ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6999/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 360 din 28 februarie 2011, a admis acțiunea formulată de reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P., în contradictoriu cu pârâții D.D., D.R., I.M. și O.V.F. și, pe cale de consecință: pârâții au fost obligați să lase reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, balcon, vestibul și oficiu, situat în București, B-dul L.C., sector 1; pârâta I.M. a fost obligată să lase reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 45, compus din 2 camere, situat în București, B-dul L.C., sector 1; pârâta O.V.F. a fost obligată să lase reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, garajul nr. 1, situat în București, B-dul L.C.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Imobilul situat în București, B-dul L.C., sector 1 a fost dobândit de autoarea reclamantelor, M.J.A., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, transcris sub nr. X/1937, reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P. fiind moștenitoarele defunctei M.J.A., decedată la 27 noiembrie 1997, potrivit Certificatului suplimentar de moștenitor din 28 noiembrie 2000. Potrivit contractului de construcțiune autentificat sub nr. Y din 7 octombrie 1937 de Tribunalul Ilfov, secția notariat și astfel cum rezultă din Procesul-verbal nr. Z/1940 întocmit de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare București, M.J.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5B - 6B de la etajul 3 al imobilului situat în București, B-dul L.C., sector 1, compus din 5 camere și dependințe, 2 camere de servitori la mansardă având cota de 3,30%, precum și un garaj cu cota de 0,75%.

Potrivit situației juridice depuse la dosar, imobilul din București, B-dul L.C., sector 1 a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în a cărui anexă la poziția 411 sunt înscriși C.A. și M.I.A. Pârâții D.D. și D.R. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 10 situat în București, B-dul L.C., sector 1, prin cumpărarea apartamentului deținut în calitate de chiriași, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 22 aprilie 1997. Pârâta l.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 45, situat în București, B-dul L.C., mansardă, sector 1, prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 potrivit Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 13 ianuarie 1997. Pârâta O.V.F.

a dobândit dreptul de proprietate asupra garajului situat în București, B-dul L.C., sector 1, prin cumpărare conform Contractului de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1998, încheiat cu P.M.B. prin SC H.N. SA, potrivit Legii nr. 112/1995, în baza Contractului de închiriere din 16 iulie 1997 (astfel cum rezultă din adresele emise de D.G.A.F.I. și SC H.N. SA. Identitatea dintre apartamentele nr. 10 și nr. 45 deținute de pârâții D.D., D.R. și I.M. și apartamentele proprietatea autoarei reclamantelor (nr. 5B și 6B) a fost stabilită și prin expertiza tehnică specialitatea construcții întocmită de expertul A.V.

În ceea ce privește garajul deținut de pârâta O.V.F., tribunalul a constatat că, prin Decizia nr. 2002 din 22 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, faptul că odată cu apartamentul din București, str. L.C., a fost preluat în proprietatea statului și un garaj în cotă de 0,75% din imobil, aflat anterior în proprietatea vânzătorului G.B., despre care instituția locativă care a exploatat imobilul a susținut în mod constant faptul că, după ce a fost ocupat succesiv de alți chiriași, a fost vândut pârâtei O.V.F.

prin Contractul de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1998. Tribunalul a apreciat că în cauză s-a făcut dovada identității între garajul deținut de pârâta O.V.F., în suprafață de 14,42 m.p., și garajul proprietatea autoarei reclamantelor (a cărui existență în patrimoniul acesteia este confirmată de cele două Procese-verbale din data de 28 februarie 1940, întocmite de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București), cu toate că, prin raportul de expertiză construcții întocmit de expertul A.V., se arată că terenul cumpărat de M.J.A., respectiv cota de 0,75% din suprafața de teren de 1.400 m.p., era destinat realizării garajului nr. 5 de la adresa respectivă. Concluzia s-a impus deoarece nu a putut fi avută în vedere numerotarea de la nivelul anului 1937, pentru a se susține că garajul nr. 1 ce face obiectul prezentei acțiuni în revendicare nu ar fi unul și același cu garajul nr. 5, pe care s-a obligat să-l construiască cumpărătoarea M.J.A.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că adresele existente la dosar privind situația juridică a imobilului, emise de D.G.A.F.I. și SC H.N. SA, confirmă faptul că garajul vândut pârâtei O.V.F. este cel ce s-a aflat în proprietatea autorilor reclamantelor, C.A. și M.I.A., naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Pe fondul acțiunii în revendicare, comparând titlurile de proprietate ale părților, tribunalul a constatat preferabilitatea titlului de proprietate al autoarei reclamantelor față de cele ale pârâților. La compararea titlurilor de proprietate ale părților trebuie să se aibă în vedere atât indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform Deciziei nr. 33/2008, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a fi ignorate dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.

În primul rând, s-a constatat că, potrivit dreptului intern, titlul autoarei reclamantelor este preferabil, întrucât acesta este mai vechi și mai bine caracterizat, în timp ce pârâții au dobândit imobilul de la un neproprietar, respectiv de la Statul Român, care a preluat imobilul în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, neavând un titlu valabil. Astfel, prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin dispozițiilor Constituției din 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecție specială, cetățenii Republicii Populare Române fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.

Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. În al doilea rând, examinând cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii și obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat că au fost menționate anumite criterii care trebuie avute în vedere de instanțele judecătorești învestite cu soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Instanța supremă a evocat principiul conform căruia legea specială are prioritate față de norma de drept cu caracter general (în cazul revendicării fiind obligatorie inițierea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv formularea unei notificări, în privința imobilelor ce intră sub incidența acestei legi), iar în cazul în care există conflict între norma specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a arătat că se acordă preferință acesteia din urmă. Comparând titlurile de proprietate ale părților și având în vedere preluarea imobilului de către stat fără titlu valabil, s-a reținut că atât reclamantele, cât și pârâții invocă titluri de proprietate cu privire la același bun, dar care provin de la autori diferiți, autorul pârâților - Statul Român - fiind un neproprietar.

Tribunalul a apreciat că atât reclamantele, cât și pârâții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu s-a putut susține că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuia respinsă, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de acordare a reparațiilor persoanelor deposedate în mod abuziv, prevăzând posibilitatea acordării de despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat. Astfel, se reține că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Fondul Proprietatea nu funcționează, așadar despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001 și care ar putea fi acordate prin urmarea procedurii speciale reglementate de acest act normativ nu sunt efective, ci iluzorii.

Aceasta se datorează și caracterului neclar, greoi și ineficient al procedurii de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001 - legea specială de reparație - neputând determina o reparare rapidă, eficientă și efectivă a prejudiciului cauzat foștilor proprietari prin preluarea abuzivă a bunului. S-a constatat, de asemenea, faptul că în Cauza Katz contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că Statul Român ar trebui să ia măsurile legislative necesare pentru a preveni apariția unor situații în care două titluri de proprietate asupra aceluiași bun coexistă. Astfel, statul ar trebui să vegheze la înlăturarea obstacolelor juridice împiedicând vechii proprietari de a obține restituirea bunului lor - dacă e vorba de restituirea în natură - sau acordarea de despăgubiri rapide și adecvate pentru prejudiciul suportat, mai ales prin adoptarea de măsuri legislative, administrative și bugetare adecvate.

S-a mai arătat că, în special, statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparație (Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta să devină coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă, iar sistemul astfel remediat ar trebui să permită părților să beneficieze de compensare și/sau de a primi acțiuni la Fondul Proprietatea - în funcție de acțiunea lor - într-un termen rezonabil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în acest caz încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin vânzarea de către stat a bunului reclamantului unui terț de bună-credință înainte de confirmarea definitivă în justiție a dreptului de proprietate al acestuia, ca și prin lipsa totală de compensare.

În același sens, în Cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații, făcând trimitere la considerentele altor hotărâri similare (Cauza Ruxanda Ionescu contra României, Cauza Matache și alții contra României). S-a mai arătat că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare daunele rezultate din lipsa de compensare prelungită. Concluzia Curții este că, chiar și în cazul în care Legea nr. 10/2001 deschide accesul la o procedură administrativă și apoi, dacă e necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să ajungă într-un termen rezonabil la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

S-a reținut, de asemenea, existența unui decalaj semnificativ între termenele prevăzute de lege pentru luarea unei decizii în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 și termenele din realitate, iar prin propunerea unei compensări (care va fi calculată de Comisia centrală pentru plata despăgubirilor) nu se oferă nicio garanție părților în legătură cu durata și rezultatul acestei etape a procedurii (Cauza Tudor contra României). De asemenea, Curtea a apreciat că nu reprezintă o cale de atac efectivă contestarea deciziei administrative în instanța de judecată pentru că, în cele din urmă, punerea în executare a deciziei finale a instanței se face tot în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.

În consecință, numai prin restituirea în natură a imobilului se poate realiza o reparare efectivă a prejudiciului, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia neavând la dispoziție o altă modalitate eficientă pentru a fi despăgubiți. Tribunalul a constatat, de asemenea, că în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate și că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Însă, în acest caz, Statul Român a fost condamnat avându-se în vedere lipsa acordării unei compensații efective pentru pierderea bunului de către chiriașul cumpărător. S-a reținut în decizia respectivă faptul că nu i s-a acordat nicio compensație chiriașului cumpărător pentru apartamentul de care a fost privat, ca urmare a admiterii recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiție. S-a subliniat faptul că, la momentul respectiv, chiar dacă reclamanta ar fi formulat o acțiune având ca obiect restituirea prețului plătit de chiriaș la cumpărarea apartamentului și a cheltuielilor necesare și utile efectuate, prejudiciul suferit de acesta nu ar fi fost acoperit în integralitate, întrucât valoarea de piață a imobilului la momentul deposedării era superioară sumei pe care ar fi obținut-o chiriașul cumpărător ca urmare a admiterii acțiunii în pretenții.

În schimb, în prezent, având în vedere modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, chiriașii cumpărători de bună-credință pot fi despăgubiți prin formularea unei cereri de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, în baza dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) C. proc. civ., având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor. Așadar, la momentul actual, mijloacele puse la dispoziție de lege chiriașilor cumpărători sunt mult mai eficiente și apte pentru obținerea unei compensații efective decât cele reglementate de Legea nr. 10/2001 cu privire la foștii proprietari, aceștia din urmă neavând posibilitatea de a fi despăgubiți într-un interval de timp rezonabil, având în vedere că Fondul Proprietatea nu funcționează nici în prezent în mod eficient.

În această situație, așteptarea obținerii măsurilor reparatorii conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, în urma emiterii dispoziției prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru apartamentul vândut pârâtului ar constitui, pentru reclamante, o amânare sine die a momentului acordării unei compensații efective pentru pierderea bunului preluat abuziv de stat, așa cum în mod constant a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, tribunalul a apreciat că se impune admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâților D.D. și D.R. să lase reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, balcon, vestibul și oficiu, situat în București, B-dul L.C., sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V., obligarea pârâtei I.M.

să lase reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 45, compus din 2 camere, situat în București, B-dul L.C., sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V., precum și obligarea pârâtei O.V.F. să lase reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, garajul nr. 1, situat în București, B-dul L.C., sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți D.D., D.R., I.M., și O.V.F., în contradictoriu cu intimații-reclamanți N.Y.E.C.

și O.C.P. și, pe cale de consecință, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Având în vedere că reclamanții au formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, acțiunea fiind în mod irevocabil respinsă, curtea de apel a reținut că actul de înstrăinare al apartamentului în litigiu s-a consolidat, motiv pentru care acest contract este considerat ca fiind perfect valabil, astfel că aspectele legate de respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză în prezenta cauză.

Din această perspectivă, invocarea problemei bunei-credințe a pârâților nu poate fi examinată în actualul cadru procesual, în condițiile în care buna-credință este un element ce ține de încheierea valabilă a contractului. Spre deosebire de revendicarea de drept comun, în care se procedează la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, analizându-se exclusiv modalitatea de transfer a dreptului de proprietate, titlurile părților fiind prezumate a fi valide (în condițiile în care admiterea unei astfel de acțiuni conduce la ineficacitatea titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul, și nu la anularea acestuia), în cazul revendicărilor având ca obiect imobile preluate abuziv, instanța supremă, prin Decizia nr. 33/2008, a introdus în categoria criteriilor de analiză a preferabilității titlurilor părților și noțiunea de bună-credință.

În speța de față nu se impune examinarea acestei cerințe, pentru motivele anterior expuse. Având în vedere că prezenta acțiune este o revendicare a unui imobil preluat de stat în perioada regimului comunist, mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți se face conform criteriilor stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, astfel cum, de altfel, a fost expus în cele ce preced, Curtea a reținut că nu sunt aplicabile regulile clasice de comparare a titlurilor părților, motiv pentru care a considerat fondate criticile apelanților-pârâți referitoare la acest aspect.

În ceea ce privește raționamentul primei instanțe, de a compara titlurile de proprietate înfățișate de părți și de a da câștig de cauză foștilor proprietari și pe considerentul că apelanții-pârâți, în calitate de foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, au la dispoziție mijloace legale eficiente pentru obținerea unei reparații echitabile (dispozițiile art. 50 din Legea 10/2001), spre deosebire de reclamanți, Curtea a apreciat că este eronat, prin raportare la cele statuate de Înalta Curte prin Decizia civilă nr. 33/2008.

Acest criteriu al modalităților legale (alternative față de legea specială) de care părțile dispun în vederea obținerii unei reparații nu-și are locul în acest context, având în vedere pe de o parte că reclamanții nu au făcut dovada că au urmat legile de reparație edictate, ulterior anului 1989, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi probat că s-au prevalat de prevederile acestor acte normative speciale, trebuie avut în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă.

Este vorba de Decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de Decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

Împotriva deciziei civile mai sus menționate au declarat recurs reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - reținerea instanței de apel în ce privește garajul cumpărat de O.V.F. este nelegală deoarece acesta a fost preluat abuziv de stat, împreună cu apartamentul din București, str. L.C. - în cauză s-a făcut dovada faptului că, după apariția Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de lege, s-a formulat notificare prin care s-a solicitat restituirea apartamentului în litigiu. Recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 20163/999/2007, la data de 22 octombrie 2007, reclamantele N.Y.E.C.

și O.C.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.D., D.R. și I.M. și O.V.F., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, balcon, vestibul, oficiu (ocupat de pârâții D.); apartamentul nr. 45, compus din două camere, mansardă (ocupat de pârâta I.M.); garajul nr. 1 în suprafață de 14,42 m.p. (ocupat de pârâta O.V.F.). În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt singurele succesoare legale ale autoarei lor M.J.A. S-a mai arătat că autoarea reclamantelor a avut în proprietate apartamentul nr. 5B - 6B din imobilul situat în București, B-dul. L.C. Acest imobil a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Criticile formulate de recurentele-reclamante privind preluarea imobilului în litigiu și formularea notificării de către reclamante se încadrează în critica de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente. Aceste critici ale recurentelor-reclamante nu pot fi însă primite pentru considerentele ce succed: Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, față de Legea nr. 10/2001, trebuie avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

În excepția sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității, cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se desprind elemente pe care instanța învestită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține unei alte persoane protejate de lege.

În ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantelor, se vor avea în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumărescu c. României).

O astfel de valoare patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamantele-recurente nu dețin o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau de constatare a nevalabilității titlului statului, se reține că reclamantele nu se pot prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză) care intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel în mod corect a reținut că reclamantele au cel mult o speranță legitimă.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic al valorii patrimoniale, pe care reclamantele pretind că o dețin, se are în vedere faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecății în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare și la dispozițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu a Legii nr. 10/2001.

Simplul fapt că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în condițiile în care reclamantele nu beneficiază de o recunoaștere actuală a dreptului de proprietate pe care îl invocă, fie pe cale administrativă, prin emiterea unei dispoziții de proprietate pe care îl invocă, fie pe cale administrativă, prin emiterea unei dispoziții de retrocedare sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fie pe cale judiciară, printr-o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării imobilului sau cel puțin de constatare a nevalabilității titlului statului, pronunțată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, se constată că nu se poate reține, în favoarea acestora, existența unui bun în sensul Convenției.

Așadar, față de cele reținute se va constata că recursul declarat de reclamante nu este fondat și pe cale de consecință se va respinge și, în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P. împotriva Deciziei civile nr. 40A din 2 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ