenea, în parag.

135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens. Ceea ce este esențial este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. În cauză de față, se constată că apelantul reclamant O.E.

nu mai are în patrimoniul lui un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestuia s-a născut, în temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, vocația de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și dacă îndeplinesc condițiile legale. Astfel, instanța constată că, în cadrul acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situația intimaților-pârâți, care au în patrimoniul lor un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios și situația apelantului reclamant O.E., care nu are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios și care ar putea pretinde numai un drept de indemnizare pentru imobilul preluat abuziv, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Inexistența dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul apelantului-reclamant atrage drept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată, în condițiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece O.E. nu mai poate opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv și irevocabil. În patrimoniul acestuia, s-ar putea naște numai un drept de indemnizare, în condițiile Legii nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. Instanța de apel constată că, raport de situația expusă, atâta timp cât nu există nicio hotărâre judecătorească sau o dispoziție administrativă, care să recunoască acest drept de indemnizare, instanța, în cauza de față, nu poate reține decât că există posibilitatea de a intra în patrimoniul apelantului-reclamant a unui drept de indemnizare.

În prezent, în cadrul acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun are relevanță numai împrejurarea că O.E. nu nu mai are în patrimoniul niciun "bun", în sensul de drept la restituirea efectivă a imobilului litigios. Această împrejurarea este relevantă pentru soluționarea acțiunii în revendicare, deoarece ne aflăm în ipoteza în care reclamantul O.E. nu poate invoca niciun drept la restituirea efectivă în natură a bunului, în schimb apelanții-pârâți invocă un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, acte juridice care sunt valabile și care nu au fost anulate. Comparând cele două situații juridice se constată că poziția apelanților-pârâți este preferabilă, deoarece aceștia au în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt și invocă în favoarea lor un titlu valabil, în temeiul căruia au dobândit un drept actual.

În schimb, O.E. nu are în patrimoniul lui niciun drept de proprietate actual, respectiv dreptul de a dobândi restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci s-ar putea naște în favoarea sa un drept de indemnizare, care nu poate fi invocat în contra pârâților, pentru a se dobândi în mod efectiv restituirea în natură a imobilului litigios. Titlul invocat de către reclamantul nu mai poate da naștere la un drept la restituirea în natură a imobilului, având în vedere că imobilul a ieșit în mod definitiv din patrimoniul foștilor proprietari și a intrat în mod legal în patrimoniul unor terțe persoane. De asemenea, Curtea constată că preluarea abuzivă de către stat nu îi conferă apelantului-reclamant niciun drept de a solicita restituirea efectivă în natură a bunului litigios, având în vedere că prin această constatare nu s-a recunoscut că există în patrimoniul său un drept de proprietate actual.

Din această perspectivă, vor fi înlăturate considerentele din cuprinsul motivelor de apel cu privire la existența în patrimoniul lui O.E. a unui bun, care intră sub incidența art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Curtea reține că, prin compararea titlurilor exhibate de către părțile litigante numai apelanții-pârâți au un drept de proprietate asupra bunurilor litigioase. De asemenea, Curtea constată că reclamantul nu avea nicio speranță legitimă la redobândirea efectivă a apartamentului litigios, în temeiul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul fusese vândut încă din anul 1996 și, din acest motiv obiectiv, nu putea fi restituit în natură de către autorități în temeiul Legii nr. 10/2001.

Argumentele invocate sunt în concordanță și cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă, atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. În subsidiar, un alt argument în sprijinul respingerii acțiunii în revendicare este preferabilitatea titlurilor exhibate de către apelanții-pârâți.

Cu privire la critica referitoare la preferabilitatea titlului, Curtea a reținut că titlurile exhibate de către apelanții-pârâți sunt preferabile, pentru următoarele considerente: 1. încheierea valabilă a actelor de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995; 2. aprecierea că imobilul se încadra în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, așa cum era stabilit prin Normele de aplicare adoptate prin H.G. nr. 20/1996, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; 3. inexistența niciunei hotărâri definitive și irevocabile prin care să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, exhibate de către apelanții-pârâți; 4. existența dispozițiilor legale menționate în cuprinsul prezentei hotărâri, care consacră preferabilitatea titlurilor apelanților-pârâți, persoane fizice, respectiv art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială.

De asemenea, Curtea va avea în vedere că dreptul la un "bun", de care beneficiază pârâții, persoane fizice, este mai protejat din punct de vedere juridic și datorită efectelor principiul securității raporturilor juridice și a siguranței acestora. Instanța de apel constată că majoritatea condamnărilor dispuse de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, au fost determinate de împrejurarea că foști proprietari au pierdut în fața instanțelor naționale și nu au obținut o despăgubire efectivă din partea Statutului Român, nu pentru că s-a acordat prevalență titlului de proprietate al foștilor chiriași. În cauza de față, apelantul reclamant O.E.

are vocația de a dobândi despăgubiri în condițiile legii speciale de reparații. Împrejurarea că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, se realizează în mod greoi, datorită problemelor legislative, nu este culpa apelanților-pârâți, care sunt particulari și care nu trebuie să suporte consecințele legislative. Ceea ce este extrem de important de subliniat este că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a statuat în toată jurisprudența sa că instanțele naționale au dat în mod greșit câștig de cauză fostului chiriaș, devenit proprietar, în cadrul acțiunilor în revendicare, ci au condamnat Statul Român pentru neluarea măsurilor legislative necesare pentru a acorda o dreaptă și prealabilă despăgubire fostului proprietar.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat că Legea nr. 10/2001 este contrară Convenției, ci mai mult, în cauza Dumitraș împotriva României a afirmat că deși "Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi privit ca și cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei despăgubiri", totuși "această concluzie nu înlătură dinainte orice evoluție pozitivă pe care ar putea să o aibă în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca și reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest sens, Curtea observă cu satisfacție evoluția recentă care pare să se evidențieze în practică și care se îndreaptă în direcția bună în materie (parag.

15 de mai sus)". În multe rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este determinată de lipsa totală a despăgubirilor, nu de faptul că Legea nr. 10/2001, ar crea în mod greșit o situație favorabilă foștilor chiriași, care au devenit proprietari și care exercită prerogativele dreptului de proprietate. De asemenea, în toate cauzele împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut implicit imposibilitatea Statutului Român de a restitui în natură imobilele naționalizate, care au fost vândute și a transformat obligația de restituire în natură în obligația patrimonială de a plăti valoarea de circulație a imobilului.

Prin obligarea Statului Român la plata valorii bunului, s-a evidențiat împrejurarea că nu se pot crea neajunsuri unui particular, pentru lipsa adoptării unor măsuri eficiente de despăgubire de către Statul Român. În prezent, recenta jurisprudență a Curții Europene recunoaște posibilitatea statului de a limita cuantumul despăgubirilor, așa cum s-a statuat în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României. În acest sens, instanța constată că, în raport de faptul că apelanții-pârâți dețin un "bun", pe care îl posedă și cu privire la care exercită prerogativele de proprietari, nu se poate recunoaște în favoarea lui O.E. efectul principal al acțiunii în revendicare, respectiv redarea posesiei asupra bunului.

Chiar dacă din analiza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-ar putea considera că poziția fostului chiriaș, devenit proprietar, care a fost obligat să restituie în natură bunul fostului proprietar, este mai favorabilă, totuși Curtea a constatat că și situația foștilor chiriași este incertă, sub aspectul dobândirii prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului, după caz, datorită unei reglementări contradictorii a dispozițiilor art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și a practicii diferite a instanțelor de judecată pe acest aspect. De asemenea, Curtea constată că foștii chiriași se bucură de incertitudine cu privire la cuantumul despăgubirii și cu privire la data primirii efective a acestei, fiind din această perspectivă în aceeași situație ca și foștii proprietari, care nu au dobândit bunurile în natură.

În această ipoteză, în care ambele părți ar avea aceeași poziție inferioară în cazul în care nu dobândesc bunul în natură, Curtea apreciază că trebuie să se acorde prevalență principiului securității raporturilor juridice și principiului siguranței raporturilor juridice, pentru a se evita accentuarea unei incertitudini juridice. Prin urmare, în raport de toate considerentele expuse, Curtea a dat prioritate titlurilor de proprietate ale pârâților față de principiul securității raporturilor juridice. Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs reclamantul. În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Instanța pleacă de la o premisă greșită și anume aceea că "speranța legitimă" trebuie să se întemeieze "pe o dispoziție legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară" făcând abstracție de faptul că în cauză primul capăt de cerere, acela de a se constata nevalabilitatea titlului statului a rămas în autoritate de lucru judecat ca urmare a respingerii recursurilor promovate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Mun. București prin Primar General. În momentul pronunțării deciziei atacate prin prezenta cale de atac situația era următoarea: reclamantul era proprietarul unui "bun" legal dobândit iar nevalabilitatea preluării era constatată cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească.

A reține situația contrară celei din litigiu ar înseamnă a lipsi de efecte o hotărâre judecătorească. Decizia atacată a fost pronunțată în apel după casare. Față de caracterul perpetuu al dreptului de proprietate și față de situația premisă prezentată anterior se poate reține, contrar celor reținute de instanța de apel, ca dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor săi fiind transmis prin succesiune către reclamant întrucât abuzul nu generează drept.

În ceea ce privește respingerea de către instanța de apel a apelului promovat de către reclamant ca nefondat întrucât la înstrăinarea imobilului au fost respectate dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 și există prezumția de bună-credință instituită de lege în favoarea dobânditorilor imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995, se arată că buna-credință a intimaților pârâți în calitate de subdobânditori cu titlu oneros nu prezintă nicio relevanță în materia acțiunii în revendicare, bună-credință fiind relevantă în ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau cu privire la o cerere de dezdăunare a posesorului neproprietar.

Instanța în mod netemeinic și nelegal a reținut contrariul celor enunțate întrucât în speța de față se pune problema recunoașterii și ocrotirii titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, reclamantul invocând titlul incontestabil (succesiune și ieșire abuzivă din patrimoniu a posesiei bunului), iar pârâții invocând, printre altele, principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credință - în vederea asigurării principiul stabilității raporturilor civile. Instanța ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile legale pertinente și anume art. 480 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantului i-a fost recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin rămânerea irevocabilă a primului capăt de cerere admis de instanța de fond.

Prin urmare, reclamantul este titularul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar prin compararea titlurilor, se poate cu ușurință observa că titlul reclamantului este preferabil celui al pârâților întrucât titlul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv în timp ce titlul pârâților de la un neproprietar, statul (în perioada 1997 - 2006 SC F. SA a vândut pârâților imobilul revendicat).

O astfel de vânzare chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, interpretare care a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu, Străin, etc). Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru analizarea justificării ingerinței, stabilite prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului sunt următoarele: ingerința să fie prevăzută de lege; ingerința să vizeze un scop legitim; să fie respectată proporționalitatea ingerinței. În ceea ce privește condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege, aceasta nu este îndeplinită. În ceea ce privește condiția ca ingerința să vizeze un scop legitim, reține că aceasta viza un scop legitim, respectiv protejarea drepturilor chiriașilor cumpărători care au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în vederea asigurării principiului securității raporturilor juridice.

Chiriașii cumpărători nu pot invoca nici măcar buna-credință întrucât au cumpărat bunul în scopul de a-l vinde, eludând dispozițiile Legii nr. 112/1995, legea având un profund caracter social având ca scop asigurarea unei case celor ce aveau calitatea chiriași. Or, așa cum rezultă în cauza dedusă judecății unii dintre pârâți sunt promitenții cumpărători ai apartamentelor ce au încheiat antecontracte, cu plata integrală a prețului înainte de expirarea termenului de 10 ani. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, nici această condiție poate considera îndeplinită. În baza considerentelor mai sus expuse, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel în sensul desființării în parte a sentinței instanței de fond și admiterii acțiunii în revendicare astfel cum a fost formulată.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ, art. 480 și 481 C. civ., art. 948 C. civ., art. 2 din Legea nr. 10/2001, Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curtea a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă revendicarea unui imobil naționalizat, acțiune formulată în anul 2007, reclamantul neafirmând că autorul său ar fi formulat vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenele prevăzute de aceste acte normative.

În ceea ce privește primul motiv de recurs prin care se susține că în mod greșit instanța de apel nu ar fi constatat că are un bun actual, fapt ce ar rezulta din aceea că în cadrul prezentului litigiu s-a constatat prin hotărârea pronunțată în primă instanță că imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului fără titlu, dispoziție rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii unor recursuri anterioare declarate de către pârâți, Înalta Curte l-a constatat nefondat pentru următoarele argumente. Așa cum se reține în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului Secția a treia, din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, parag. 134 - 137, din jurisprudența Curții decurg următoarele principii: "134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794 din 98, & 69, CEDO 2002-VII).

135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). 136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912 din 98, & 35, CEDO 2004-IX)." Mai este de precizat, raportat la autoritatea de lucru judecat a acestui capăt de cerere, că instanțele de fond au considerat că reclamantul are interesul să îl formuleze ținând cont de anumite prevederi din Legea nr. 10/2001, aceste instanțe considerând că interesul reclamantului este dat de faptul că, deși în art. 1 se instituie o prezumție legală de preluare abuzivă a imobilului Legea nr. 10/2001 a păstrat distincția între efectele juridice produse de preluarea cu titlu/fără titlu, și anume dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată,

cu referire la persoana căreia îi se revine obligația de a despăgubi pe fostul chiriaș pentru îmbunătățirile aduse imobilului fac distincție între preluarea cu titlu/fără titlu. Ca atare, dispoziția primei instanțe prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului nu are valoarea renașterii în patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, pentru a se considera că acesta are în prezent un bun actual.

Chiar dacă s-ar trece peste finalitatea avută în vedere de către instanțele de fond pentru a reține interesul reclamantului în a cere constatarea nevalabilității titlului statului, în condițiile în care au constatat neîntemeiată acțiunea în revendicare, al cărei scop era restituirea în natură a bunului, nici această dispoziție nu este de natură să îi confere reclamantului un bun actual de care să se prevaleze în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, soluție care rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, așa cum s-a reținut în aceeași hotărâre pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, menționată anterior, parag.

142 - 144. "142. (…) transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. 143. În speță, (…) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut (…) în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala." În aceeași hotărâre Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în parag. 140 se reține, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context a reținut instanța de apel că reclamantul nu se află într-o astfel de situație atâta timp cât în prezenta cauză nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului, situație care concordă cu datele dosarului de față.

Ca atare, neavând un bun actual, nu este îndeplinită condiția esențială pentru a se trece la analiza încălcării dreptului la respectarea bunurilor, așa cum este reglementată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și de art. 480 C. civ. Atâta timp cât reclamantul nu are un bun actual nu se regăsește în situația premisă a acestor norme juridice astfel că nu are relevanță analizarea dacă a existat o ingerință, dacă aceasta a fost prevăzută de lege, a avut un scop legitim și a fost proporțională. În consecință, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prin care se susține că în mod greșit ar fi reținut instanța de apel aplicabilitatea dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 și existența prezumției de buna-credință instituită de lege în favoarea dobânditorilor imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995, în condițiile în care obiectul prezentei acțiuni nu este constatarea nulității absolute a contractului ci revendicarea imobilului, caz în care temeiul de drept aplicabil ar fi constituit de prevederile art. 480 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut că trimiterea la aceste dispoziții s-a făcut de către instanța de apel doar ca o motivare subsidiară în reținerea preferabilității titlului de proprietate al pârâților, care au invocat în apărare aplicarea acestui text de lege.

Instanța de apel a reținut aceste dispoziții legale ținând cont că în ceea ce privește regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cum este și cel care face obiectul prezentului litigiu, a fost adoptată o legislație specială, Legea nr. 10/2001, aplicabilă în condițiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998, inclusiv în ceea ce privește acțiunile în revendicare, așa cum de altfel s-a statuat și prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceste considerente, de altfel, nu mai era necesar a fi reținute atâta timp cât reclamantul nu a făcut dovada că are un bun actual, astfel că nu se mai impunea trecerea la analizarea altor condiții de preferabilitate a titlurilor de proprietate ale pârâților, fiind suficient că pârâții se află în posesia unui titlu care nu a fost constatat nul.

Astfel nu se poate