ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 678/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 678/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

la data de 7 septembrie 2007, reclamantele R.E., C.S.E. și N.D.V. au

chemat în judecată pe pârâții M.I., M.E., M.C., Primăria

Municipiului București și Municipiul București, prin Primarul

General, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va

pronunța, să constate că statul nu a avut și nici nu are un

titlu valabil asupra imobilului situat în București, să fie

obligați pârâții M.I. și M.E. să lase în deplină

proprietate și posesie apartamentul, în suprafață utilă de

60,47 m.p., reprezentând o cotă indiviză de 12,12 % din imobil

și din părțile de folosință comună ale imobilului

și 33,17 mp teren situat sub construcție, să fie obligat pârâtul

M.C. să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul,

comun cu spațiul ocupat de primii pârâți, în suprafață

utilă de 177,91 m.p. reprezentând o cotă indiviză de 32,63% din

imobil și din părțile de folosință comune ale

imobilului și 89,3 m.p. teren situat sub construcție.

In motivarea

acțiunii, reclamantele au arătat că imobilul ce face obiectul

litigiului a fost dobândit de către autoarea lor, L.A.R.,

căsătorită cu A.R., conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22613 din 8 iulie 1935 și

transcris sub nr. 13544/1935 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov. În urma decesului acestora, au rămas ca moștenitori reclamanții R.E. și

C.S., având împreună o cotă de 3/16 din imobil, iar reclamanta N.D.V.

cu o cotă de 13/16 din imobil.

Imobilul a fost

preluat, ulterior, de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin

sentința civilă nr. 5789/1967, Tribunalul Popular al Raionului A. a

constatat că R.V. este proprietarul unei cote indivize de 3/16 din imobil,

obligând Raionul A. să-i predea în deplină proprietate și

posesie această cotă, în posesia statului rămânând, astfel, o

cotă de 13/16.

Contractele de

vânzare-cumpărare ale pârâților au fost încheiate cu încălcarea

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 112/1995, întrucât parterul imobilului,

format dintr-un singur apartament, nu putea fi vândut prin două contracte

de vânzare-cumpărare la două familii, iar în al doilea rând, statul

nu a vândut decât o cotă-parte indiviză din dreptul de proprietate,

restul fiind proprietatea reclamantelor.

În concluzie,

reclamantele au arătat că titlul lor provine de la un proprietar, iar

titlul pârâților provine de la un neproprietar, iar faptul că acest

titlu nu a fost desființat nu semnifică faptul că pârâții

au vreun drept de proprietate legal dobândit, căci buna lor credință

nu valorează proprietate.

Pârâtul M.C. a

invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității

acțiunii, iar pârâții M., excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantelor, excepția inadmisibilității

acțiunii și excepția lipsei calității procesuale

pasive a Primăriei Municipiului București și a Municipiului

București.

Pârâții M.

au formulat și cerere reconvențională, prin care au solicitat

să se constate că reclamatele R.E. și C.S.E. dețin în

proprietate o cotă de 3/16 din apartamentul situat la parterul imobilului

și din terenul aferent de 380 mp; să se constate că pârâții

M.I. și M.E. au dobândit în proprietate în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, o cotă indiviză de

12,12% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeași cotă

din părțile de folosință comună și 33,17 m.p.

teren situat sub construcție; să se constate că autorii

pârâtului M.C. au dobândit în proprietate în baza contractul de

vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, o cotă indiviză de

32,63% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeași cotă

din părțile de folosință comună și 89,30 mp teren

situat sub construcție și să se dispună ieșirea din

indiviziune a părților.

Reclamantele au

invocat excepția de inadmisibilitate a primelor capete de cerere din

cererea reconvențională, cu motivarea că acțiunea în

constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea

dreptului.

Tribunalul a

respins excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare și a

disjuns soluționarea cererii de ieșire din indiviziune formulată

pe cale reconvențională, formând un nou dosar.

Prin

sentința civilă nr. 1203 din 3 iulie 2008, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea; a constatat

că imobilul situat în București, sector 2, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; a respins capătul de cerere

privind revendicarea imobilului, ca neîntemeiat; a respins excepția de

inadmisibilitate a cererii reconvenționale; a admis cererea

reconvențională; a constatat că reclamantele R.E. și C.S.E.

dețin în proprietate o cotă indiviză de 3/16 din apartamentul

situat la parterul imobilului și din terenul aferent de 380 m.p.; a

constatat că pârâții M.I. și M.E. au dobândit în proprietate în

baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, o cotă

indiviză de 12,12% din apartamentul situat la parterul imobilului,

aceeași cotă din părțile de folosință comună

și 33,17 m.p. teren situat sub construcție; a constatat că

autorii pârâtului M.C. au dobândit în proprietate, în baza contractul de

vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, o cotă indiviză de

32,63% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeași cotă

din părțile de folosință comună și 89,30 mp teren

situat sub construcție; a obligat reclamantele să plătească

pârâților M.I. și M.E., suma de 595 lei reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a

hotărî în acest fel, tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul a fost

dobândit de autoarea reclamantelor, L.A.R., căsătorită cu A.R.,

prin contractul de vânzare-cumpărare din 8 iulie 1935 și transcris

sub nr. 13544/1935 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov. În urma

decesului acestora, au rămas moștenitori R.E. și C.S., cu o

cotă de 3/16 din imobil, iar reclamanta N.D.V. deține o cotă de

13/16.

Ulterior,

imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951,

iar prin Decizia nr. 1077/1962 a Comitetului Executiv a Sfatului Popular al

Raionului A. imobilul a fost constituit fond de bază al I.A.L. A.

Prin

sentința civilă nr. 5789/1967, Tribunalul Popular al Raionului A. a

constatat că R.V. este proprietarul unei cote indivize de 3/16 din imobil,

obligând Raionul A. să-i predea în deplină proprietate și

posesie această cotă, în posesia statului rămânând, astfel, o

cotă de 13/16.

Pârâții M.I.

și M.E. au dobândit în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare

din 19 decembrie 1996 în baza Legii nr. 112/1995, o cotă indiviză de

12,12% din apartament, aceeași cotă din părțile de

folosință comună și 33,17 m.p. teren situat sub

construcție, iar autorii pârâtului M.C. au dobândit în proprietate în baza

contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995,

o cotă indiviză de 32,63% din apartament, aceeași cotă din

părțile de folosință comună și 89,30 mp teren

situat sub construcție.

Potrivit art. 6

din Legea nr. 112/1998, tribunalul a constat că imobilul a fost preluat

fără titlu, întrucât Decretul nr. 111/1951 contravenea

Constituției din anul 1948, în vigoare la acea dată, Declarației

Universale a Drepturilor Omului la care România era parte și

dispozițiilor art. 481 C. civ.

În ceea ce

privește acțiunea în revendicare, instanța de fond a avut în

vedere faptul că ambele părți pretind a avea drepturi de

proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, pârâții având

și posesia bunului. A reținut, astfel, că la momentul încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare pârâții au fost de

bună-credință și că potrivit art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile

preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate

cu bună-credință.

În aceeași

ordine de idei, tribunalul a reținut că actele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea art. 9 și 14 din

Legea nr. 112/1995, cumpărătorii nefiind înștiințați

prin nici un document scris sau notificare despre faptul că imobilul ar fi

revendicat sau că ar fi existat vreo acțiune pe rolul unei

instanțe judecătorești prin care să se constate

valabilitatea titlului statului.

Distinct de

toate acestea, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. d) din

Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent,

în situația în care imobilul a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor legale. Prin urmare, reclamantele nu au decât posibilitatea

acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, căci

această dispoziție legală stabilește obligativitatea

menținerii situației juridice create în mod valabil prin aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și instituie indirect un criteriu de

preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de

proprietate în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Această

concluzie se desprinde și din interpretarea dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii,

soluționat la data de 9 iulie 2008 în Dosarul nr. 60/2007, cu privire la

aplicarea Legii nr. 10/2001, ocazia cu care Înalta Curte a reafirmat aplicarea

principiului specialia generalibus derogant.

Tribunalul a

apreciat că această soluție este în concordanță

și cu practica C.E.D.O., care a recunoscut că în situația în

care nu s-a constatat nulitatea absolută a unui contract de

vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș

beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției

și nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea R. contra

României).

Tribunalul a

constatat cererea reconvențională este admisibilă în raport de

dispozițiile art. 111 C. proc. civ., față de împrejurarea

că pârâții au solicitat să se constate o situație de drept

și nu una de fapt și au posesia bunului litigios.

Pe fondul

cererii reconvenționale, tribunalul a apreciat că aceasta este

întemeiată și a admis-o astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă

nr. 104 din 12 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamante

și de pârâtul Municipiul București împotriva sentinței.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Anterior

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995,

fostul proprietar nu a efectuat nici un demers prin care să

urmărească redobândirea imobilului: nu a formulat cerere de

restituire în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995 și nu a introdus

acțiune în justiție anterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 și respectiv, din 18 decembrie

1996, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului

București, prin SC F. SA, cu pârâții M. și M.

Acțiunea

din prezentul dosar a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că această lege se aplică

raporturilor juridice deduse judecății.

Potrivit Legii nr.

10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele

înstrăinate de către stat cu respectarea legii (art. 18 lit. c)).

Pentru a se înlătura de la aplicare dispozițiile legale

menționate este necesar ca fostul proprietar să introducă

acțiunea în anulare a actului de înstrăinare.

Art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 stabilește că actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,

sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună-credință.

În

speță, statul a preluat imobilul fără titlu valabil. Acest

aspect a fost reținut în mod judicios de către instanța de fond,

considerentele sentinței fiind explicite și corecte.

Întrucât

semnificația noțiunii de bună-credință diferă în

funcție de domeniul de drept în care își găsește aplicarea,

curtea reține că prin bună-credință în sensul art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, se înțelege convingerea

cumpărătorului că statul este proprietarul bunului ce face

obiectul vânzării și că titlul statului nu este contestat de

către foștii proprietari.

Convingerea

cumpărătorului cu privire la faptul că încheie contractul cu

proprietarul bunului și că titlul acestuia nu este contestat de

terțe persoane trebuie să existe la momentul încheierii contractului.

Având în vedere

că anterior cumpărării intimații deținuseră

imobilul mai mulți ani în baza unor contracte de închiriere încheiate cu

statul, acesta din urmă având calitatea de locator proprietar, indiferent

de modalitatea în care bunul a intrat în patrimoniul statului, chiriașii

cumpărători erau perfect îndreptățiți să

considere că statul (vânzătorul) era proprietarul bunului.

Având în vedere

că anterior datei încheierii contractelor de vânzare ce fac obiectul

cauzei nici reclamantele și nici autorii acestora nu au ridicat nici o

pretenție asupra bunului, adică nu au introdus o acțiune în

justiție și nu au formulat cerere de restituire în termenul și

în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995, Curtea constată că în mod

corect instanța de fond a dat eficiență bunei-credințe,

neexistând nici o justificare pentru înlăturarea acesteia.

Dispozițiile

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt clare, în sensul că

indiferent de cauza de nulitate contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

nu se anulează dacă au fost încheiate de cumpărători de

bună-credință.

Ținând

seama de cele arătate și având în vedere dispozițiile art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001, apelantele-reclamante nu mai au dreptul la

restituirea în natură a bunului, fiind îndreptățite doar la

măsuri reparatorii prin echivalent, în măsura în care le-au solicitat

înăuntrul termenelor reglementate de lege.

Tot sub acest

aspect este de menționat faptul că cele două contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate

în interiorul termenului special de prescripție reglementat de art. 45 al

Legii nr. 10/2001 (termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

și prin O.U.G. nr. 145/2001), 14 august 2002, iar o altă acțiune

având ca obiect constatarea nulității acestor contracte nu mai poate

fi introdusă. Aceasta înseamnă că la data de 14 august 2002

(când s-a prescris dreptul la acțiune al reclamanților) dreptul de

proprietate al pârâților a fost consolidat, fiind recunoscută

implicit valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza

Legii nr. 112/1995, iar aceștia au avut de la acea dată un bun în

sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Curtea

consideră că orice altă soluție ar aduce atingere dreptului

acestora la respectarea bunului, a echilibrului just care trebuie menținut

între protecția proprietății și cerințele interesului

general și nu în ultimul rând securității raporturilor juridice.

Dacă

potrivit legii speciale apelantele nu au dreptul la restituirea în natură,

atunci nu li se poate recunoaște acest drept nici potrivit normelor

generale.

Referitor la

imobilele preluate de stat fără titlu valabil dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că „pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparație" or, Legea nr. 10/2001

reprezintă tocmai o lege specială de reparație. Textul de lege

menționat și faptul că acțiunea reclamantelor a fost

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la

concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în

speță, iar instanța de fond a dat în mod corect

eficiență legii speciale în soluționarea cererilor cu care a

fost învestită.

Susținerile

contrare ale apelantelor nu pot fi primite deoarece ignoră principiul de

drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală - specialia generalibus derogant - a cărui aplicare nu

trebuie reiterată în fiecare lege specială. Oricum, dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă tocmai o aplicare a

principiului menționat.

Câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevedea în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu

se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială

se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și

la cele preluate de stat fără titlu valabil, precum și la

relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii

și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele

în anumite condiții expres prevăzute.

Având în vedere

dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001 și

ținând seama de caracterul special al acestei legi, trebuie observat

că, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl

reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice

prevăzute de art. 480 C. civ., ci atitudinea subiectivă a

subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin voința

legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâților este

preferabil.

Față

de cele arătate, Curtea reține că dispozițiile art. 45 din

Legea nr. 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului de

bună-credință pe Legea nr. 112/1995, respectiv, salvgardarea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu statul dacă persoanele

îndreptățite au formulat acțiune în anulare și aceasta a

fost respinsă, ori dacă nu au formulat o astfel de acțiune. în

această ordine de idei, curtea reține că titlul

cumpărătorilor de bună-credință este preferabil,

inclusiv în cadrul revendicării. Acțiunea în revendicare poate fi

admisă doar dacă se anulează contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această

interpretare este conformă celor reținute în ședința din 9

iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită

în Secții Unite, în Dosarul nr. 60/2007 în Decizia nr. 33, publicată

în M. Of., partea l, Nr. 108/23. II. 2009, cu următorul conținut:

"Concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială.

În cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001)

și C.E.D.O., Convenția are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Potrivit

dispozițiilor art. 329 alin. (2) și (3) C. proc. civ., deciziile pronunțate

în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării lor în M. Of.,

orientarea pe care o imprimă practic, judiciare în această materie

își va găsi reflectarea și în această hotărâre,

căci nu ne găsim în ipoteza aplicării unei legi noi (care, în

principiu, nu retroactivează), ci a aplicării unei legi în vigoare,

conform interpretării uniforme date de instanța supremă.

Referitor la

compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

dispozițiile Convenției Europene pentru Drepturile Omului, Curtea

reține următoarele:

Convenția

nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de

reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele

să fi ratificat convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi

interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost

transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea

marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situația

juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada statului comunist optând

în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către

foștii proprietari și în subsidiar, în măsura în care acestea au

fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane

dobânditori de bună-credință, pentru acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, acestea din urmă urmând a fi stabilite la

valoarea de piață a imobilului.

Față

de cele arătate, Curtea constată că legislația internă

respectă exigențele C.E.D.O., astfel că nu există motive

pentru a înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001.

Garanțiile

conferite de Convenție protejează atât pe reclamante cât și pe

pârâți. Aceștia din urmă au dobândit de la stat un bun în baza

unei legi în vigoare și în prezent.

A considera

că fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul oricând, în pofida

legislației speciale care reglementează situația juridică a

acestuia, echivalează cu menținerea permanentă a

insecurității circuitului juridic civil. C.E.D.O. a stabilit în mod

constant că unul dintre elementele fundamentale a superiorității

dreptului este principiul securității raporturilor juridice, acest

principiu opunându-se reparării unei nedreptăți istorice

printr-o altă nedreptate.

Referitor la

critica în sensul că instanța de fond nu ar fi reținut că

pentru cota de 3/16 din imobil pârâții nu dețin nici un fel de titlu,

se impune precizarea că acest aspect a fost soluționat implicit de

instanță prin admiterea primului capăt din cererea

reconvențională, iar pârâții nu au contestat acest aspect.

Câtă vreme această cotă nu este individualizată,

instanța nu putea să dispună restituirea cotei în cadrul

acțiunii în revendicare, acest aspect urmând a fi soluționat în

cadrul dosarului format prin disjungerea cererii de ieșirea din

indiviziune.

În ceea ce

privește inadmisibilitatea acțiunii în constatare formulată de

pârâți pe cale reconvențională, Curtea constată că, în

mod corect, tribunalul a hotărât că se solicită constatarea unei

situații de drept și nu de fapt, căci constatarea se referă

la cotele de proprietate ale părților, iar pârâții care au

formulat această solicitare se află în posesia imobilului, astfel

că nu se impunea formularea unei acțiuni în realizare.

În concluzie,

acțiunea în revendicare este admisibilă, însă cu aplicarea

prioritară a dispozițiilor legii speciale și a principiilor care

se desprind din jurisprudența instanței de la Strasbourg.

Municipiul

București a formulat critici cu privire la greșita soluționare a

cererii având ca obiect constatarea preluării imobilului în proprietatea

statului fără titlu valabil, în condițiile în care prin art. 1

și 2 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a prevăzut expres care imobile

au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu,

ceea ce înseamnă că potrivit legii speciale reclamanții nu au

justificat interesul promovării acestei cereri.

Și aceste

critici au fost apreciate ca nefondate, căci legea specială

definește în art. 2 noțiunea de „imobile preluate abuziv",

caracterul abuziv nefiind însă de natură a exclude preluarea

imobilului cu titlu. Această concluzie se desprinde din interpretarea per

a contrario a dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu

următorul conținut: „(1) în sensul prezentei legi, prin imobile

preluate în mod abuziv se înțelege: [.] h) orice alte imobile preluate de

stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

cu modificările și completările ulterioare".

Prin urmare,

reclamantele aveau interesul să promoveze acțiunea având acest

obiect, deoarece numai în acest fel se puteau prevala de dispozițiile art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acea dată),

conform cărora, persoanele ale căror imobile au fost preluate

fără titlu valabil își păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării. Considerentele expuse sunt de

natură a justifica interesul reclamantelor în promovarea acțiunii în

constatare tocmai în raport de dispozițiile legii speciale.

Cererea privind

acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimații M.,

deși perfect admisibilă în raport de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că factura

și chitanța depuse la dosar reprezintă copia acelorași

documente depuse la instanța de fond și acordate prin sentința

apelată.

De asemenea, a fost

respinsă în raport de dispozițiile art. 1169 C. civ. și cererea

intimatului M.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece au

fost depuse la dosar facturile din 06 ianuarie 2009 și din 22 decembrie 2008,

care nu fac trimitere la numărul contractului de asistență

juridică menționat pe împuternicirea avocațială și

nici la numărul de dosar, pentru a putea aprecia că serviciile

facturate au legătură cu cauza de față. Aceeași neclaritate

este întreținută și de neconcordanțele existente în ceea ce

privește data emiterii facturilor, data emiterii împuternicirii

avocațiale și data la care avocatul părții a fost prezent

la termenele de judecată.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamantele R.E., C.S.E. și N.D.V., invocând

în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat recurentele susțin următoarele:

Ambele

instanțe au reținut că, atât timp cât pârâții au fost de

bună credință la momentul cumpărării imobilului,

atunci titlul lor este preferabil titlului reclamantelor, astfel cum

rezultă din dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

reclamantele nemaiavând dreptul la restituirea în natură a acestuia

față de prevederile art. 18 lit. d) din același act normativ.

Instanța

de apel a mai reținut că Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în

sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate față de

dreptul comun, iar această lege specială prevede doar posibilitatea

acordării de despăgubiri în cazul în care bunul a fost vândut.

Potrivit

soluției Înaltei Curți de Casație și Justiție,

acțiunea în revendicare formulată în temeiul C. civ. este

admisibilă în măsura în care există neconcordanțe între

Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O. și dacă nu se aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raportului civil.

Interpretarea

potrivit căreia Legea nr. 10/2001 exclude dreptul proprietarului unui

imobil preluat abuziv de a-și apăra dreptul de proprietate pe calea

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe C. civ. contravine C.E.D.O.

Or, potrivit art.

21 din Constituția României accesul la justiție este garantat, iar

potrivit art. 20 din Constituția României, în cazul în care există

neconcordanțe între legea națională și o convenție

internațională la care România este parte, aceasta din urmă se

aplică cu prioritate.

Reclamantele

mai arată că, în speță, ele se află în posesia

titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat.

Este

adevărat că și pârâții dețin un titlu de proprietate

asupra imobilului și dispun la rândul lor de un „bun”, însă viciul

care afectează titlul autorului lor – statul - se repercutează

și în privința propriului titlu.

Recurentele

susțin că trebuie recunoscută preferabilitatea titlului lor, ca

fiind original și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul

inițial, care a dobândit bunul în condiții de perfectă

legalitate.

Buna-credință

a chiriașilor cumpărători la momentul contractării nu are

nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate și

implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Chiriașii

cumpărători au dreptul la o despăgubire integrală conform

prejudiciului suferit având la îndemână beneficiul unei legi speciale

favorabile lor, respectiv Legea nr. 1/2009 care prevede că:

Proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, chiar

dacă la momentul cumpărării ei nu au plătit un preț la

nivelul pieței.

Dat fiind

și faptul că în mod constant C.E.DO. a constatat că Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu

funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea

efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari și că

această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de

bunurile lor, recurentele susțin că restituirea în natură se

impune drept unica măsură reparatorie pentru privarea lor de

proprietate suportată prin vânzarea imobilului către pârâți.

Mai mult,

instanțele anterioare au reținut că pârâții au

cumpărat doar 13/16 din imobil și că nu dețin nici un titlu

cu privire la cota de 3/16, astfel încât, cu atât mai mult se impunea admiterea

acțiunii în revendicare.

La dosar au

depus întâmpinări pârâții M.I. și M.E. și, respectiv, M.C.,

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimații

au arătat că recurentele nu au făcut niciun demers după

adoptarea Legii nr. 112/1995 pentru redobândirea imobilului și nici nu au

promovat vreo acțiune în justiție întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun înainte de adoptarea acestei legi.

Prin

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 ei

nu au făcut decât să respecte dispozițiile legale, așa cum

au stabilit și instanțele anterioare.

În ceea ce

privește jurisprudența C.E.D.O. intimatul M.C. a arătat că,

spre deosebire de cauzele P. contra României, S. contra României, B. contra

României și P. contra României, în speța de față nu

există o hotărâre judecătorească irevocabilă de

admitere a acțiunii în revendicare, care să nu poată fi

adusă la îndeplinire din cauza statului, care a vândut bunurile în

litigiu, deși nu avea dreptul să o facă.

Pe de altă

parte, nu se poate vorbi de încălcarea accesului la justiție și,

respectiv, al art. 6 paragr. 1 din Convenție, deoarece, prin faptul

că instanța nu procedează la o comparare de titluri și alege

să eficientizeze teoria aparenței în drept, nu înseamnă că

nu analizează pretențiile reclamantelor.

Prevederile art.

45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 salvează de la nulitate actul încheiat

de cumpărătorul de bună-credință al bunului

aparținând altei persoane decât vânzătorului.

Eroarea

comună și invincibilă în care trebuie să se fi aflat

cumpărătorul, vizând calitatea de proprietar al statului,

implică existența pe de o parte a unei stări de fapt și de

drept de natură a crea aparența unui asemenea statut al

vânzătorului, iar, pe de altă parte, a unei atitudini

cumpărătorului circumscrise bunei credințe.

În ceea ce-i

privește pe intimați este suficient că au constatat la momentul

încheierii contractului că imobilul figura în patrimoniul statului preluat

în baza unui act normativ eficient și în virtutea căruia era

exclusă orice posibilitate de restituire a imobilului către fostul

proprietar.

O admitere a

acțiunii în revendicare nu ar avea o acoperire convențională, ci

ar putea contraveni principiului siguranței circuitului civil.

Recursul este

nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Fără

a considera acțiunea în revendicare formulată de reclamante ca

inadmisibilă, curtea de apel a analizat-o pe fond, și a concluzionat

că nu este fondată, nici față de dispozițiile Legii nr.

10/2001, dar nici față de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O.

În atare

situație, critica potrivit căreia instanța de apel ar fi

considerat exclus dreptul proprietarului unui imobil preluat abuziv de

a-și apăra dreptul de proprietate pe calea unei acțiuni în

revendicare este nefondat.

Curtea de apel

a reținut că atât reclamantele cât și pârâții trebuie

să beneficieze de garanțiile conferite de C.E.D.O. și că,

în speță, toate părțile litigante dețin un bun în

sensul Convenției.

Astfel, chiar

dacă situația reclamantelor nu este identică celor din cauzele

soluționate de C.E.D.O., date cu titlu de exemplu în întâmpinare, în

sensul că acestea nu beneficiază de o hotărâre

judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea

imobilului, nu se poate nega că ele dețin un bun în sensul

Convenției.

Acest bun îl

reprezintă tocmai hotărârile pronunțate în prezentul litigiu în

primă instanță și în apel, prin care s-a constatat că

imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce

echivalează cu recunoașterea calității de proprietare a

reclamantelor.

Numai că,

în egală măsură, s-a constatat în mod corect că și

pârâții cumpărători dețin un bun în sensul Convenției,

deoarece aceștia au cumpărat spațiile locative în litigiu în

baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu contestase

valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul și nu formulase

vreo cerere de restituire în natură a imobilului.

Mai mult,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantele aveau

posibilitatea să atace în justiție contractele de

vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea

nulității acestora, în interiorul termenului special de

prescripție de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen

care a fost prelungit succesiv.

Or,

reclamantele nu au acționat în acest sens și nici nu au oferit o

explicație a motivului pentru care au rămas în pasivitate

față de posibilitatea pe care le-o oferea legea specială de

reparație, aceea de a solicita anularea contractelor și, în cazul

obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură

imobilul.

Pe de altă

parte, instanțele anterioare au reținut că reclamantele nu au

acționat nici în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură

a imobilului. O atare cerere ar fi împiedicat sau cel puțin temporizat

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul

normativ menționat, iar încheierea contractelor înainte de

soluționarea cererii reclamantelor și în condițiile contestării

valabilității titlului statului, ar fi creat premisele

contestării valabilității contractelor atât din perspectiva

încălcării legii, cât și din cea a relei-credințe a

părților contractante.

Prin urmare,

însăși atitudinea de pasivitate a reclamantelor a contribuit

hotărâtor la crearea actualei situații.

La data

expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim

din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de

pârâți s-a consolidat, așa cum s-a reținut de către curtea

de apel, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța

legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate

contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să

păstreze apartamentele care, conform art. 18, nu mai puteau fi restituite

în natură foștilor proprietari.

Pentru a da

preferabilitate titlului deținut de pârâți, curtea de apel a avut în

vedere nu doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci și jurisprudența C.E.D.O.,

care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale

superiorității dreptului este principiul securității

raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei

nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în

posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând

imobilul.

Totodată,

a avut în vedere faptul că legea specială de reparație a

prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în

echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piață a

imobilului.

Faptul că

în prezent Fondul P. - prin intermediul căruia ar urma să fie

acordate despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, în măsura

în care au fost solicitate - nu funcționează, invocat de recurente,

nu poate constitui un motiv pentru admiterea acțiunii în revendicare,

deoarece ar însemna ca, pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient

de coerent dispozițiile legii reparatorii, sancționată de altfel

în repetate rânduri de C.E.D.O., consecințele să fie suportate nu de

stat, ci de alți particulari, ale căror drepturi sunt deopotrivă

ocrotite de Convenție.

Nici

susținerea potrivit căreia pârâții beneficiază de o lege

favorabilă lor, respectiv Legea nr. 1/2009, nu poate fi primită

deoarece, prin respectivul act normativ s-a prevăzut posibilitatea

acordării de despăgubiri echivalente valorii de circulație a

imobilelor către chiriașii cumpărători ale căror

contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești,

definitive și irevocabile.

Or, în

speță, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți

pentru imobilul în litigiu nu au fost anulate.

Față

de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia Curții de

Apel a fost pronunțată cu respectarea legii, fiind în

concordanță și cu decizia pronunțată în interesul

legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 33/2008.

În ceea ce

privește cota de 3/16 din imobil, așa cum corect a reținut

curtea de apel, prin sentință s-a constatat dreptul

reclamanților cu privire la aceasta, numai că, fiind vorba de o

cotă ideală dintr-un bun determinat nu este posibilă obligarea pârâților

la a o lăsa în deplină proprietate și posesie, o astfel de

obligație fiind imposibil de executat.

Așa cum

s-a arătat de către curtea de apel, în litigiul disjuns, având ca

obiect cererea de ieșire din indiviziune, această cotă va fi

avută în vedere când se va stabili modul de atribuire a imobilului.

Pentru aceste

considerente, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.,

Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat

conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanții R.E., C.S.E. si

N.D.V. împotriva Deciziei nr. 104/ A din 12 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 februarie 2010.