ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6275/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6275/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față;

Prin cererea de chemare în judecată

reclamantul a revendicat imobilul situat în București, str. B., sector 2,

respectiv cele cinci apartamente înstrăinate de SC F. SA către pârâți, prin

contractele de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997, din 21 iulie 1997, din 25

iulie 1997, din 10 decembrie 1998 și din 28 iunie 2006, iar din raportul de

expertiză tehnică imobiliară, întocmit de expertul I.M.A., instanța a reținut

că valoare de circulație a imobilului revendicat de reclamant, situat în

București, str. B., sector 2, în oricare dintre variante, este mai mare de 450.

000 euro.

La data de 25

ianuarie 2008, reclamantul O.E., a formulat în temeiul art. 132 C. proc. civ.

cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să lărgească cadrul

procesual pasiv, prin introducerea în cauză a numitei D.G., indicând valoarea

totală a imobilului ca fiind aceea de 454.561 euro, adică 1.425.557,6 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 1386 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului, ca neîntemeiată; s-a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca

neîntemeiată, s-a respins excepția inadmisibilității cererii în revendicare, ca

neîntemeiată; s-a admis în parte acțiunea principală formulată de

reclamantul-pârât O.E., în contradictoriu cu pârâții S.E., D.I., I.P., I.P. și

D.G., pârâta - reclamantă S.M.L., pârâtul chemat în garanție Municipiul

București prin Primarul General, chemații în garanție Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Municipiul București și SC F. SA, s-a constatat că statul a preluat imobilul în

litigiu fără titlu valabil, s-a respins capătul de cerere privind obligarea

pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, str. B., sector 2, ca neîntemeiat, a fost obligat

reclamantul la plata către pârâții D. a sumei de 500 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată, s-a luat act că pentru restul părților nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată, s-au disjuns cererile de chemare în garanție,

astfel cum au fost completate, formulate de pârâții S.L., D.I. Și D.G., S.E.,

I.P. și chemații în garanție Primăria Municipiului București Prin Primarul

General și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, împotriva chemaților în

garanție, Municipiului București prin Primarul General, SC F. SA și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cererea reconvențională formulată

de pârâta S.L., în ceea ce privește capetele de cerere în care solicită

acordarea contravalorii îmbunătățirilor și recunoașterea unui drept de

retenție, cu formarea unui nou dosar, și s-a acordat termen în vederea

soluționării cererilor de chemare în garanție, astfel cum au fost completate,

la data de 31 octombrie 2008, A.10, ora 8,30 pentru când se vor cita:

reclamantul, pârâții S.L. și chemații în garanție Municipiului București prin

Primarul General, SC F. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea

sentinței, cu privire la excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului, s-a constatat că prin

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată coroborate cu

dispozițiile Legii nr. 247/2005, se instituie o prezumție legală de preluare

abuzivă a imobilului, însă analiza prezintă interes, atâta timp cât Legea nr.

10/2001 a păstrat distincția între efectele juridice produse de preluarea cu

titlu/fără titlu.

Astfel, dispozițiile

art. 48 din Legea nr. 10/2001 cu referire la persoana căreia îi se revine

obligația de a despăgubi pe fostul chiriaș pentru îmbunătățirile aduse

imobilului fac distincție între preluarea cu titlu/fără titlu.

Pentru aceste motive,

tribunalul a apreciat că reclamanții justifică un interes în analizarea

calității titlului statului asupra imobilului în litigiu și, în consecință, a

respins excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 396 din 12 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant

O.E., de apelanta-pârâtă-reclamantă S.M.L., de apelanții-pârâți B.I., D.G. și

D.I., de apelanții-chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentate de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și de apelantul-chemat

în garanție Municipiul București, prin Primarul General împotriva Sentinței

civile nr. 1386 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă.

Prin Decizia civilă

nr. 2979 din 13 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a

admis recursul declarat de reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr. 396 din 12

iunie 2009 a Curții de Apel București, secția civilă, pe care a casat-o, a fost

trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, s-a respins recursul declarat

de chemații în garanție Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice, prezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București împotriva aceleiași decizii.

În rejudecarea

cauzei, în fața instanței de apel, părțile nu au solicitat administrarea nici

unui mijloc de probă.

Prin Decizia nr.

339/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a

fost respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

În conformitate cu

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea constată că instanța supremă a

dispus rejudecarea cauzei în vederea analizării acțiunii în revendicare din

prisma titlurilor exhibate de către părți și a apărărilor formulate atât de

către apelantul O. (preferabilitatea titlului său, existența în patrimoniul său

a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului), cât și din prisma apărărilor formulate de către

apelanții-pârâți (calitatea de proprietar al imobilului a reclamantului,

admisibilitatea acțiunii în revendicare, preferabilitatea titlului foștilor

chiriași în condițiile valabilității titlului lor și identitatea dintre

imobilul revendicat și cel ocupat de către pârâți).

Instanța de apel

constată că, prin decizia instanței supreme, au fost respinse recursurile

declarate de către chemații în garanție Statul Român, Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Finanțelor Publice, prezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva aceleiași deciziei

pronunțate de către Curtea de Apel București, astfel încât soluția pronunțată

cu privire la aceste părți a rămas definitivă și irevocabilă.

Ca urmare a admiterii

recursului declarat de către O.E. și a casării cu trimitere spre rejudecare, în

conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel constată

că este învestită cu rejudecarea apelurilor declarate de către O.E. și de către

pârâții, persoane fizice S.M., D.I., D.G. și B.I.

Având în vedere că,

în faza procesuală a apelului, nu a mai fost administrat niciun mijloc de

probă, instanța de apel a reiterat situația de fapt reținută de către prima

instanță.

Prin actul de

vânzare-cumpărare din 1923 încheiat între Primăria Municipiului București în

calitate de vânzător și O.M. în calitate de cumpărător, O.M. a dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 255 mp situat în

București, Prelungirea B-dului F., zona Obor.

Pe teren a fost

edificată o construcție, astfel cum rezultă din autorizațiunea de construire

nr. 39F din 27 iunie 1927.

Imobilul a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 din proprietatea lui O.M.,

poziția 5515, fără a se achita despăgubiri, iar pentru recuperarea acestuia

fostul proprietar a formulat numeroase cereri și memorii.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 25 iulie 1997 încheiat între SC F. SA, în calitate de

vânzător și D.I. și D.G., în calitate de cumpărători, pârâții D.I. și D.G. au

dobândit în proprietate apartamentul nr. 1 situat la parter.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1997 încheiat între SC F. SA, în calitate de

vânzător și S.E., în calitate de cumpărător, pârâta S.E. a dobândit în

proprietate apartamentul nr. 5, corp A, mansardă.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 10 decembrie 1998 încheiat între SC F. SA, în calitate de

vânzător și I.P., în calitate de cumpărător, pârâtul I.P. a dobândit în

proprietate apartamentul nr. 1 situat la subsol.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 încheiat între SC F. SA, în calitate de

vânzător și S.M. și S.A.D., în calitate de cumpărători, pârâții S.M. și S.A.D.

au dobândit în proprietate apartamentul situat la etajul 1, corp A.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 28 iunie 2006 încheiat între SC F. SA, în calitate de

vânzător și I.P., în calitate de cumpărător, pârâta I.P. a dobândit în

proprietate apartamentul nr. 4 situat în corp A+B, etaj 1.

Reclamantul nu a

făcut anterior încheierii, contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.

112/1995 vreun demers din care să rezulte intenția acestuia de a reintra în

proprietatea bunului, astfel încât la data încheierii acestor contracte titlul

de proprietate al statului nu era pus la îndoială.

calitatea procesuală activă și implicit calitatea de proprietar a apelantului

O., calitate contestată de către apelanții pârâți, instanța de apel constată că

O. își justifică calitatea procesuală activă în prezenta cauză prin invocarea

titlului de proprietate al autorilor lui, respectiv actul de vânzare-cumpărare

din 1923 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de vânzător

și O.M. în calitate de cumpărător, O.M. a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului teren în suprafață de 255 mp situat în București, Prelungirea

B-dului F., zona Obor.

Calitatea de

proprietar a autorului reclamantului este confirmată și prin actul de preluare,

respectiv Decretul nr. 92/1950, poziția 5515, unde figurează autorul său O.M.

Reclamantul a făcut

dovada calității de moștenitor a lui O.M., prin actele de stare civilă depuse

la dosarul.

Cu privire la acest

aspect, instanța de apel va reitera considerațiile primei instanțe cu privire

la calitatea de succesor al lui O.E., având în vedere că actele de stare civilă

constituie înscrisuri autentice.

Mai mult, instanța de

apel constată că apelanți-pârâți nu au contestat în fața instanțelor de

judecată calitatea de succesor al lui O.E.

Având în vedere

aceste considerente, se constată că nu sunt justificate criticile formulate de

către apelanți-pârâți cu privire la calitatea de succesor al lui O.E.

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța de apel va aprecia că

prezenta acțiune este admisibilă pentru următoarele considerente:

Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a pronunțat în Secții Unite asupra acestei chestiuni,

prin Decizia în interesul legii nr. 33 din data de 9 iunie 2008, statuând, cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu

sunt inadmisibile, ci trebuie să se aibă în vedere împrejurarea că: a)

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Interpretarea

deciziei menționate duce la concluzia potrivit cu care acțiunile în

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

formulate împotriva terțelor persoane care au cumpărat imobilele, cu

bună-credință, de la statul neproprietar nu sunt inadmisibile, ci trebuie să se

analizeze temeinicia acestora.

În cadrul unei

asemenea acțiunii, nu se poate face abstracție de dispozițiile art. 18 din

Legea nr. 10/2001, cu privire la preferabilitatea titlului fostului proprietar,

însă acest aspect are relevanță asupra temeiniciei acțiunii în revendicare și

nu asupra admisibilității acesteia.

De asemenea, atâta

timp cât nu se interzice, în mod expres, posibilitatea formulării unei acțiunii

în revendicare de drept comun, orice parte, în conformitate cu dispozițiile

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie să aibă

posibilitatea de a sesiza instanța de judecată cu privire la ocrotirea unui

drept civil.

Având în vedere

considerentele expuse, instanța de apel constată că nu sunt întemeiate

criticile privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

identitatea dintre imobilul revendicat și imobilul ocupat de către

apelanții-pârâți, Curtea constată că există identitate dintre cele două

imobile, așa cum rezultă din raportul de expertiză în construcții efectuat de

către Judecătoria Sectorului 2 București, aflat la dosarul Judecătoriei.

Astfel, din cuprinsul

raportului de expertiză menționat rezultă identitatea dintre imobilul solicitat

de către apelantul-reclamant și imobilul ocupat de către pârâții, persoane

fizice.

fondul acțiunii în revendicare, instanța de apel învederează următoarele:

Acțiunea în

revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului

neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate

asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a

imobilului). Scopul declanșării acțiunii în revendicare îl constituie

restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanșează

litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său

asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în

natură a bunului.

În ipoteza în care

părțile opun titluri de la autori diferiți se compară între ele drepturile

autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate și se acordă

eficacitate titlului dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Dobândirea de către o

parte a dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar conferă preferință

titlului ei, față de celălalt titlu, dobândit de la un neproprietar.

Titlul preferabil se

stabilește nu în raport de cine posedă bunul sau plătește impozitele aferente

acestuia, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile

exhibate, urmând a se da eficiență titlului care provine de la autorul al cărui

drept este preferabil; această soluție este o aplicație a principiului nemo

plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet, potrivit căruia nu se

poate transmite mai mult decât s-a dobândit, iar transcrierea titlului are

importanță în aprecierea preferabilității titlului numai atunci când părțile

opun titluri care provin de la același autor.

În același timp,

neexistând o reglementare expresă a modalității de comparare de titluri, de a

lungul zecilor de ani, s-a statuat asupra unei practici și a unei doctrine

judiciare multiple: o primă soluție propune să se dea preferință posesorului; o

a doua soluție propune să se dea preferință titlului cu data cea mai veche; cea

de-a treia soluție presupune a se compara titlurile și să se dea câștig aceluia

a cărui drept este preferabil.

Apelantul a solicitat

să se constate că titlul lui este preferat dar a invocat în susținerea sa numai

vechime titlului, confundând practic ultimele două soluții.

În același timp,

chiar prin comparație de titluri urmează a se avea în vedere nu numai vechimea,

ci și dispozițiile legale în materie în momentul judecării cauzei, deci

dispozițiile Legii nr. 112/1995, ale Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005

combinat cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel nu

poate face abstracția de dispozițiile actelor normative invocate în condițiile

în care ambele părți au invocat normele juridice stipulate de acestea pentru

dovedirea temeiniciei susținerilor lor.

Astfel, apelantul

reclamant a invocat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, apreciind că

prin dispoziția menționată i se recunoaște dreptul de proprietate asupra

imobilului în patrimoniul său, iar apelanții-pârâți au invocat preferabilitatea

titlului lor, în raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 și

principiul ocrotirii dobânditorului cu titlu oneros de bună-credință.

Cu privire la

apărarea invocată de către O.E., Curtea învederează că textul art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 vorbește de faptul că reclamanții păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării și nu de faptul că li se recunoaște

retroactiv dreptul de proprietate, constând în dreptul de a obține restituirea

în natură în mod efectiv.

De asemenea, nu

trebuie să se facă abstracție că această dispoziție legală este reglementată în

cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ prin care s-a

urmărit restituirea imobilelor preluate abuziv, fie în natură, fie în echivalent,

în situația imposibilității restituirii în natură.

Astfel, scopul

dispoziției legale menționate nu a fost de a recunoaște efectiv dreptul de

proprietate al imobilului preluat abuziv în patrimoniul fostului proprietar, ci

de a i se recunoaște posibilitatea de a redobândi fie restituirea în natură,

fie măsuri reparatorii prin echivalent.

În cauza de față,

instanța reține că apelantul reclamant O.E. invocă existența unui vechi drept

de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea

efectivă în natură a bunului) asupra imobilului litigios.

Pentru soluționarea

acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă

apelantul-reclamant mai are în patrimoniul său un "bun", în sensul

art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Astfel, potrivit

jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției articolului 1, îl

formează așadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare

componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu

este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră

actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se

raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

În prezenta cauză

prezintă interes cea de-a doua condiție (lit. b)), ce a fost dezvoltată de

Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea

Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004):

a) Art. 1 nu

recunoaște dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept

real, constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație

continuă de "privare de drept". În consecință, privările de

proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de aplicare a

acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);

b) Reclamantul nu

poate susține existența unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care

dispoziția ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul

Convenției; noțiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al

unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de

proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un

"bun" în sensul art. 1; aceeași este situația creanțelor

condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condiției (Prințul Hans-Adam II

de Liechtenstein c. Germaniei" Gratzinger et Gratzingerova c. Republicii

Cehe, Drăculeț c. României, 6 decembrie 2007).

c) Art. 1 nu impune

statelor contractante nicio obligație privind restituirea bunurilor dobândite

anterior ratificării Convenției; statele sunt libere să determine domeniul de

aplicare a legislației privind restituirea bunurilor, precum și condițiile

restituirii (a se vedea și Păduraru c. României);

d) Dacă însă statele,

după ratificarea Convenției și a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație

privind restituirea totală ori parțială a bunurilor preluate într-un regim

anterior, o astfel de legislație dă naștere unui nou drept de proprietate

protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute

pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);

e) noțiunea de

"speranță legitimă": trebuie distins între o simplă speranță oricât

de legitimă moral - și speranța legitimă, care trebuie să aibă o natură

concretă și să se întemeieze pe o dispoziție legală, ori pe un act juridic, cum

ar fi o hotărâre judiciară; dacă existența unui drept este controversată în

dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de

instanțe, nu există o speranță legitimă (Jantner c. Slovaciei).

f) un interes

patrimonial (creanță) nu poate fi considerat o "valoare patrimonială"

susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art. 1 decât dacă ea

are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este

confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești; o

contestație reală, ori caracter serios al pretențiilor afirmate nu sunt suficiente

pentru existența unei speranțe legitime.

Aplicând principiile

enunțate la cauza de față, Curtea constată că apelantul reclamant O.E. nu mai

are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios,

deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca

urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1951 și nu

mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea

acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Din această perspectivă

se pune în discuție împrejurarea dacă O.E. ar mai putea avea în patrimoniul lui

"un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea da naștere în

patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului

preluat abuziv, în condițiile în care acest imobil a fost dobândit cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către o

terță persoană.

În concordanță cu

soluția pronunțată de către instanța de apel, Curtea apreciază, în conformitate

cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că O.E. nu mai are în

patrimoniul lui niciun "bun" și nicio "speranță legitimă",

în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat

abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției.

În acest sens, se

invocă și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului,

care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a

unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă,

ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are

originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (parag. 136

din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, parag. 37 din cauza

Mătieș împotriva României).

Astfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană

se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în

măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul

noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu

poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de

proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condițională. (parag.

din cauza Mătieș împotriva României).

De asemenea, în

parag. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a

reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația

generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea

Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de

restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Ceea ce este esențial

este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a

obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui

nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele

membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

În cauză de față, se

constată că apelantul reclamant O.E. nu mai are în patrimoniul lui un drept la

restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestuia s-a

născut, în temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, vocația

de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul

proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și dacă îndeplinesc

condițiile legale.

Astfel, instanța

constată că, în cadrul acțiunii în revendicare formulată de către fostul

proprietar se compară situația intimaților-pârâți, care au în patrimoniul lor

un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios și situația

apelantului reclamant O.E., care nu are în patrimoniul său un drept la restituirea

efectivă a imobilului litigios și care ar putea pretinde numai un drept de

indemnizare pentru imobilul preluat abuziv, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Inexistența dreptului

la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul apelantului-reclamant

atrage drept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată, în

condițiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece O.E. nu mai

poate opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obține restituirea

efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept

în mod definitiv și irevocabil.

În patrimoniul

acestuia, s-ar putea naște numai un drept de indemnizare, în condițiile Legii

nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

Instanța de apel

constată că, raport de situația expusă, atâta timp cât nu există nicio hotărâre

judecătorească sau o dispoziție administrativă, care să recunoască acest drept

de indemnizare, instanța, în cauza de față, nu poate reține decât că există

posibilitatea de a intra în patrimoniul apelantului-reclamant a unui drept de

indemnizare.

În prezent, în cadrul

acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun are relevanță numai

împrejurarea că O.E. nu nu mai are în patrimoniul niciun "bun", în

sensul de drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.

Această împrejurarea

este relevantă pentru soluționarea acțiunii în revendicare, deoarece ne aflăm

în ipoteza în care reclamantul O.E. nu poate invoca niciun drept la restituirea

efectivă în natură a bunului, în schimb apelanții-pârâți invocă un drept de

proprietate actual asupra imobilului litigios, în temeiul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, acte juridice care

sunt valabile și care nu au fost anulate.

Comparând cele două

situații juridice se constată că poziția apelanților-pârâți este preferabilă,

deoarece aceștia au în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra

imobilului, pe care îl posedă în fapt și invocă în favoarea lor un titlu

valabil, în temeiul căruia au dobândit un drept actual.

În schimb, O.E. nu

are în patrimoniul lui niciun drept de proprietate actual, respectiv dreptul de

a dobândi restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci s-ar

putea naște în favoarea sa un drept de indemnizare, care nu poate fi invocat în

contra pârâților, pentru a se dobândi în mod efectiv restituirea în natură a

imobilului litigios.

Titlul invocat de

către reclamantul nu mai poate da naștere la un drept la restituirea în natură

a imobilului, având în vedere că imobilul a ieșit în mod definitiv din

patrimoniul foștilor proprietari și a intrat în mod legal în patrimoniul unor

terțe persoane.

De asemenea, Curtea

constată că preluarea abuzivă de către stat nu îi conferă apelantului-reclamant

niciun drept de a solicita restituirea efectivă în natură a bunului litigios,

având în vedere că prin această constatare nu s-a recunoscut că există în

patrimoniul său un drept de proprietate actual.

Din această

perspectivă, vor fi înlăturate considerentele din cuprinsul motivelor de apel

cu privire la existența în patrimoniul lui O.E. a unui bun, care intră sub

incidența art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea reține că,

prin compararea titlurilor exhibate de către părțile litigante numai

apelanții-pârâți au un drept de proprietate asupra bunurilor litigioase.

De asemenea, Curtea

constată că reclamantul nu avea nicio speranță legitimă la redobândirea

efectivă a apartamentului litigios, în temeiul notificării formulate în baza

Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul fusese vândut încă din anul 1996 și, din

acest motiv obiectiv, nu putea fi restituit în natură de către autorități în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Argumentele invocate

sunt în concordanță și cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut faptul că

revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă, atât timp

cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul

revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului

sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil

proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție

de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

În subsidiar, un alt

argument în sprijinul respingerii acțiunii în revendicare este preferabilitatea

titlurilor exhibate de către apelanții-pârâți.

Cu privire la critica

referitoare la preferabilitatea titlului, Curtea a reținut că titlurile

exhibate de către apelanții-pârâți sunt preferabile, pentru următoarele

considerente:

valabilă a actelor de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și

14 din Legea nr. 112/1995;

imobilul se încadra în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, așa cum era

stabilit prin Normele de aplicare adoptate prin H.G. nr. 20/1996, în vigoare la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare;

niciunei hotărâri definitive și irevocabile prin care să se constate nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, exhibate de către

apelanții-pârâți;

dispozițiilor legale menționate în cuprinsul prezentei hotărâri, care consacră

preferabilitatea titlurilor apelanților-pârâți, persoane fizice, respectiv art.

18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială.

De asemenea, Curtea

va avea în vedere că dreptul la un "bun", de care beneficiază

pârâții, persoane fizice, este mai protejat din punct de vedere juridic și

datorită efectelor principiul securității raporturilor juridice și a siguranței

acestora.

Instanța de apel

constată că majoritatea condamnărilor dispuse de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, au fost determinate de împrejurarea că foști proprietari au pierdut

în fața instanțelor naționale și nu au obținut o despăgubire efectivă din

partea Statutului Român, nu pentru că s-a acordat prevalență titlului de

proprietate al foștilor chiriași.

În cauza de față, apelantul

reclamant O.E. are vocația de a dobândi despăgubiri în condițiile legii

speciale de reparații.

Împrejurarea că

acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, se realizează în mod

greoi, datorită problemelor legislative, nu este culpa apelanților-pârâți, care

sunt particulari și care nu trebuie să suporte consecințele legislative.

Ceea ce este extrem

de important de subliniat este că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a

statuat în toată jurisprudența sa că instanțele naționale au dat în mod greșit

câștig de cauză fostului chiriaș, devenit proprietar, în cadrul acțiunilor în

revendicare, ci au condamnat Statul Român pentru neluarea măsurilor legislative

necesare pentru a acorda o dreaptă și prealabilă despăgubire fostului

proprietar.

De asemenea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat că Legea nr. 10/2001 este

contrară Convenției, ci mai mult, în cauza Dumitraș împotriva României a

afirmat că deși "Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un

mod susceptibil de a fi privit ca și cum ar echivala cu acordarea efectivă a

unei despăgubiri", totuși "această concluzie nu înlătură dinainte

orice evoluție pozitivă pe care ar putea să o aibă în viitor mecanismele de

finanțare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii

persoanelor cărora, ca și reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de

proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest sens, Curtea

observă cu satisfacție evoluția recentă care pare să se evidențieze în practică

și care se îndreaptă în direcția bună în materie (parag. 15 de mai sus)".

În multe rânduri,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este determinată de lipsa totală a

despăgubirilor, nu de faptul că Legea nr. 10/2001, ar crea în mod greșit o

situație favorabilă foștilor chiriași, care au devenit proprietari și care

exercită prerogativele dreptului de proprietate.

De asemenea, în toate

cauzele împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut

implicit imposibilitatea Statutului Român de a restitui în natură imobilele

naționalizate, care au fost vândute și a transformat obligația de restituire în

natură în obligația patrimonială de a plăti valoarea de circulație a

imobilului.

Prin obligarea

Statului Român la plata valorii bunului, s-a evidențiat împrejurarea că nu se

pot crea neajunsuri unui particular, pentru lipsa adoptării unor măsuri

eficiente de despăgubire de către Statul Român.

În prezent, recenta

jurisprudență a Curții Europene recunoaște posibilitatea statului de a limita

cuantumul despăgubirilor, așa cum s-a statuat în cauza pilot Maria Atanasiu și

alții împotriva României.

În acest sens,

instanța constată că, în raport de faptul că apelanții-pârâți dețin un

"bun", pe care îl posedă și cu privire la care exercită prerogativele

de proprietari, nu se poate recunoaște în favoarea lui O.E. efectul principal

al acțiunii în revendicare, respectiv redarea posesiei asupra bunului.

Chiar dacă din

analiza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-ar putea considera că poziția

fostului chiriaș, devenit proprietar, care a fost obligat să restituie în

natură bunul fostului proprietar, este mai favorabilă, totuși Curtea a

constatat că și situația foștilor chiriași este incertă, sub aspectul dobândirii

prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului, după caz, datorită

unei reglementări contradictorii a dispozițiilor art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și a practicii diferite a instanțelor de judecată pe

acest aspect.

De asemenea, Curtea

constată că foștii chiriași se bucură de incertitudine cu privire la cuantumul

despăgubirii și cu privire la data primirii efective a acestei, fiind din

această perspectivă în aceeași situație ca și foștii proprietari, care nu au

dobândit bunurile în natură.

În această ipoteză,

în care ambele părți ar avea aceeași poziție inferioară în cazul în care nu

dobândesc bunul în natură, Curtea apreciază că trebuie să se acorde prevalență

principiului securității raporturilor juridice și principiului siguranței

raporturilor juridice, pentru a se evita accentuarea unei incertitudini

juridice.

Prin urmare, în

raport de toate considerentele expuse, Curtea a dat prioritate titlurilor de

proprietate ale pârâților față de principiul securității raporturilor juridice.

Împotriva deciziei

menționate anterior a declarat recurs reclamantul.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

Instanța pleacă de la

o premisă greșită și anume aceea că "speranța legitimă" trebuie să se

întemeieze "pe o dispoziție legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o

hotărâre judiciară" făcând abstracție de faptul că în cauză primul capăt

de cerere, acela de a se constata nevalabilitatea titlului statului a rămas în

autoritate de lucru judecat ca urmare a respingerii recursurilor promovate de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Mun. București prin Primar General.

În momentul pronunțării deciziei atacate prin prezenta cale de atac situația

era următoarea: reclamantul era proprietarul unui "bun" legal

dobândit iar nevalabilitatea preluării era constatată cu putere de lucru

judecat printr-o hotărâre judecătorească. A reține situația contrară celei din

litigiu ar înseamnă a lipsi de efecte o hotărâre judecătorească. Decizia

atacată a fost pronunțată în apel după casare. Față de caracterul perpetuu al

dreptului de proprietate și față de situația premisă prezentată anterior se

poate reține, contrar celor reținute de instanța de apel, ca dreptul de

proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor săi fiind transmis

prin succesiune către reclamant întrucât abuzul nu generează drept.

În ceea ce privește

respingerea de către instanța de apel a apelului promovat de către reclamant ca

nefondat întrucât la înstrăinarea imobilului au fost respectate dispozițiile

art. 18 din Legea nr. 10/2001 și există prezumția de bună-credință instituită

de lege în favoarea dobânditorilor imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995,

se arată că buna-credință a intimaților pârâți în calitate de subdobânditori cu

titlu oneros nu prezintă nicio relevanță în materia acțiunii în revendicare,

bună-credință fiind relevantă în ceea ce privește nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare sau cu privire la o cerere de dezdăunare a posesorului

neproprietar. Instanța în mod netemeinic și nelegal a reținut contrariul celor

enunțate întrucât în speța de față se pune problema recunoașterii și ocrotirii

titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, reclamantul

invocând titlul incontestabil (succesiune și ieșire abuzivă din patrimoniu a

posesiei bunului), iar pârâții invocând, printre altele, principiul ocrotirii

subdobânditorului de bună-credință - în vederea asigurării principiul

stabilității raporturilor civile.

Instanța ar fi

trebuit să aibă în vedere dispozițiile legale pertinente și anume art. 480 C.

civ. și art. 1 alin. (1) din Primul protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Reclamantului i-a

fost recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat, prin rămânerea irevocabilă a primului capăt de cerere admis de

instanța de fond. Prin urmare, reclamantul este titularul unui bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol la Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar

prin compararea titlurilor, se poate cu ușurință observa că titlul

reclamantului este preferabil celui al pârâților întrucât titlul reclamantului

provine de la fostul proprietar deposedat abuziv în timp ce titlul pârâților de

la un neproprietar, statul (în perioada 1997 - 2006 SC F. SA a vândut pârâților

imobilul revendicat).

O astfel de vânzare

chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a

dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun,

constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților,

interpretare care a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

numeroase cauze pronunțate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu,

Străin, etc).

Compatibilitatea

acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma

justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului. O privare

de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă

se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză

de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Condițiile ce trebuie

îndeplinite cumulativ pentru analizarea justificării ingerinței, stabilite prin

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului sunt următoarele:

ingerința să fie prevăzută de lege; ingerința să vizeze un scop legitim; să fie

respectată proporționalitatea ingerinței.

În ceea ce privește

condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege, aceasta nu este îndeplinită.

În ceea ce privește

condiția ca ingerința să vizeze un scop legitim, reține că aceasta viza un scop

legitim, respectiv protejarea drepturilor chiriașilor cumpărători care au fost

de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în vederea

asigurării principiului securității raporturilor juridice. Chiriașii

cumpărători nu pot invoca nici măcar buna-credință întrucât au cumpărat bunul

în scopul de a-l vinde, eludând dispozițiile Legii nr. 112/1995, legea având un

profund caracter social având ca scop asigurarea unei case celor ce aveau

calitatea chiriași. Or, așa cum rezultă în cauza dedusă judecății unii dintre

pârâți sunt promitenții cumpărători ai apartamentelor ce au încheiat

antecontracte, cu plata integrală a prețului înainte de expirarea termenului de

10 ani.

În ceea ce privește

proporționalitatea ingerinței, nici această condiție poate considera

îndeplinită.

În baza

considerentelor mai sus expuse, solicită admiterea recursului, modificarea

hotărârii instanței de apel în sensul desființării în parte a sentinței instanței

de fond și admiterii acțiunii în revendicare astfel cum a fost formulată.

În drept, recurentul

a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ, art. 480 și 481 C.

civ., art. 948 C. civ., art. 2 din Legea nr. 10/2001, Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curtea a

constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Obiectul prezentului

litigiu îl reprezintă revendicarea unui imobil naționalizat, acțiune formulată

în anul 2007, reclamantul neafirmând că autorul său ar fi formulat vreo cerere

în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenele

prevăzute de aceste acte normative.

În ceea ce privește

primul motiv de recurs prin care se susține că în mod greșit instanța de apel

nu ar fi constatat că are un bun actual, fapt ce ar rezulta din aceea că în

cadrul prezentului litigiu s-a constatat prin hotărârea pronunțată în primă

instanță că imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului fără titlu,

dispoziție rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii unor recursuri anterioare

declarate de către pârâți, Înalta Curte l-a constatat nefondat pentru

următoarele argumente.

Așa cum se reține în

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului Secția a treia, din 12 octombrie

2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, parag.

134 - 137, din jurisprudența Curții decurg următoarele principii:

"134. (...) un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile"

sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde

atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate

(Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794

din 98, & 69, CEDO 2002-VII).

Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor

contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost

transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr.

39.050/97, & 34, 4 martie 2003).

atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau

parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că

acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912 din 98, & 35, CEDO

2004-IX)."

Mai este de precizat,

raportat la autoritatea de lucru judecat a acestui capăt de cerere, că

instanțele de fond au considerat că reclamantul are interesul să îl formuleze

ținând cont de anumite prevederi din Legea nr. 10/2001, aceste instanțe

considerând că interesul reclamantului este dat de faptul că, deși în art. 1 se

instituie o prezumție legală de preluare abuzivă a imobilului Legea nr. 10/2001

a păstrat distincția între efectele juridice produse de preluarea cu titlu/fără

titlu, și anume dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare

la acea dată, cu referire la persoana căreia îi se revine obligația de a

despăgubi pe fostul chiriaș pentru îmbunătățirile aduse imobilului fac

distincție între preluarea cu titlu/fără titlu.

Ca atare, dispoziția

primei instanțe prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului nu

are valoarea renașterii în patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate

asupra imobilului în cauză, pentru a se considera că acesta are în prezent un

bun actual.

Chiar dacă s-ar trece

peste finalitatea avută în vedere de către instanțele de fond pentru a reține

interesul reclamantului în a cere constatarea nevalabilității titlului

statului, în condițiile în care au constatat neîntemeiată acțiunea în

revendicare, al cărei scop era restituirea în natură a bunului, nici această

dispoziție nu este de natură să îi confere reclamantului un bun actual de care

să se prevaleze în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, soluție care rezultă din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Astfel, așa cum s-a

reținut în aceeași hotărâre pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, menționată anterior, parag. 142 - 144.

"142. (…)

transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut (…) în

mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile

invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului

imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea

acestui apartament.

apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."

În aceeași hotărâre

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în parag. 140 se reține, ținând cont de

sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în

jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și

dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context a

reținut instanța de apel că reclamantul nu se află într-o astfel de situație

atâta timp cât în prezenta cauză nu s-a dispus restituirea în natură a

imobilului, situație care concordă cu datele dosarului de față.

Ca atare, neavând un

bun actual, nu este îndeplinită condiția esențială pentru a se trece la analiza

încălcării dreptului la respectarea bunurilor, așa cum este reglementată de

art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și de

art. 480 C. civ.

Atâta timp cât

reclamantul nu are un bun actual nu se regăsește în situația premisă a acestor

norme juridice astfel că nu are relevanță analizarea dacă a existat o

ingerință, dacă aceasta a fost prevăzută de lege, a avut un scop legitim și a

fost proporțională.

În consecință, este

nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9

C. proc. civ.

Referitor la motivul

de recurs prin care se susține că în mod greșit ar fi reținut instanța de apel

aplicabilitatea dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 și existența

prezumției de buna-credință instituită de lege în favoarea dobânditorilor

imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995, în condițiile în care obiectul

prezentei acțiuni nu este constatarea nulității absolute a contractului ci

revendicarea imobilului, caz în care temeiul de drept aplicabil ar fi

constituit de prevederile art. 480 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Primul

protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut că

trimiterea la aceste dispoziții s-a făcut de către instanța de apel doar ca o

motivare subsidiară în reținerea preferabilității titlului de proprietate al

pârâților, care au invocat în apărare aplicarea acestui text de lege.

Instanța de apel a

reținut aceste dispoziții legale ținând cont că în ceea ce privește regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cum este și cel care face obiectul prezentului litigiu, a fost

adoptată o legislație specială, Legea nr. 10/2001, aplicabilă în condițiile

prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998, inclusiv în ceea ce privește

acțiunile în revendicare, așa cum de altfel s-a statuat și prin Decizia în

interesul legii nr. 33 din 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceste considerente,

de altfel, nu mai era necesar a fi reținute atâta timp cât reclamantul nu a

făcut dovada că are un bun actual, astfel că nu se mai impunea trecerea la

analizarea altor condiții de preferabilitate a titlurilor de proprietate ale

pârâților, fiind suficient că pârâții se află în posesia unui titlu care nu a

fost constatat nul.

Astfel nu se poate