ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6999/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6999/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

prin Sentința civilă nr. 360 din 28 februarie 2011, a admis acțiunea formulată

de reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P., în contradictoriu cu pârâții D.D., D.R.,

I.M. și O.V.F. și, pe cale de consecință: pârâții au fost obligați să lase

reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 10, compus

din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, balcon, vestibul și oficiu, situat în

București, B-dul L.C., sector 1; pârâta I.M. a fost obligată să lase

reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 45, compus

din 2 camere, situat în București, B-dul L.C., sector 1; pârâta O.V.F. a fost

obligată să lase reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, garajul nr.

1, situat în București, B-dul L.C.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Imobilul situat în

București, B-dul L.C., sector 1 a fost dobândit de autoarea reclamantelor,

M.J.A., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov,

secția notariat, transcris sub nr. X/1937, reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P. fiind

moștenitoarele defunctei M.J.A., decedată la 27 noiembrie 1997, potrivit

Certificatului suplimentar de moștenitor din 28 noiembrie 2000.

Potrivit contractului

de construcțiune autentificat sub nr. Y din 7 octombrie 1937 de Tribunalul

Ilfov, secția notariat și astfel cum rezultă din Procesul-verbal nr. Z/1940

întocmit de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare București, M.J.A. a

dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5B - 6B de la etajul

3 al imobilului situat în București, B-dul L.C., sector 1, compus din 5 camere

și dependințe, 2 camere de servitori la mansardă având cota de 3,30%, precum și

un garaj cu cota de 0,75%.

Potrivit situației

juridice depuse la dosar, imobilul din București, B-dul L.C., sector 1 a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în a cărui anexă la poziția 411

sunt înscriși C.A. și M.I.A.

Pârâții D.D. și D.R.

au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 10 situat în

București, B-dul L.C., sector 1, prin cumpărarea apartamentului deținut în

calitate de chiriași, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit Contractului de

vânzare-cumpărare cu plata în rate din 22 aprilie 1997.

Pârâta l.M. a

dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 45, situat în

București, B-dul L.C., mansardă, sector 1, prin cumpărare în baza Legii nr.

112/1995 potrivit Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 13

ianuarie 1997.

Pârâta O.V.F. a

dobândit dreptul de proprietate asupra garajului situat în București, B-dul

L.C., sector 1, prin cumpărare conform Contractului de vânzare-cumpărare din 12

octombrie 1998, încheiat cu P.M.B. prin SC H.N. SA, potrivit Legii nr.

112/1995, în baza Contractului de închiriere din 16 iulie 1997 (astfel cum

rezultă din adresele emise de D.G.A.F.I. și SC H.N. SA.

Identitatea dintre

apartamentele nr. 10 și nr. 45 deținute de pârâții D.D., D.R. și I.M. și

apartamentele proprietatea autoarei reclamantelor (nr. 5B și 6B) a fost

stabilită și prin expertiza tehnică specialitatea construcții întocmită de

expertul A.V.

În ceea ce privește

garajul deținut de pârâta O.V.F., tribunalul a constatat că, prin Decizia nr.

2002 din 22 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, s-a reținut,

cu putere de lucru judecat, faptul că odată cu apartamentul din București, str.

L.C., a fost preluat în proprietatea statului și un garaj în cotă de 0,75% din

imobil, aflat anterior în proprietatea vânzătorului G.B., despre care

instituția locativă care a exploatat imobilul a susținut în mod constant faptul

că, după ce a fost ocupat succesiv de alți chiriași, a fost vândut pârâtei

O.V.F. prin Contractul de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1998.

Tribunalul a apreciat

că în cauză s-a făcut dovada identității între garajul deținut de pârâta

O.V.F., în suprafață de 14,42 m.p., și garajul proprietatea autoarei

reclamantelor (a cărui existență în patrimoniul acesteia este confirmată de

cele două Procese-verbale din data de 28 februarie 1940, întocmite de

Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București), cu toate că,

prin raportul de expertiză construcții întocmit de expertul A.V., se arată că

terenul cumpărat de M.J.A., respectiv cota de 0,75% din suprafața de teren de

1.400 m.p., era destinat realizării garajului nr. 5 de la adresa respectivă.

Concluzia s-a impus

deoarece nu a putut fi avută în vedere numerotarea de la nivelul anului 1937,

pentru a se susține că garajul nr. 1 ce face obiectul prezentei acțiuni în

revendicare nu ar fi unul și același cu garajul nr. 5, pe care s-a obligat să-l

construiască cumpărătoarea M.J.A.

Pe de altă parte,

tribunalul a apreciat că adresele existente la dosar privind situația juridică

a imobilului, emise de D.G.A.F.I. și SC H.N. SA, confirmă faptul că garajul

vândut pârâtei O.V.F. este cel ce s-a aflat în proprietatea autorilor

reclamantelor, C.A. și M.I.A., naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, comparând titlurile de proprietate ale părților, tribunalul a

constatat preferabilitatea titlului de proprietate al autoarei reclamantelor

față de cele ale pârâților.

La compararea

titlurilor de proprietate ale părților trebuie să se aibă în vedere atât

indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform Deciziei nr. 33/2008,

cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a fi ignorate

dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.

În primul rând, s-a

constatat că, potrivit dreptului intern, titlul autoarei reclamantelor este

preferabil, întrucât acesta este mai vechi și mai bine caracterizat, în timp ce

pârâții au dobândit imobilul de la un neproprietar, respectiv de la Statul

Român, care a preluat imobilul în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950,

neavând un titlu valabil. Astfel, prevederile Decretului nr. 92/1950, actul

normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin

dispozițiilor Constituției din 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, potrivit

cărora proprietatea particulară se bucură de o protecție specială, cetățenii

Republicii Populare Române fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru

cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă

despăgubire stabilită prin justiție.

Totodată, prevederile

Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată,

privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., potrivit căruia

"nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză

de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum

și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare

la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În al doilea rând,

examinând cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii și obligatorie pentru

instanțe conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat

că au fost menționate anumite criterii care trebuie avute în vedere de

instanțele judecătorești învestite cu soluționarea acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dreptul comun.

Instanța supremă a

evocat principiul conform căruia legea specială are prioritate față de norma de

drept cu caracter general (în cazul revendicării fiind obligatorie inițierea

procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv formularea unei

notificări, în privința imobilelor ce intră sub incidența acestei legi), iar în

cazul în care există conflict între norma specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, s-a arătat că se acordă preferință acesteia din urmă.

Comparând titlurile

de proprietate ale părților și având în vedere preluarea imobilului de către

stat fără titlu valabil, s-a reținut că atât reclamantele, cât și pârâții

invocă titluri de proprietate cu privire la același bun, dar care provin de la

autori diferiți, autorul pârâților - Statul Român - fiind un neproprietar.

Tribunalul a apreciat

că atât reclamantele, cât și pârâții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu s-a putut

susține că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuia

respinsă, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de acordare a

reparațiilor persoanelor deposedate în mod abuziv, prevăzând posibilitatea

acordării de despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat. Astfel,

se reține că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Fondul

Proprietatea nu funcționează, așadar despăgubirile reglementate de Legea nr.

10/2001 și care ar putea fi acordate prin urmarea procedurii speciale

reglementate de acest act normativ nu sunt efective, ci iluzorii. Aceasta se

datorează și caracterului neclar, greoi și ineficient al procedurii de acordare

a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001 - legea specială de reparație -

neputând determina o reparare rapidă, eficientă și efectivă a prejudiciului

cauzat foștilor proprietari prin preluarea abuzivă a bunului.

S-a constatat, de

asemenea, faptul că în Cauza Katz contra României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că Statul Român ar trebui să ia măsurile

legislative necesare pentru a preveni apariția unor situații în care două

titluri de proprietate asupra aceluiași bun coexistă. Astfel, statul ar trebui

să vegheze la înlăturarea obstacolelor juridice împiedicând vechii proprietari

de a obține restituirea bunului lor - dacă e vorba de restituirea în natură -

sau acordarea de despăgubiri rapide și adecvate pentru prejudiciul suportat,

mai ales prin adoptarea de măsuri legislative, administrative și bugetare

adecvate.

S-a mai arătat că, în

special, statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparație

(Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta să devină

coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă, iar sistemul astfel remediat ar

trebui să permită părților să beneficieze de compensare și/sau de a primi acțiuni

la Fondul Proprietatea - în funcție de acțiunea lor - într-un termen rezonabil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în acest caz încălcarea art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

prin vânzarea de către stat a bunului reclamantului unui terț de bună-credință

înainte de confirmarea definitivă în justiție a dreptului de proprietate al

acestuia, ca și prin lipsa totală de compensare.

În același sens, în

Cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut

că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi

considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații,

făcând trimitere la considerentele altor hotărâri similare (Cauza Ruxanda

Ionescu contra României, Cauza Matache și alții contra României). S-a mai

arătat că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare

daunele rezultate din lipsa de compensare prelungită. Concluzia Curții este că,

chiar și în cazul în care Legea nr. 10/2001 deschide accesul la o procedură

administrativă și apoi, dacă e necesar, la o procedură contencioasă, acest

acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să ajungă

într-un termen rezonabil la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor

pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

S-a reținut, de

asemenea, existența unui decalaj semnificativ între termenele prevăzute de lege

pentru luarea unei decizii în procedura administrativă reglementată de Legea

nr. 10/2001 și termenele din realitate, iar prin propunerea unei compensări

(care va fi calculată de Comisia centrală pentru plata despăgubirilor) nu se

oferă nicio garanție părților în legătură cu durata și rezultatul acestei etape

a procedurii (Cauza Tudor contra României). De asemenea, Curtea a apreciat că

nu reprezintă o cale de atac efectivă contestarea deciziei administrative în

instanța de judecată pentru că, în cele din urmă, punerea în executare a

deciziei finale a instanței se face tot în conformitate cu procedura prevăzută

de Legea nr. 247/2005.

În consecință, numai

prin restituirea în natură a imobilului se poate realiza o reparare efectivă a

prejudiciului, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia neavând la

dispoziție o altă modalitate eficientă pentru a fi despăgubiți.

Tribunalul a

constatat, de asemenea, că în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului reține că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze

noi prejudicii disproporționate și că legislația ar trebui să permită să se ia

în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât

persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie aduse în

situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în

trecut aceste bunuri. Însă, în acest caz, Statul Român a fost condamnat

avându-se în vedere lipsa acordării unei compensații efective pentru pierderea

bunului de către chiriașul cumpărător. S-a reținut în decizia respectivă faptul

că nu i s-a acordat nicio compensație chiriașului cumpărător pentru

apartamentul de care a fost privat, ca urmare a admiterii recursului în anulare

de către Curtea Supremă de Justiție.

S-a subliniat faptul

că, la momentul respectiv, chiar dacă reclamanta ar fi formulat o acțiune având

ca obiect restituirea prețului plătit de chiriaș la cumpărarea apartamentului

și a cheltuielilor necesare și utile efectuate, prejudiciul suferit de acesta

nu ar fi fost acoperit în integralitate, întrucât valoarea de piață a

imobilului la momentul deposedării era superioară sumei pe care ar fi obținut-o

chiriașul cumpărător ca urmare a admiterii acțiunii în pretenții.

În schimb, în

prezent, având în vedere modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.

1/2009, chiriașii cumpărători de bună-credință pot fi despăgubiți prin

formularea unei cereri de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor

Publice, în baza dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) C. proc. civ.,

având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor. Așadar, la

momentul actual, mijloacele puse la dispoziție de lege chiriașilor cumpărători

sunt mult mai eficiente și apte pentru obținerea unei compensații efective

decât cele reglementate de Legea nr. 10/2001 cu privire la foștii proprietari,

aceștia din urmă neavând posibilitatea de a fi despăgubiți într-un interval de

timp rezonabil, având în vedere că Fondul Proprietatea nu funcționează nici în

prezent în mod eficient.

În această situație,

așteptarea obținerii măsurilor reparatorii conform procedurii reglementate de

Legea nr. 247/2005, în urma emiterii dispoziției prin care s-a propus acordarea

de despăgubiri pentru apartamentul vândut pârâtului ar constitui, pentru

reclamante, o amânare sine die a momentului acordării unei compensații efective

pentru pierderea bunului preluat abuziv de stat, așa cum în mod constant a

reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare,

tribunalul a apreciat că se impune admiterea acțiunii în revendicare și

obligarea pârâților D.D. și D.R. să lase reclamantelor, în deplină proprietate

și posesie, apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucătărie, baie, cămară,

balcon, vestibul și oficiu, situat în București, B-dul L.C., sector 1,

identificat prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții,

întocmit de expertul tehnic judiciar A.V., obligarea pârâtei I.M. să lase

reclamantelor, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 45, compus

din 2 camere, situat în București, B-dul L.C., sector 1, identificat prin

raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții, întocmit de expertul tehnic

judiciar A.V., precum și obligarea pârâtei O.V.F. să lase reclamantelor, în

deplină proprietate și posesie, garajul nr. 1, situat în București, B-dul L.C.,

sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică specialitatea

construcții, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis

apelurile declarate de apelanții-pârâți D.D., D.R., I.M., și O.V.F., în

contradictoriu cu intimații-reclamanți N.Y.E.C. și O.C.P. și, pe cale de

consecință, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins

acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Având în vedere că

reclamanții au formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, acțiunea

fiind în mod irevocabil respinsă, curtea de apel a reținut că actul de

înstrăinare al apartamentului în litigiu s-a consolidat, motiv pentru care

acest contract este considerat ca fiind perfect valabil, astfel că aspectele

legate de respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de

dobândire nu mai pot forma obiect de analiză în prezenta cauză. Din această

perspectivă, invocarea problemei bunei-credințe a pârâților nu poate fi

examinată în actualul cadru procesual, în condițiile în care buna-credință este

un element ce ține de încheierea valabilă a contractului.

Spre deosebire de

revendicarea de drept comun, în care se procedează la compararea titlurilor de

proprietate prezentate de părți, analizându-se exclusiv modalitatea de transfer

a dreptului de proprietate, titlurile părților fiind prezumate a fi valide (în

condițiile în care admiterea unei astfel de acțiuni conduce la ineficacitatea

titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul, și nu la anularea

acestuia), în cazul revendicărilor având ca obiect imobile preluate abuziv,

instanța supremă, prin Decizia nr. 33/2008, a introdus în categoria criteriilor

de analiză a preferabilității titlurilor părților și noțiunea de bună-credință.

În speța de față nu se impune examinarea acestei cerințe, pentru motivele

anterior expuse.

Având în vedere că

prezenta acțiune este o revendicare a unui imobil preluat de stat în perioada

regimului comunist, mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți se

face conform criteriilor stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr.

33/2008, astfel cum, de altfel, a fost expus în cele ce preced, Curtea a

reținut că nu sunt aplicabile regulile clasice de comparare a titlurilor

părților, motiv pentru care a considerat fondate criticile apelanților-pârâți

referitoare la acest aspect.

În ceea ce privește

raționamentul primei instanțe, de a compara titlurile de proprietate înfățișate

de părți și de a da câștig de cauză foștilor proprietari și pe considerentul că

apelanții-pârâți, în calitate de foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii

nr. 112/1995, au la dispoziție mijloace legale eficiente pentru obținerea unei

reparații echitabile (dispozițiile art. 50 din Legea 10/2001), spre deosebire

de reclamanți, Curtea a apreciat că este eronat, prin raportare la cele

statuate de Înalta Curte prin Decizia civilă nr. 33/2008. Acest criteriu al

modalităților legale (alternative față de legea specială) de care părțile

dispun în vederea obținerii unei reparații nu-și are locul în acest context,

având în vedere pe de o parte că reclamanții nu au făcut dovada că au urmat

legile de reparație edictate, ulterior anului 1989, iar pe de altă parte, chiar

dacă s-ar fi probat că s-au prevalat de prevederile acestor acte normative

speciale, trebuie avut în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a

fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de

către instanța supremă. Este vorba de Decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a

statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține

astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit

legii speciale, precum și de Decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta

Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr.

247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu

se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii prin

echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și

nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționate au declarat recurs reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P.,

criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- reținerea instanței

de apel în ce privește garajul cumpărat de O.V.F. este nelegală deoarece acesta

a fost preluat abuziv de stat, împreună cu apartamentul din București, str.

L.C.

- în cauză s-a făcut

dovada faptului că, după apariția Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de

lege, s-a formulat notificare prin care s-a solicitat restituirea

apartamentului în litigiu.

Recursul declarat

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr.

20163/999/2007, la data de 22 octombrie 2007, reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.D., D.R. și I.M. și O.V.F., ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să le lase

în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 10, compus din 2 camere,

bucătărie, baie, cămară, balcon, vestibul, oficiu (ocupat de pârâții D.);

apartamentul nr. 45, compus din două camere, mansardă (ocupat de pârâta I.M.);

garajul nr. 1 în suprafață de 14,42 m.p. (ocupat de pârâta O.V.F.).

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că sunt singurele succesoare legale ale autoarei lor

M.J.A.

S-a mai arătat că

autoarea reclamantelor a avut în proprietate apartamentul nr. 5B - 6B din

imobilul situat în București, B-dul. L.C. Acest imobil a fost naționalizat în

temeiul Decretului nr. 92/1950.

Criticile formulate

de recurentele-reclamante privind preluarea imobilului în litigiu și formularea

notificării de către reclamante se încadrează în critica de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a

dispozițiilor legale incidente.

Aceste critici ale

recurentelor-reclamante nu pot fi însă primite pentru considerentele ce succed:

Pentru a clarifica

chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

față de Legea nr. 10/2001, trebuie avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001

are caracterul unei legi speciale de reparație, edictată de legiuitor pentru

rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada

regimului comunist.

În excepția

sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor

vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către

fostul proprietar anularea contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile

dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Problema raportului

dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun,

atât sub aspectul admisibilității, cât și din punct de vedere al interesului

legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C.

civ., a fost tranșată de instanța supremă prin Decizia în interesul Legii nr.

33/2008.

Coroborând

prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a

statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru

imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a

acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu

mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această

situație.

Din decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție se desprind elemente pe care instanța învestită cu

o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de

particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în

patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr.

10/2001, în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului

juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține

unei alte persoane protejate de lege.

În ce privește

chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției în patrimoniul

reclamantelor, se vor avea în vedere următoarele aspecte care se degajă din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României.

Noțiunea de bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului constituie

un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în

revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la

restituirea imobilului (cauza Brumărescu c. României).

O astfel de valoare

patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se poate identifica

și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări

în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care

a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii.

Făcând aplicarea

acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că

reclamantele-recurente nu dețin o hotărâre judecătorească de admitere a

revendicării sau de constatare a nevalabilității titlului statului, se reține

că reclamantele nu se pot prevala de un interes patrimonial (în ceea ce

privește imobilul revendicat în cauză) care intră în noțiunea de bun,

consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel în mod corect a reținut că

reclamantele au cel mult o speranță legitimă.

Pentru a stabili în

concret conținutul juridic al valorii patrimoniale, pe care reclamantele

pretind că o dețin, se are în vedere faptul că acțiunea în revendicare dedusă

judecății în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare și la

dispozițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței

supreme exprimată prin decizia în interesul legii, în sensul că acțiunea în

revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de

funcționare a sistemului reparatoriu a Legii nr. 10/2001.

Simplul fapt că

imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în condițiile în care

reclamantele nu beneficiază de o recunoaștere actuală a dreptului de proprietate

pe care îl invocă, fie pe cale administrativă, prin emiterea unei dispoziții de

proprietate pe care îl invocă, fie pe cale administrativă, prin emiterea unei

dispoziții de retrocedare sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

fie pe cale judiciară, printr-o hotărâre judecătorească de admitere a

revendicării imobilului sau cel puțin de constatare a nevalabilității titlului

statului, pronunțată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, se constată că nu se

poate reține, în favoarea acestora, existența unui bun în sensul Convenției.

Așadar, față de cele

reținute se va constata că recursul declarat de reclamante nu este fondat și pe

cale de consecință se va respinge și, în baza art. 312 C. proc. civ. se va

menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P. împotriva Deciziei civile nr. 40A

din 2 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ