ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 678/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 7 septembrie 2007, reclamantele R.E., C.S.E. și N.D.V. au chemat în judecată pe pârâții M.I., M.E., M.C., Primăria Municipiului București și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că statul nu a avut și nici nu are un titlu valabil asupra imobilului situat în București, să fie obligați pârâții M.I. și M.E. să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul, în suprafață utilă de 60,47 m.p., reprezentând o cotă indiviză de 12,12 % din imobil și din părțile de folosință comună ale imobilului și 33,17 mp teren situat sub construcție, să fie obligat pârâtul M.C.

să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul, comun cu spațiul ocupat de primii pârâți, în suprafață utilă de 177,91 m.p. reprezentând o cotă indiviză de 32,63% din imobil și din părțile de folosință comune ale imobilului și 89,3 m.p. teren situat sub construcție. In motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că imobilul ce face obiectul litigiului a fost dobândit de către autoarea lor, L.A.R., căsătorită cu A.R., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22613 din 8 iulie 1935 și transcris sub nr. 13544/1935 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov. În urma decesului acestora, au rămas ca moștenitori reclamanții R.E. și C.S., având împreună o cotă de 3/16 din imobil, iar reclamanta N.D.V.

cu o cotă de 13/16 din imobil. Imobilul a fost preluat, ulterior, de către stat în baza Decretului nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 5789/1967, Tribunalul Popular al Raionului A. a constatat că R.V. este proprietarul unei cote indivize de 3/16 din imobil, obligând Raionul A. să-i predea în deplină proprietate și posesie această cotă, în posesia statului rămânând, astfel, o cotă de 13/16. Contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 112/1995, întrucât parterul imobilului, format dintr-un singur apartament, nu putea fi vândut prin două contracte de vânzare-cumpărare la două familii, iar în al doilea rând, statul nu a vândut decât o cotă-parte indiviză din dreptul de proprietate, restul fiind proprietatea reclamantelor.

În concluzie, reclamantele au arătat că titlul lor provine de la un proprietar, iar titlul pârâților provine de la un neproprietar, iar faptul că acest titlu nu a fost desființat nu semnifică faptul că pârâții au vreun drept de proprietate legal dobândit, căci buna lor credință nu valorează proprietate. Pârâtul M.C. a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii, iar pârâții M., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București și a Municipiului București. Pârâții M. au formulat și cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate că reclamatele R.E.

și C.S.E. dețin în proprietate o cotă de 3/16 din apartamentul situat la parterul imobilului și din terenul aferent de 380 mp; să se constate că pârâții M.I. și M.E. au dobândit în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, o cotă indiviză de 12,12% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeași cotă din părțile de folosință comună și 33,17 m.p. teren situat sub construcție; să se constate că autorii pârâtului M.C. au dobândit în proprietate în baza contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, o cotă indiviză de 32,63% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeași cotă din părțile de folosință comună și 89,30 mp teren situat sub construcție și să se dispună ieșirea din indiviziune a părților.

Reclamantele au invocat excepția de inadmisibilitate a primelor capete de cerere din cererea reconvențională, cu motivarea că acțiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare și a disjuns soluționarea cererii de ieșire din indiviziune formulată pe cale reconvențională, formând un nou dosar. Prin sentința civilă nr. 1203 din 3 iulie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea; a constatat că imobilul situat în București, sector 2, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; a respins capătul de cerere privind revendicarea imobilului, ca neîntemeiat; a respins excepția de inadmisibilitate a cererii reconvenționale; a admis cererea reconvențională; a constatat că reclamantele R.E.

și C.S.E. dețin în proprietate o cotă indiviză de 3/16 din apartamentul situat la parterul imobilului și din terenul aferent de 380 m.p.; a constatat că pârâții M.I. și M.E. au dobândit în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, o cotă indiviză de 12,12% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeași cotă din părțile de folosință comună și 33,17 m.p. teren situat sub construcție; a constatat că autorii pârâtului M.C. au dobândit în proprietate, în baza contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, o cotă indiviză de 32,63% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeași cotă din părțile de folosință comună și 89,30 mp teren situat sub construcție; a obligat reclamantele să plătească pârâților M.I.

și M.E., suma de 595 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî în acest fel, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul a fost dobândit de autoarea reclamantelor, L.A.R., căsătorită cu A.R., prin contractul de vânzare-cumpărare din 8 iulie 1935 și transcris sub nr. 13544/1935 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov. În urma decesului acestora, au rămas moștenitori R.E. și C.S., cu o cotă de 3/16 din imobil, iar reclamanta N.D.V. deține o cotă de 13/16. Ulterior, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, iar prin Decizia nr. 1077/1962 a Comitetului Executiv a Sfatului Popular al Raionului A. imobilul a fost constituit fond de bază al I.A.L.

A. Prin sentința civilă nr. 5789/1967, Tribunalul Popular al Raionului A. a constatat că R.V. este proprietarul unei cote indivize de 3/16 din imobil, obligând Raionul A. să-i predea în deplină proprietate și posesie această cotă, în posesia statului rămânând, astfel, o cotă de 13/16. Pârâții M.I. și M.E. au dobândit în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 în baza Legii nr. 112/1995, o cotă indiviză de 12,12% din apartament, aceeași cotă din părțile de folosință comună și 33,17 m.p. teren situat sub construcție, iar autorii pârâtului M.C. au dobândit în proprietate în baza contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, o cotă indiviză de 32,63% din apartament, aceeași cotă din părțile de folosință comună și 89,30 mp teren situat sub construcție.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 112/1998, tribunalul a constat că imobilul a fost preluat fără titlu, întrucât Decretul nr. 111/1951 contravenea Constituției din anul 1948, în vigoare la acea dată, Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România era parte și dispozițiilor art. 481 C. civ. În ceea ce privește acțiunea în revendicare, instanța de fond a avut în vedere faptul că ambele părți pretind a avea drepturi de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, pârâții având și posesia bunului. A reținut, astfel, că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pârâții au fost de bună-credință și că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.

În aceeași ordine de idei, tribunalul a reținut că actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, cumpărătorii nefiind înștiințați prin nici un document scris sau notificare despre faptul că imobilul ar fi revendicat sau că ar fi existat vreo acțiune pe rolul unei instanțe judecătorești prin care să se constate valabilitatea titlului statului. Distinct de toate acestea, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în situația în care imobilul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, reclamantele nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, căci această dispoziție legală stabilește obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995. Această concluzie se desprinde și din interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, soluționat la data de 9 iulie 2008 în Dosarul nr. 60/2007, cu privire la aplicarea Legii nr. 10/2001, ocazia cu care Înalta Curte a reafirmat aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

Tribunalul a apreciat că această soluție este în concordanță și cu practica C.E.D.O., care a recunoscut că în situația în care nu s-a constatat nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea R. contra României). Tribunalul a constatat cererea reconvențională este admisibilă în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., față de împrejurarea că pârâții au solicitat să se constate o situație de drept și nu una de fapt și au posesia bunului litigios. Pe fondul cererii reconvenționale, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată și a admis-o astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr. 104 din 12 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamante și de pârâtul Municipiul București împotriva sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar nu a efectuat nici un demers prin care să urmărească redobândirea imobilului: nu a formulat cerere de restituire în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995 și nu a introdus acțiune în justiție anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 și respectiv, din 18 decembrie 1996, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului București, prin SC F. SA, cu pârâții M. și M. Acțiunea din prezentul dosar a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că această lege se aplică raporturilor juridice deduse judecății.

Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea legii (art. 18 lit. c)). Pentru a se înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate este necesar ca fostul proprietar să introducă acțiunea în anulare a actului de înstrăinare. Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. În speță, statul a preluat imobilul fără titlu valabil. Acest aspect a fost reținut în mod judicios de către instanța de fond, considerentele sentinței fiind explicite și corecte.

Întrucât semnificația noțiunii de bună-credință diferă în funcție de domeniul de drept în care își găsește aplicarea, curtea reține că prin bună-credință în sensul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se înțelege convingerea cumpărătorului că statul este proprietarul bunului ce face obiectul vânzării și că titlul statului nu este contestat de către foștii proprietari. Convingerea cumpărătorului cu privire la faptul că încheie contractul cu proprietarul bunului și că titlul acestuia nu este contestat de terțe persoane trebuie să existe la momentul încheierii contractului. Având în vedere că anterior cumpărării intimații deținuseră imobilul mai mulți ani în baza unor contracte de închiriere încheiate cu statul, acesta din urmă având calitatea de locator proprietar, indiferent de modalitatea în care bunul a intrat în patrimoniul statului, chiriașii cumpărători erau perfect îndreptățiți să considere că statul (vânzătorul) era proprietarul bunului.

Având în vedere că anterior datei încheierii contractelor de vânzare ce fac obiectul cauzei nici reclamantele și nici autorii acestora nu au ridicat nici o pretenție asupra bunului, adică nu au introdus o acțiune în justiție și nu au formulat cerere de restituire în termenul și în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a dat eficiență bunei-credințe, neexistând nici o justificare pentru înlăturarea acesteia. Dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt clare, în sensul că indiferent de cauza de nulitate contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se anulează dacă au fost încheiate de cumpărători de bună-credință.

Ținând seama de cele arătate și având în vedere dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, apelantele-reclamante nu mai au dreptul la restituirea în natură a bunului, fiind îndreptățite doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în măsura în care le-au solicitat înăuntrul termenelor reglementate de lege. Tot sub acest aspect este de menționat faptul că cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate în interiorul termenului special de prescripție reglementat de art. 45 al Legii nr. 10/2001 (termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001), 14 august 2002, iar o altă acțiune având ca obiect constatarea nulității acestor contracte nu mai poate fi introdusă.

Aceasta înseamnă că la data de 14 august 2002 (când s-a prescris dreptul la acțiune al reclamanților) dreptul de proprietate al pârâților a fost consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, iar aceștia au avut de la acea dată un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Curtea consideră că orice altă soluție ar aduce atingere dreptului acestora la respectarea bunului, a echilibrului just care trebuie menținut între protecția proprietății și cerințele interesului general și nu în ultimul rând securității raporturilor juridice. Dacă potrivit legii speciale apelantele nu au dreptul la restituirea în natură, atunci nu li se poate recunoaște acest drept nici potrivit normelor generale.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație" or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație. Textul de lege menționat și faptul că acțiunea reclamantelor a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în speță, iar instanța de fond a dat în mod corect eficiență legii speciale în soluționarea cererilor cu care a fost învestită. Susținerile contrare ale apelantelor nu pot fi primite deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială.

Oricum, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă tocmai o aplicare a principiului menționat. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevedea în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate de stat fără titlu valabil, precum și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute.

Având în vedere dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001 și ținând seama de caracterul special al acestei legi, trebuie observat că, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin voința legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâților este preferabil. Față de cele arătate, Curtea reține că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului de bună-credință pe Legea nr. 112/1995, respectiv, salvgardarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu statul dacă persoanele îndreptățite au formulat acțiune în anulare și aceasta a fost respinsă, ori dacă nu au formulat o astfel de acțiune.

în această ordine de idei, curtea reține că titlul cumpărătorilor de bună-credință este preferabil, inclusiv în cadrul revendicării. Acțiunea în revendicare poate fi admisă doar dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Această interpretare este conformă celor reținute în ședința din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în Dosarul nr. 60/2007 în Decizia nr. 33, publicată în M. Of., partea l, Nr. 108/23. II. 2009, cu următorul conținut: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (2) și (3) C. proc. civ., deciziile pronunțate în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării lor în M. Of., orientarea pe care o imprimă practic, judiciare în această materie își va găsi reflectarea și în această hotărâre, căci nu ne găsim în ipoteza aplicării unei legi noi (care, în principiu, nu retroactivează), ci a aplicării unei legi în vigoare, conform interpretării uniforme date de instanța supremă.

Referitor la compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției Europene pentru Drepturile Omului, Curtea reține următoarele: Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada statului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane dobânditori de bună-credință, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă urmând a fi stabilite la valoarea de piață a imobilului. Față de cele arătate, Curtea constată că legislația internă respectă exigențele C.E.D.O., astfel că nu există motive pentru a înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001. Garanțiile conferite de Convenție protejează atât pe reclamante cât și pe pârâți.

Aceștia din urmă au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent. A considera că fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul oricând, în pofida legislației speciale care reglementează situația juridică a acestuia, echivalează cu menținerea permanentă a insecurității circuitului juridic civil. C.E.D.O. a stabilit în mod constant că unul dintre elementele fundamentale a superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, acest principiu opunându-se reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate. Referitor la critica în sensul că instanța de fond nu ar fi reținut că pentru cota de 3/16 din imobil pârâții nu dețin nici un fel de titlu, se impune precizarea că acest aspect a fost soluționat implicit de instanță prin admiterea primului capăt din cererea reconvențională, iar pârâții nu au contestat acest aspect.

Câtă vreme această cotă nu este individualizată, instanța nu putea să dispună restituirea cotei în cadrul acțiunii în revendicare, acest aspect urmând a fi soluționat în cadrul dosarului format prin disjungerea cererii de ieșirea din indiviziune. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în constatare formulată de pârâți pe cale reconvențională, Curtea constată că, în mod corect, tribunalul a hotărât că se solicită constatarea unei situații de drept și nu de fapt, căci constatarea se referă la cotele de proprietate ale părților, iar pârâții care au formulat această solicitare se află în posesia imobilului, astfel că nu se impunea formularea unei acțiuni în realizare. În concluzie, acțiunea în revendicare este admisibilă, însă cu aplicarea prioritară a dispozițiilor legii speciale și a principiilor care se desprind din jurisprudența instanței de la Strasbourg.

Municipiul București a formulat critici cu privire la greșita soluționare a cererii având ca obiect constatarea preluării imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, în condițiile în care prin art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a prevăzut expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu, ceea ce înseamnă că potrivit legii speciale reclamanții nu au justificat interesul promovării acestei cereri. Și aceste critici au fost apreciate ca nefondate, căci legea specială definește în art. 2 noțiunea de „imobile preluate abuziv", caracterul abuziv nefiind însă de natură a exclude preluarea imobilului cu titlu.

Această concluzie se desprinde din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu următorul conținut: „(1) în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: [.] h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare". Prin urmare, reclamantele aveau interesul să promoveze acțiunea având acest obiect, deoarece numai în acest fel se puteau prevala de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acea dată), conform cărora, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Considerentele expuse sunt de natură a justifica interesul reclamantelor în promovarea acțiunii în constatare tocmai în raport de dispozițiile legii speciale. Cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimații M., deși perfect admisibilă în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că factura și chitanța depuse la dosar reprezintă copia acelorași documente depuse la instanța de fond și acordate prin sentința apelată. De asemenea, a fost respinsă în raport de dispozițiile art. 1169 C. civ. și cererea intimatului M.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece au fost depuse la dosar facturile din 06 ianuarie 2009 și din 22 decembrie 2008, care nu fac trimitere la numărul contractului de asistență juridică menționat pe împuternicirea avocațială și nici la numărul de dosar, pentru a putea aprecia că serviciile facturate au legătură cu cauza de față.

Aceeași neclaritate este întreținută și de neconcordanțele existente în ceea ce privește data emiterii facturilor, data emiterii împuternicirii avocațiale și data la care avocatul părții a fost prezent la termenele de judecată. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele R.E., C.S.E. și N.D.V., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentele susțin următoarele: Ambele instanțe au reținut că, atât timp cât pârâții au fost de bună credință la momentul cumpărării imobilului, atunci titlul lor este preferabil titlului reclamantelor, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantele nemaiavând dreptul la restituirea în natură a acestuia față de prevederile art. 18 lit. d) din același act normativ.

Instanța de apel a mai reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate față de dreptul comun, iar această lege specială prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul în care bunul a fost vândut. Potrivit soluției Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare formulată în temeiul C. civ. este admisibilă în măsura în care există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O. și dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raportului civil. Interpretarea potrivit căreia Legea nr. 10/2001 exclude dreptul proprietarului unui imobil preluat abuziv de a-și apăra dreptul de proprietate pe calea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe C. civ.

contravine C.E.D.O. Or, potrivit art. 21 din Constituția României accesul la justiție este garantat, iar potrivit art. 20 din Constituția României, în cazul în care există neconcordanțe între legea națională și o convenție internațională la care România este parte, aceasta din urmă se aplică cu prioritate. Reclamantele mai arată că, în speță, ele se află în posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat. Este adevărat că și pârâții dețin un titlu de proprietate asupra imobilului și dispun la rândul lor de un „bun”, însă viciul care afectează titlul autorului lor – statul - se repercutează și în privința propriului titlu. Recurentele susțin că trebuie recunoscută preferabilitatea titlului lor, ca fiind original și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care a dobândit bunul în condiții de perfectă legalitate.

Buna-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate și implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Chiriașii cumpărători au dreptul la o despăgubire integrală conform prejudiciului suferit având la îndemână beneficiul unei legi speciale favorabile lor, respectiv Legea nr. 1/2009 care prevede că: Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, chiar dacă la momentul cumpărării ei nu au plătit un preț la nivelul pieței.

Dat fiind și faptul că în mod constant C.E.DO. a constatat că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, recurentele susțin că restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie pentru privarea lor de proprietate suportată prin vânzarea imobilului către pârâți. Mai mult, instanțele anterioare au reținut că pârâții au cumpărat doar 13/16 din imobil și că nu dețin nici un titlu cu privire la cota de 3/16, astfel încât, cu atât mai mult se impunea admiterea acțiunii în revendicare.

La dosar au depus întâmpinări pârâții M.I. și M.E. și, respectiv, M.C., solicitând respingerea recursului ca nefondat. Intimații au arătat că recurentele nu au făcut niciun demers după adoptarea Legii nr. 112/1995 pentru redobândirea imobilului și nici nu au promovat vreo acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile dreptului comun înainte de adoptarea acestei legi. Prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 ei nu au făcut decât să respecte dispozițiile legale, așa cum au stabilit și instanțele anterioare. În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O. intimatul M.C. a arătat că, spre deosebire de cauzele P. contra României, S. contra României, B. contra României și P. contra României, în speța de față nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de admitere a acțiunii în revendicare, care să nu poată fi adusă la îndeplinire din cauza statului, care a vândut bunurile în litigiu, deși nu avea dreptul să o facă.

Pe de altă parte, nu se poate vorbi de încălcarea accesului la justiție și, respectiv, al art. 6 paragr. 1 din Convenție, deoarece, prin faptul că instanța nu procedează la o comparare de titluri și alege să eficientizeze teoria aparenței în drept, nu înseamnă că nu analizează pretențiile reclamantelor. Prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 salvează de la nulitate actul încheiat de cumpărătorul de bună-credință al bunului aparținând altei persoane decât vânzătorului. Eroarea comună și invincibilă în care trebuie să se fi aflat cumpărătorul, vizând calitatea de proprietar al statului, implică existența pe de o parte a unei stări de fapt și de drept de natură a crea aparența unui asemenea statut al vânzătorului, iar, pe de altă parte, a unei atitudini cumpărătorului circumscrise bunei credințe.

În ceea ce-i privește pe intimați este suficient că au constatat la momentul încheierii contractului că imobilul figura în patrimoniul statului preluat în baza unui act normativ eficient și în virtutea căruia era exclusă orice posibilitate de restituire a imobilului către fostul proprietar. O admitere a acțiunii în revendicare nu ar avea o acoperire convențională, ci ar putea contraveni principiului siguranței circuitului civil. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Fără a considera acțiunea în revendicare formulată de reclamante ca inadmisibilă, curtea de apel a analizat-o pe fond, și a concluzionat că nu este fondată, nici față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar nici față de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

În atare situație, critica potrivit căreia instanța de apel ar fi considerat exclus dreptul proprietarului unui imobil preluat abuziv de a-și apăra dreptul de proprietate pe calea unei acțiuni în revendicare este nefondat. Curtea de apel a reținut că atât reclamantele cât și pârâții trebuie să beneficieze de garanțiile conferite de C.E.D.O. și că, în speță, toate părțile litigante dețin un bun în sensul Convenției. Astfel, chiar dacă situația reclamantelor nu este identică celor din cauzele soluționate de C.E.D.O., date cu titlu de exemplu în întâmpinare, în sensul că acestea nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului, nu se poate nega că ele dețin un bun în sensul Convenției.

Acest bun îl reprezintă tocmai hotărârile pronunțate în prezentul litigiu în primă instanță și în apel, prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de proprietare a reclamantelor. Numai că, în egală măsură, s-a constatat în mod corect că și pârâții cumpărători dețin un bun în sensul Convenției, deoarece aceștia au cumpărat spațiile locative în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul și nu formulase vreo cerere de restituire în natură a imobilului. Mai mult, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantele aveau posibilitatea să atace în justiție contractele de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestora, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv.

Or, reclamantele nu au acționat în acest sens și nici nu au oferit o explicație a motivului pentru care au rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care le-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractelor și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul. Pe de altă parte, instanțele anterioare au reținut că reclamantele nu au acționat nici în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. O atare cerere ar fi împiedicat sau cel puțin temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul normativ menționat, iar încheierea contractelor înainte de soluționarea cererii reclamantelor și în condițiile contestării valabilității titlului statului, ar fi creat premisele contestării valabilității contractelor atât din perspectiva încălcării legii, cât și din cea a relei-credințe a părților contractante.

Prin urmare, însăși atitudinea de pasivitate a reclamantelor a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații. La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, așa cum s-a reținut de către curtea de apel, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze apartamentele care, conform art. 18, nu mai puteau fi restituite în natură foștilor proprietari.

Pentru a da preferabilitate titlului deținut de pârâți, curtea de apel a avut în vedere nu doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci și jurisprudența C.E.D.O., care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul. Totodată, a avut în vedere faptul că legea specială de reparație a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piață a imobilului.

Faptul că în prezent Fondul P. - prin intermediul căruia ar urma să fie acordate despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, în măsura în care au fost solicitate - nu funcționează, invocat de recurente, nu poate constitui un motiv pentru admiterea acțiunii în revendicare, deoarece ar însemna ca, pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient de coerent dispozițiile legii reparatorii, sancționată de altfel în repetate rânduri de C.E.D.O., consecințele să fie suportate nu de stat, ci de alți particulari, ale căror drepturi sunt deopotrivă ocrotite de Convenție. Nici susținerea potrivit căreia pârâții beneficiază de o lege favorabilă lor, respectiv Legea nr. 1/2009, nu poate fi primită deoarece, prin respectivul act normativ s-a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri echivalente valorii de circulație a imobilelor către chiriașii cumpărători ale căror contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile.

Or, în speță, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți pentru imobilul în litigiu nu au fost anulate. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia Curții de Apel a fost pronunțată cu respectarea legii, fiind în concordanță și cu decizia pronunțată în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008. În ceea ce privește cota de 3/16 din imobil, așa cum corect a reținut curtea de apel, prin sentință s-a constatat dreptul reclamanților cu privire la aceasta, numai că, fiind vorba de o cotă ideală dintr-un bun determinat nu este posibilă obligarea pârâților la a o lăsa în deplină proprietate și posesie, o astfel de obligație fiind imposibil de executat.

Așa cum s-a arătat de către curtea de apel, în litigiul disjuns, având ca obiect cererea de ieșire din indiviziune, această cotă va fi avută în vedere când se va stabili modul de atribuire a imobilului. Pentru aceste considerente, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanții R.E., C.S.E. si N.D.V. împotriva Deciziei nr. 104/ A din 12 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2010.